“Peter Bacsi, sunt pedepsit de Pater Vardian să citesc Biblia asta aici în Biserică!” “Frumosul tatei, nu ţi-am spus eu că această credinţă nu stă în Biblie ci în puterile noastre? Poftim cheia, mergi acolo în faţa Sfântului Anton şi dă citire poveştilor tale, eu mă duc să mă culc, îmi ajunge atâta trebăluială de dimineaţa până seara! Cred că Pater Vardian te-a făcut şi eretic! Ăsta ar fi în stare să ne ardă pe rug ca-n Evul Mediu…” Şi a plecat, deodată s-a pus în mişcare în acea tăcere maşinăria aia complicată a piciorului lui făcând un zgomot infernal pe mozaicul Bisericii; ecoul zgomotului se pierdea undeva în Altar ca într-o groapă în fundul pământului până se stingea, rămânând în urma lui decât o vată neagră de linişte şi întuneric care începeau să mă sperie…
Se-auzea vântul toamnei târzii bătând prin turla Bisericii şi prin clopotniţă şi-n Biserică se răcise, rămăsese de peste zi miros de tămâie şi de lumânări arse şi acum mă înţepa uşor şi-mi sporea mai mult frica. Mi se părea că Sfinţii aceia au făcut toţi un complot împotriva mea şi mă privesc duşmăneşte ca pe un intrus. Sfântul Anton, care domina intrarea în Altar era parcă viu, şi-n imaginaţia mea parcă mişcă şi mă ameninţă cu mâinile lui întinse spre mine. Aşa ceva mai păţisem odată la noi în sat, când mă trimisese cantorul să iau vasul aghiasmatarului din Biserică. Am intrat singur cu o frică nemaipomenită să caut vasul şi, când eram la uşa Altarului, a ieşit bătrânul Vida Bacsi, ministraşul, folfăind o coajă de pâine între gingii cu un pahar de vin în mână. Se clătina, mort de beat! El s-a speriat de mine şi eu de el şi-am luat-o la fugă pe uşa Bisericii…
Acum îmi venise în minte această arătare şi începusem să tremur şi de frig dar şi de frică cu Biblia în mână. În sfârşit, m-am aşezat în genunchi, sub statuia Sfântului Anton şi deodată m-am încălzit şi m-am potolit din tremurat… Am deschis Biblia la “Pildele lui Solomon”: “…cerboaică drăgălaşă şi gazelă fermecătoare- zice acolo- să-ţi fie ea (aici mie îmi venea sub pleoape figura de înger a Agnetei), dragostea ei să te îmbete întotdeauna şi iubirea ei să te desfete…” Şi Agneta, ziua, în pădure, cu faţa ei de fecioară neprihînită şi cu chipul ei poate de cerboaică, poate de gazelă, cu dinţii aceia albi, închişi de buzele sângerii şi mari, umflate parcă de boala dragostei, mi se tânguia. “Nu, Mihaly, nu! Era bine să ne iubim ca fraţii, dragostea şi păcatul e începutul morţii, mi-e frică, mi-e frică…” Şi eu: “Nu, Agneta, nu, nu trebuie să-ţi fie frică, dragostea e ceva sfânt şi frumos, noi suntem făcuţi unul pentru altul…” Şi în “,Înţelepciunea lui Isus Sirah”: “…de la femeie e începutul păcatului şi prin ea toţi murim…” Şi eu cu gândul rătăceam aiurea şi mă gândeam încotro s-o apuc cu planurile mele…Mă vedeam plecat din această închisoare şi muncind undeva, fie şi la mină la Gherla sau în altă parte la lemne sau slugă la un stăpân cumsecade şi seara când mă întorc acasă să mă aştepte ea în prag; în fond îmi ziceam că asta este adevărata fericire, mica fericire după care tânjim toţi…Mi-a venit în minte soru-mea de la Cluj, ce-ar fi să-i scriu ei şi să-i spun planul meu, cum am găsit-o pe Agneta, cum m-am îndrăgostit de ea şi cum am hotărâm să fugim (de fapt hotărâsem numai eu, fără ştirea ei), s-o rog să ne găsească ea acolo la Cluj un stăpân la care să muncim şi să trăim şi noi pe lângă casa lui…Apoi mai mi-aruncam ochii şi pe Biblie la “Istoria Suzanei”, fiica lui Hilchia şi soţia lui Ioachim, sărmana Suzana- mă gândeam eu- tot uneltiri şi măgării, tot lume întoarsă pe dos… Şi afară începuseră să cadă primii fulgi de zăpadă şi vântul îi arunca pe geam ca pe nişte fluturaşi care se jucau în lumina pală a becurilor. Înainte de a-i scrie soru-mi, ce-ar fi să-i scriu Agnetei şi să-i pun scrisoarea sub covor, cum o mai făcusem, ca atunci când vine la vecernie, s-o ia şi s-o citească…
Şi m-am apucat de scris, cred că se făcuse noaptea jumătate, vântul bătea mai puţin, cerul însă fierbea de nori şi o zăpadă deasă cădea din înaltul cerului ca cernută de o mână imensă peste tot pământul. Nu mai reţin precis ce i-am scris Agnetei, îmi veniseră în minte fel de fel de idei, de comparaţii, de cuvinte alese, pusesem în joc în această scrisoare toată ştiinţa mea despre viaţă şi toate cunoştinţele mele despre lume, culese mai mult din cărţi.
