Partea 5/6
#
L-a strigat pe Vasile, el a întârziat şi Aurelian credea că nu va mai veni. Stând pe piatra altarului, privea frumuseţea văii de la picioarele muntelui. Vasile era lângă el. „- Cum ai venit de nu te-am zărit pe cărare?” „- Am să-ţi spun odată…” „- Cât îi trebuie unui om să fie fericit? Tu, ca preot înţelept şi credincios, trebuie să ştii!” „- Îţi răspund pe scurt: nu-i trebuie nimic mai mult decât are! Gândeşte-te bine şi vei ajunge să crezi în acest adevăr fundamental!” „- Jan şi Theodor de ce au vrut comori?” „- Erau educaţi sau învăţaţi să fure. Toate comorile îngropate au o poveste şi sunt legate de o suferinţă sau o dorinţă, cea ce este acelaşi lucru. Dorinţa devine arzătoare şi arzând te chinuie cu atât mai mult cu cât dorinţa este mai intensă! Însuşirea unor astfel de valori înseamnă, mai întâi, luarea a ceva care nu este al tău, ca odată făcut această faptă să te încarci şi cu toate stările celui care a îngropat-o! Când cineva îşi ascunde bogăţiile are trăiri puternice. Ele sunt însă rele, frică, disperare, hoţie, avariţie sau alte gânduri păcătoase. Unele comori au atât de mare rău în ele încât nenorocirile pe care la aduc te fac să crezi că au fost blestemate, sau jurate! Cei trei arginţi dezgropaţi de Jan şi Theodor a fost puşi cu gânduri cumplite. Ura, care este contrariul iubirii, a cuprins locul şi obiectele şi asta a molipsit pe cei doi, i-a însemnat şi atunci forţele întunericului s-au repezit cu furie să se hrănească cu gândurile negre suspendate în aer deasupra comorii de trei arginţi. Prin lucrarea lor au adus tot răul ce-l puteau face, unul a murit iar celălalt a suferit tot restul vieţii.” „- Cine a făcut asta?” întrebă foarte contrariat Aurelian. „- Tatăl vostru, Vintilă, a pus momeala ca să-l prindă pe Theodor şi să-l omoare, el sau oameni puşi de el. Când a văzut că Jan este băgat în afacere, cunoscându-l, a sperat să facă el treaba murdară. A gândit bine! Ca să fie sigur a urmărit discret scena de la Piatra Lungă. După fuga lui Jan, a văzut că Theodor mişcă şi atunci la ucis el. Şi-a omorât propriul copil!” „- Pentru femeia aceea, Didina, mama mea naturală!” „- Aşa se pare când afli prima dată povestea! Dar Vintilă nu judeca drept! El ducea o pedeapsă de la străbunii lui care îi întuneca minţile, uneori. Să ştii că n-a suferit de pe urma acestei morţi! Până în ultima clipă a vieţi sale a fost convins că a făcut o faptă dreaptă!” Au tăcut amândoi. Vasile părea absent fără a se gândi la ceva anume. Aurelian se simţea copleşit, întristat de micile interese ale vieţii, atât de mici încât astăzi nu le-ai mai reţine dacă cineva ţi le-ar povesti, dar suficient de puternice să ducă la fapte necugetate. O astfel de istorie s-ar mai putea repeta astăzi? Femeile şi bărbaţii sunt acum disponibili, sunt, cum s-ar spune pe toate drumurile! Şi toţi şi toate sunt accesibile în fiecare oră a existenţei. Realitatea este că nimic nu s-a schimbat de când cunoaştem povestiri despre bărbaţi, femei, iubiri, interese sau ambiţii. Întotdeauna au fost gesturi necugetate, cu consecinţe extreme. Poate chiar acum, gândi Aurelian, în clipa aceasta, un bărbat este ucis, undeva în lume, pentru iubirea unei femei!