N-am apucat să aşez bine scrisoarea sub covor că am auzit paşi, paşi mari, uriaşi, şi, când m-am uitat la uşă, l-am văzut pe Pater Vardian desfigurat, cu părul vâlvoi, mort de beat. S-a oprit în mijlocul Bisericii şi a început să răgnească ca o fiară: “Fiuleee, ştii care e acea pasăre de foc de care ţi-am vorbit?” Eu încremenisem, am crezut că aflase de scrisoare şi acum venise să mi-o ia. “Nu ştiu, Pater Vardian!”-am îngăimat eu, tremurând şi retrăgându-mă într-un colţ de frică. “Războiulll, băăă, urla el, ne paşte primejdia bolşevismului, pe unde trec aceşti sălbatici dărâmă bisericile şi-i omoară pe credincioşi, ne bagă la cazan, fac colhozuri şi ne dă să mâncăm cu polonicul!” Striga tare ca ieşit din minţi de răsuna toată Biserica ca la slujbele mari şi gesticula cu amândouă mâinile prin aer: “Ne înghite bolşevismul! Tu ai auzit de Stalin?” N-auzisem nici de Stalin, nici de bolşevism, dar mă bucurasem tare că cineva reuşise să-l scoată din minţi. Mai târziu, la şcoală când ne punea directorul să strigăm “ Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!” mi-am dat seama ce era cu Stalin. Acum se cunoştea că Pater Vardian băuse de necaz, mirosea de la distanţă a palincă, vinişoare mici de sânge îi inundaseră faţa lui zbârcită iar pe barbă i se prelingeau firişoare de bale care-i curgeau pe anteriu, murdărindu-i piepţii. Repeta ca nebunul: “Bolşevismul ne va înghiţi şi va îngenunchea fibra noastră hunică de popor luptător!” Şi a ieşit din Biserică fără să mai întrebe nimic, cred că uitase de ce venise, a deschis uşa furios, de fapt a trântit-o la perete şi a plecat înghiţit de rafalele de viscol care se înteţiseră şi inundaseră pronaosul, făcând nişte zgomote infernale şi răspândind fiori de frică peste inima mea inocentă. M-am dus repede să închid uşa şi am ieşit pe uşa laterală spre chilii, uitându-mă în urmă să nu vină după mine Pater Vardian.
În chilie m-am dezbrăcat şi m-am culcat, eram tare obosit şi am adormit repede. Acum am visat un vis la care am meditat mult după aceea. Era seară, o seară cu lună şi stele, aşa cum se lăsau primăvara serile pe la noi prin luncă cu miros de iarbă şi de izmă sălbatică şi de mâţişori de sălcii pletoase; eu eram tot în Mânăstire cu Agneta, o chem la mine, îi fac cu mâna şi ea se uită peste umărul Mater Dolorosei…Peste chilii se lăsase tăcerea şi întunericul, călugării se culcaseră, se-auzea uşor cântecul unui greier. Eu o iau de mână pe Agneta, sărim gardul şi dăm de o apă mare căreia Agneta îi zicea Marea Moartă. “Suntem la locurile sfinte !”- îmi şopteşte ea. Se lăsase soarele peste mare şi briza caldă adia uşor şi se-auzeau valurile mării peste revărsările de violet dinspre Apus., holdele câmpului, holde uriaşe din care nu se vedeau calul şi călăreţul se legănau în valuri verzi şi-n valuri negre peste câmpia nesfârşită. şi Agneta, îmbrăcată toată în alb, desculţă, vine către mine, călcând iarba cu picioruşele ei: “Tu, ungurule, te omoară iudeii dacă te prind pe-aici!” M-am uitat bine la ea, era întradevăr vocea ei, a Agnetei, îmi tăiase pur şi simplu respiraţia pentru că dispăruse de lângă mine şi apăruse călare pe un cal roib arăbesc şi-l legase la marginea unei păduri de chiparăşi. A venit la mine, m-a luat de mână ca pe un copil mic şi m-a condus pe o cărare dosnică până lângă o plajă pustie. “Tu ştii să înoţi?”- mă întrebă ea. “Ştiu!”- i-am răspuns eu simplu şi ea a început să râdă nebuneşte, râdea şi se dezbrăca, lăsând gol minunea ei de corp care mă înnebunise. “Hai , zice ea, dezbracă-te, ce mai stai!”-şi-şi lega părul într-un coc în creştetul capului, legându-l cu nişte agrafe. Avea un corp dat în pârgă, în lumina lunii se vedea arămiu, picioare lungi de căprioară, împlinite, talie de trestie, subţire şi mlădioasă, sâni răscopţi, ca două mere roşii înfipte în piepţii ei tari…
Vine la mine, mă ia de mână şi mă trage în apă, apa era caldă, veneau peste noi valuri calde, înspumate, ca revărsările de marmoră lichidă şi Agneta înota ca o nebună, i se vedea câteodată căpşorul mic cum ieşea din spuma mării şi cum dispărea ca să apară în alt loc, apele mării se făcuseră privelişte fără sfârşit, luna şi stelele se legănau în valuri, marea toată împrumutase culoarea cerulului, presărată cu mii de luminiţe, valuri de aur şi valuri de argint ne purtau ca pe nişte jucării pe pânza ei nesfârşită. Mie mi s-a făcut frică şi am luat-o către mal, marea urla tare ca un lup, cu mii de guri, vuia ca o uriaşă fiinţă preistorică, un fel de dinozaur uriaş. Peste zare s-a auzit un rânchezat de cal. Este calul Agnetei, mi-am zis, şi am început s-o strig: “Agnetaaaa!” Ea a apărut ca o nălucă de lângă mine: “Taci, tu, din gură, că ne aude Pater Vardian!” şi s-a aruncat în braţele mele ca nebuna şi-am dus-o la margine pădurii de cedri pe o poieniţă, mirosea totul a sulfină, a izmă sălbatică şi-a busuioc şi-a smirnă, briza caldă ne mângâia uşor feţele, bătea uşor frunzele cedrilor…Aşa trebuie să fie în Rai, mi-am zis, eu cu Agneta în braţe, îmi venea s-o strâng la piept şi s-o sărut, chiar am vrut să-i întând botişorul după buzele ei… Dar Agneta, punându-mi mâna la gură, îmi şopteşte cu o voce languroasă: “Hai de aici că sunt semne de ploaie, tu nu vezi, poate găsim vreo cherhana goală să ne adăpostim în ea.” S-a desprins uşor din braţele mele, m-a luat de mână şi mi-a şoptit: “Hai mai repede că ne prinde ploaia!” Când m-am uitat pe cer, întradevăr cerul fierbea de nori, se agita ca şi marea, săgeţi uriaşe cădeau peste pustiul acela de apă şi atunci marea părea o mare de bucle de aur, după care săgeţile cădeau obosite şi rămânea un întuneric slinos, negru, de păcură arsă. şi Agneta, lângă mine, începe să plângă: “Mi-e frică, tu, că vine Pater Vardian şi mă omoară şi te omoară şi pe tine!” După ce-mi spusese aceste cuvinte mi se făcuse şi mie frică…Fulgerele au început să se înteţească, urletul mării se unise cu urletul cerului într-o încleştare uriaşă de forţe, o scăpărare puternică a întregului univers la început de lumi…Agneta se făcuse ghemotoc la pieptul meu şi inima-i bătea nebuneşte, îi simţeam bătăile prin epidermă ca pe nişte zvâcnituri de sălbăticiune. “Şi-acum să-ţi spun secretul- zice ea- Pater Vardian are un băiat pe care vrea să-l însoţească cu mine! Mă urmăreşte peste tot!…”