„- Mulţi fac altfel de gesturi necugetate!” remarcă Vasile. „- Posibil!” „- Tu ai promis Tamarei toate comorile din zăcătorile de la Piatra Lungă. Este adevărat?” „- Crezând că totul este bazat pe scorneli şi poveşti, desigur, am pronunţat aceste vorbe şi, pentru că aici nu se găsesc comori, nu am ce să-i dau!” „- Cu timpul va trebui să gândeşti foarte atent la cea ce vorbeşti! Faci o afirmaţie ca aceasta doar după ce vei fi săpat tot muntele până la o adâncime mare şi nu vei fi găsit nici urmă de comoară! Îţi spun asta deoarece tu nu ştii, dar aici este mult aur şi argint, peste treizeci de kilograme! Şi un depozit de fier de şapte ocale! Când a fost îngropa el, la sfârşitul secolului al IX-lea, fierul era la fel de scump ca aurul. Dar tu ce-ai făcut? Gândul, rostirea şi înfăptuirea au aceeaşi însemnătate în ochii Judecătorilor tăi! Acum eşti obligat să nu te abaţi de la cuvintele şi promisiunile făcute femeii! Ai făcut o afirmaţie negândită, o glumă ai spus tu!” Aurelian a rămas surprins şi chiar îngrijorat, Vasile nu vorbea fără rost şi bănuia că se află într-o mare încurcătură. „- De unde ai aflat de promisiunea făcută Tamarei?” „- Dacă îţi spun nu vei înţelege! Să nu uiţi că eu sunt un preot precreştin şi am slujit Dumenzeului meu aici, în urmă cu aproape două mii şase sute de ani! La începutul perioade istorice numite La Tenne. Altarul de aici a fost şi este foarte sacru, dar oamenii de astăzi nu-i mai ştiu puterea. Când ajungi ca mine, unele informaţii îţi sunt permise, accesibile. Eu sunt lângă tine de multe ori!” „-Nu te-am văzut!” „- Pe ceilalţi îngeri şi sfinţi de aici îi vezi?” „- Nu!” „- Priveşte spre peretele de stâncă, mijeşte puţin ochii şi ai să vezi!” „- Dumenzeule mare!” „- Ce vezi?” „- Nenumărate globuri, fulgere strălucitoare, plutesc deasupra pădurii, altele se mişcă printre trunchiuri… pulsează şi luminează… au toate culorile!” „- Acum le mai vezi?” „- S-au stins… nemaipomenită frumuseţe!” „- Ce culori ai văzut?” „- Albe aurii strălucitoare, violet… albastre şi chiar indigo!” „- Da, ai văzut toate entităţile.” „- Aş vrea să-mi lămureşti şi mie această minune! Dar , mai întâi, lasă-mă un timp să mă liniştesc, să mă bucur în interiorul meu de această splendoare!” După un timp Aurelian nu se mai simţea aşa de bine. O sfârşeală neobişnuită l-a cuprins şi pentru o clipă a crezut că va leşina. De undeva din sud se apropia un vuiet şi trecu pe deasupra lui ca un avion reactor. „- Acum am să mor, Doamne?” „- Nu!” Era un răspuns venit de nicăeri. Dar îl auzise, cu siguranţă îl auzise! Vuietul depăşi altarul şi se pierdu spre răsărit, deasupra văii înceţoşate. Tot aşa de repede îşi reveni din leşin. „- Ce-a fost asta? O clipă am crezut că voi muri. M-am simţit foarte rău!”
Trecuse de mijlocul zilei, era vremea ca Aurelian să plece. Vasile vorbea monoton, cu glas liniştit, egal: „- Cea ce ai văzut tu acum se întâmplă rar, acum au fost adunate aici multe spirite superioare, îngeri şi sfinţi, au fost aduşi aici ca să te convingi de marea lor putere… Unul din fulgerele violete a fost Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, despre el mai ştie lumea… Dar şi de la fosta mănăstire Menedic. Era mai sus de biserica de la Vintilă Vodă…A dispărut după secularizare. Este un loc foarte sacru… şi sunt mulţi sfinţi. Adică au trăit acolo, acolo au murit dar au alte misiuni. Dacă au fost chemaţi, au venit. Te-au cercetat şi te vor ajuta toţi, aşa cum este noul tău program existenţial. Ţi s-a dat un spor de misiune personală în această viaţă. Acum trebuie să pleci, ne mai vedem noi!” Aurelian era năucit. „- Să aduci o hartă a locului acesta, avem de făcut o lucrare.” „- Şi vântul acela ce-a fost?” „- Ai primit o investitură !”