Privii peste întinsul mării, fulgerele cădeau ostenite undeva la sfârşitul pământului. A venit apoi un potop de ploaie care se dezlănţuise parcă peste tot pământul. Am trtas-o pe Agneta lângă mine, i se făcuse frig, tremura toată. “Lasă, Agneta, că n-o să te las eu pe mâinile lui Pater Vardian!” Şi-am strâns-o la piept şi i-am sărutat buzele crăpate şi nu mai ştiu cât am stat aşa că ne-am trezit când se domolise natura, de fapt ne trezise un strigăt ascuţit de pescăruş care sfâşiase acea linişte care se instalase după furtună. Lângă noi ne-am trezit cu Pater Vardian în uşă la acea cherhana, era desculţ, îşi ridicase pantalonii sus de genunchi şi-şi pusese pe cap un sac, îl făcuse un fel de glugă să se apere de ploaie. Când m-am uitat mai bine la el, i-am văzut luciul lamei cuţitului sclipind în lumina lunii... Agneta a sărit în faţa cuţitului şi a strigat cât a putut: “Nuuuu!” şi el adresându-se mie: “Pui de năpârcă ce eşti!” şi-a apucat-o pe Agneta de piept şi a trântit-o jos pe nişte paie, în căderea ei s-a agăţat de sacul ud şi lui Pater Vardian i-a scăpat cuţitul jos. Agneta a luat acel cuţit şi s-a repezit la beregata lui, strigând cât o ţineau puterile: “Ajunge cât ne-ai chinuit, deavole, ce eşti!”
M-am trezit cu figura lui Pater Vardian într-o baltă de sânge, căutam prin pătură cuţitul acela care ne înspăimântase, ceva se întâmpla cu mine, visul parcă se prelungea în realitate, mă tot gândeam cum de se înfiripase în mintea mea un astfel de vis când eu nu văzusem în viaţa mea marea; îmi aminteam lecturile proaspete şi nu găseam în ele nici-o urmă a acestui vis. Este în creier- mi-am zis- vreun colţişor străin de noi şi lucrează după legile lui, punându-ne viaţa la încercare. I-am povestit şi Agnetei visul şi era şi ea de aceeaşi părere, îmi confirma că la moartea maică-sii păţise şi ea acelaşi lucru. Visase o logodnă, ea era mireasă şi ginere un vecin care nu-i plăcuse niciodată…Logodna, nunta, zicea ea că înseamnă moarte şi imediat i-a murit mama…” Dar logodna mea fusese şi mânăstirea, Mihali…”
Şi eu, mai târziu, după ce mă întorsesem de la Debreţin şi n-am mai găsit-o pe Agneta i-am dat visului aceleaşi înţelesuri: marea era viaţa, furtuna aceea- zbuciumul vieţii şi Pater Vardian- acele timpuri nenorocite, destinul, fatuumul…
...................................................................................................................................................................
După acel vis nenorocit cu Agneta şi cu Pater Vardian somnul meu a devenit greu şi, nu numai în acea noapte, ci în toate nopţile acelei ierni. Bătaia vântului, un vânt care aducea toate zgomotele de pe pământ cu cele mai înfricoşetoare interjecţii peste mine, îmi spunea parcă de această viaţă care n-ar loc în acest lăcaş, trebuia să fac ceva, dar nu ştiam ce… Eu îmi imaginam mânăstirea aşa cum mi-o descrisese mama, locul cel mai pur de pe pământ, unde ne purificăm şi noi şi unde ne spălăm păcatele… În primul rând că pe pământ nu este nici-un loc pur, ci trebuie să-l purificăm noi, oamenii, dacă vrem să mai trăim în viitor. Pe pământ şi-au făcut loc răutatea, ticăloşia, minciuna, interesul, hoţia, fanatismul, egoismul, duşmănia, durerea, şi toate apărate şi legiferate de legi draconice sub masca unor ambiţii de stat sau de partid, toate acestea ca semne ale decăderii morale în care a căzut omenirea, ca semne ale unei crize care anunţă biblic că vine acea Apocalipsă după Ioan. Trebuie, oameni buni, să amânăm acest sfârşit sadic la infinit, să-l facem să dispară din gândul nostru!
După acel vis, deci, m-am sculat dimineaţa de mult şi-am intrat în bucătărie să pregătesc ceaiul. Pe fereastră l-am văzur pe Pater Vardian în camera lui, bolborosea ceva sau îşi făcea rugăciunea de dimineaţă. I-am dus ceaiul şi l-am văzut foarte obosit, cred că nu dormise toată noaptea, avea ochii bulbucaţi de nesomn şi faţa buhăită şi suptă. “Măi, copile, mă întrebă el, aşa din senin cu o voce tristă, tu ştii ce înseamnă bolşevismul?” ,În ultimul timp auzisem de acest cuvânt, îmi spusese şi părintele Visarion de la economat, ăsta citise din scoarţă în scoarţă “Istoria partidului bolşevic” şi avea ample cunoştinţe despre învăţătura lui Marx şi Engels, citise “Capitalul” şi “Manifestul partidului comunist” cu acea stafie care umblă prin Europa, şi cum le aplicase Lenin şi Stalin în Rusia. El îmi explicase aşa: “Domnule, mai întâi materia şi apoi spiritul, lumea e materială, are legile ei, spiritul este determinat de materie, apoi îi dădea cu proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, deci toate bogăţiile sunt ale tuturor, proprietatea este un furt!” De ce era proprietatea un furt, nu puteam să înţeleg, de ce trebuia să se înfăptuiască toate pe cale violentă prin stârpirea vechilor clase, iar nu puteam să înţeleg! Mai târziu, când a început tragedia nemţilor duşi prin Bărăgan sau a ţiganilor, duşi la Bug, sau a chiaburilor şi a oamenilor politici ţinuţi prin puşcării mi-am dat seama că toată schelăria socialismului se baza pe fraudă şi crimă. Cum să iai toată floarea intelectualităţii şi s-o duci pe Bărăgan să le pui sapa în mână şi să le spui: descurcaţi-vă, făceţi-vă case şi apoi săpaţi un canal cu sapa şi lopata care să lege Bucureştiul de Dunăre?
“Nu ştiu, Pater Vardian, nu ştiu ce e bolşevismul!”- i-am răspuns eu, minţindu-l. “Bolşevism înseamnă sfârşitul lumii!”- bătea el cu pumnul în masă. “Al cărei lumi?”- îmi venea să-l întreb eu, lumea trăieşte de mii de ani pe pământ şi n-o să se sfârşească niciodată! “…înseamnă averea mea dusă pe râpă, înseamnă răsturnări de istorie, înseamnă erezie, şi marele Horti a intrat în panică, a început să se îndoiască de reuşita acestui război şi şi-a făcut bagajele să plece cu cocoana lui într-un loc numai de el ştiut. Să te închini, copil nebun ce eşti, că şi-n Biserică s-a aciuat erezia şi anarhia, poartă-te frumos cu bunul Dumnezeu că ne va pedepsi aspru, ca pe eretici… ştii de ce ţi le spun ţie toate astea?- rămâne el cu gura căscată spre mine- fiindcă ăştia nu mă mai ascultă niciunul, ăstura probabil că le place să-i dea iar de români, ţie ţi-o spun pentru că eşti pur sânge unguresc şi-l cunosc pe unchiul tău, Bucsi, tu eşti tânăr şi trebuie să înţelegi toate acestea, noi, ungurii, am fost o forţă în istorie, ne-am bătut cu toată Europa iar acum am ajuns să fim bătuţi de vânturi…”
N-am mai putut să mai rabd şi l-am întrebat cu un curaj deavolesc: “Care noi, Pater Vardian, că noi, ăştia săracii şi sub unguri şi sub români tot aceeaşi soartă am avut!” “Ptiu, ereticule, mă scuipă el, uite-l, Doamne, cum roade erezia în el…Astea sunt ideile Părintelui Visarion, strecurate în mânăstire!” şi se înfurie, şi bate cu pumnul în masă, aşa obosit şi nedormit cum era, şi iar răgneşte şi bolboroseşte pe ungureşte şi pe latineşte, parcă spunea un text din Biblie, un fel de rugăciune pe care n-o mai auzisem niciodată; la un moment dat şi-a împreunat palmele şi a îngenuncheat, rugându-se, căzuse într-un extaz bolnav, cuprins parcă de paranoia, în tremurau mâinile şi picioarele ca unui bolnav apucat de friguri. După ce-şi revine, mi se adresează foarte trist: “Pui de năpârcă, am să chem pe unchi-to Bucsi să te ia de-aici că mi-a strecurat un eretic sub acoperişul sfânt al lui Dumnezeu!”