#
Maşina era plină. În ea se aflau cele două fete ale lui Aurelian, Cora care împlinise şaisprezece ani şi Inga de aproape cincisprezece. Cora arăta ca o sirenă nordică, piele albă pistruiată discret, un păr roşu- castaniu, ochi albaştrii. Albastrul ochilor ei era diferit însă, nu era decolorat ca al nordicilor, ci avea o nuanţă intensă, absolut unică, recunoscută numai la unii copii din Petrăcheşti. „- Albastrul florilor ce cresc cu mult soare…” se gândea acum tatăl fetei, fericit să-şi recunoască indirect semnătura ca autor al acelei minunăţii… Aşa era pentru el şi pentru Igor, prietenul ei. Despre Inga nu avea dubii, îi semăna atât de bine încât mama lor spunea în glumă că a fost creată numai de un singur părinte, Aurelian. Crescând, se intuiau trăsături şi ale mamei, acestea vor deveni mai evidente la maturitate, dar nu vor putea şterge filiaţia paternă. Prietenul ei Ferry o privea extaziat şi doar când dormea o scăpa din vedere. În restul timpului, nestingherit de alte prezenţe, o îmbrăţişa şi se sărutau cu o savoare contaminantă. Totul se vedea prin oglinda retrovizoare. Alături de cei doi, Igor privea peisajul cu un zâmbet angelic, abia definit. Cora stătea pe scaunul de lângă şofer.
„- Vino sâmbătă la aeroport să ne iei! a auzit-o Aurelian pe Cora la convorbirea săptămânală, când suna în Suedia ca să afle noutăţi despre fete. Deoarece nu avea semnal la telefonul mobil, el apela de la poşta din sat. Sosim la ora unsprezece ziua toţi patru. Ştii că nu putem fi despărţiţi!” „- Băieţii sunt aceiaşi?” „- Evident!”
La început Dina a vrut să ia fetele la ea, erau nepoatele ei , un secret ştiut doar de tatăl lor, dar fetele s-au opus. Ar fi însemnat ca prietenii lor să doarmă la Tamara, şi acolo mai erau alte două fete, Marina şi Elena, pericole potenţiale, de evitat obligatoriu. Aşa că băieţii au trebuit să doarmă la tanti Didina. Casa servitorilor avea doar o cameră şi o sală, ocupate de Auerlian, aşa că cele patru fete s-au întâlnit şi au putut să se cunoască. Doar Cora vorbea româneşte, apucase să înveţe înainte de despărţirea părinţilor lor, Inga pricepea puţin.
În primele zile au fost plimbate, fetele şi prietenii lor, peste tot unde se putea vedea câte ceva interesant. Mai întâi barajul unei hidrocentrale, vârful muntelui Penteleu, Vulcanii Noroioşi, apoi mânăstirea Găvanu şi Piatra Lungă. La ultima excursie Inga nu a putut veni fiind indisponibilă. Ferry a rămas cu ea, aşa că a fost loc pentru Marina să vină cu ei. Elena nu era interesată. Igor a fost trimis pe scaunul din faţă şi fetele au rămas împreună. O clipă Aurelian a devenit îngrijorat, ele erau aproape îmbrăţişate. Zâmbetul băiatului parcă se accentuase şi devenise ironic. Pe cărarea spre mănăstire Cora îi spuse: „- Te rog să nu fii ridicol! Nu sunt lesbiană şi Marina este un om admirabil, inteligent şi absolut deosebit. Cu adevărat este curios cât de bine ne simţim împreună! Ca să ştii, află că amândouă suntem în stare să ne trăim viaţa normal şi chiar o facem cât de des se poate!” „- Chiar eşti o obraznică!”
Trecând prin curtea mânăstirii au numărat turlele bisericii. Erau şase!
„- Aici a fost ucis un om, era unchiul meu. A scos o comoară din pământ şi cineva l-a împuşcat de două ori, cu puşca din faţă şi cu un revolver, în ceafă. Se spune că au fost partizani, dar declaraţiile lor nu se potrivesc cu alte date.”
Vasile urca dealul către ei, iar în urma lui, vacile. Cora traducea lui Igor povestea tatălui ei. Ochii acestuia deveniseră mai mari de uimire: „- Cum poate fi ucis un om pentru o comoară?…Nimic nu justifică un asemenea gest! Viaţa este dată de Dumnezeu şi numai El…”
„- El este Vasile, stăpânul acestor locuri” „- El păzeşte comorile? întrebă Cora. Cu el va trebui să tratez când voi veni aici să le scot!” . Ciobanul zâmbi. „- Aşa-i!”
Aurelian le arătă locurile, altarul, brazii crescuţi din piatră şi tot ce cercetase el până atunci. #
„- Ai harta?” „- Cred că e bună. Au cam ezitat să mi-o dea, norocul meu a fost doamna directoare, o femeie simpatică şi receptivă.” „- Atunci trebuie să scrii unele date, foloseşte caietul de schiţe. Le vei trece pe hartă mai târziu.” După o jumătate de oră avea înşirate toate informaţiile date de Vasile, dar trebuiau sistematizate într-un tabel. „- Acum să mergem, să vedem comorile promise Tamarei!” Urmărind ordinea dată de Vasile, s-au oprit la primul mormântul princiar. „- Mijeşte puţin ochii, aşa cum ai mai făcut-o! Gândeşte-te şi aşteaptă ca să vezi, mai întâi, coiful! O să lucească, a fost bine lustruit pentru acest eveniment. Eu am să tac şi am să te las pe tine să vezi, să nu vorbeşti decât atunci când totul se va sfârşi! Mijeşte ochii!”
Aurelian îl ascultă pe Vasile, mai făcuse odată ce spusese el şi a avut o mare fericire. Urma să aibă una asemănătoare. O ceaţă se înstăpâni estompând locurile, apoi se lumină puţin retrasă în spatele copacilor uriaşi, îngălbeniţi. Nu localiza prea bine imaginea, dar aceasta nu-l supăra. Din partea dreaptă ieşind din spatele trunchiurilor se apropiau oameni purtând, acum, abia în pragul înserării, torţe aprinse care le luminau feţele. Toţi erau solemni, aproape îngrijoraţi, apropiindu-se încet de zona unde se afla altarul. Unul dintre ei avea coiful strălucitor pe cap şi era împodobit peste mania albă cu bijuterii de aur. Şi ceilalţi aveau multe podoabe strălucitoare, dar numai unul avea coif, ceilalţi purtau bonete croşetate sau din blană de miel negru. A vrut să le studieze îmbrăcămintea şi tot ce aveau pe ei, dar se produse o ambuscadă. În câteva clipe oameni puternici înconjurară pe purtătorul coifului şi-l împinseră spre altar, în timp ce însoţitorii lui începură să vorbească tare, foarte tare, fără a recita o incantaţie sau a cânta un imn. Se auzea şi vocea unui cantor, recunoscu, mau mai degrabă presupuse că este un preot. Corpul zbură aruncat în aer şi se prăbuşi, de acolo de la înălţimea unde se aflau, undeva mai jos. Relieful terenului împiedica vederea, apoi deplasându-se inconştient, văzu cum suliţele ridicate spre cer şi înfipte cu coada în pământ, trecuseră prin corpul omului acela cu coif pe cap. Îl străjuiau trei suliţaşi cu mâinile prinse strâns de mânerele de lemn pe care se scurgea sângele negru al sacrificatului. N-ar fi vrut să se zbată dar nu se putea stăpâni, gemea, depăşit de suferinţă. Preotul continua incantaţia lui, dar ceilalţi s-au prăbuşi la pământ, se vedea bine că erau disperaţi aruncaseră bonetele lor şi, pentru prima dată Aurelian a văzut cum îşi smulg oamenii părul din cap. Foarte repede, totul se şterse. Se simţi îngenunchiat, cu faţa acoperită cu palmele şi cu ochii înlăcrimaţi. O tânguire dureroasă, ca un scâncet dezarmonic se auzea în apropierea altarului de la Piatra Lungă.
„- Aşa erau obiceiurile pe atunci, era în firea lucrurilor!” Tăcerea celor doi a fost respectată de tot Universul. Aurelian nu auzea altceva decât horcăitul agonizant a celui sacrificat. „- E bine să pleci, vom lămuri faptele mai târziu.” „- Ştiu despre ce este vorba. Au trimis un mesager cu dorinţele lor pentru zei şi mesajul n-a ajuns în ceruri, a rămas în trupul celui care n-a murit de la început.” A plecat năuc spre maşina lui puternică, cu tracţiune integrală.
Urmează partea 6/6
-->
Răspunsuri