Târziu de tot am aflat că i-a făcut scrisoare la Cluj unchiului Bucsi dar nu l-a mai găsit acasă, fugise în pădure cu tot cuibul de legionari de frica comuniştilor care începuseră să mişune prin oraş. Iar Pater Vardian devenise foarte pasiv, nu-l mai interesa persoana mea, îl preocupa soarta averii lui şi viaţa care erau ameninţate de războiul care se întorsese peste noi…
Vine nu peste mult timp la el Peter Bucsi, cu piciorul ăla al lui bontu, şontâc, şontâc, şontâc, şi-i aduce o veste mare: “Pater Vardian a venit doamna Clara de la Buda, m-a rugat să vă anunţ…” L-am văzut cum s-a luminat dintrodată la faţă şi mi-a zâmbit. “Du-te, pui de călugăr, şi aranjază-i camera de oaspeţi, să-i aşterni covoarele luate de la Stambul şi plocăzi noi şi să-i faci focul în sobă, să-i pregăteşti mâncare bună, fripturi la jar, şi vin din beciul săreţiei şi, pentru sfinşia sa, doamna Clara, să mai faci gulaş şi sarailii moldoveneşti, du-te la Mater Dolorosa şi cere-i cheia de la cămară!”
Pater Vardian s-a dus şi s-a schimbat, şi-a îmbrăcat straie de sărbătoare şi şi-a pieptănat barba lui sură. Venirea doamnei Clara era un semn că Horti nu-l uitase aici pe Pater Vardian. “Ştii, tu, mă, cine este doamna Clara? Dar Micloş Horti?” De doamna Clara nu auzisem niciodată în viaţa mea, pe Horti îl cunoşteam că era pus pe toţi pereţii alături de Hitler, era un bătrânel marinar senil cu faţa suptă, obosit…După război supravieţuise prin Portugalia pâna pe la ooptzeci de ani, nepedepsit… “Doamna Clara este şefa Episcopiei de Buda, fiica grofului Romulus Popp de Debreţin, mâna dreaptă a lui Horti, acum e momentul să aflu care este adevărul despre acest război care nu se mai termină şi ne ameninţă permanent. Sfinţia sa vine din inima Ungariei Mari şi-mi aduce atâtea bucurii…”- se gudura el pe lângă mine şi se bucura ca un copil căruia îi dai bomboane.
M-am dus în chilia mea să mă schimb şi acolo am găsit o scrisoare de la Cluj, îmi scria soru-mea: “Mihali, ce mi-ai scris tu e curată nebunie, stai acolo şi termină-ţi ce-ai început, nu da norocului cu piciorul, la mine n-ai avea unde să stai şi nici n-aş putea să-ţi găsesc un stăpân, tu crezi că eu aici sunt fericită aşa cum îţi scrie mama? Nu, Mihali, nu sunt, las-o pe Agneta aia că ai să găseşti tu alte Agnete pe pământ…Îmi spui că este şi săracă; uniţi două sărăcii ca să muriţi de foame? Lasă-te de ea şi ascultă de sfinţii părinţi aşa cum ţi-a scris tata că el cu înţelepciunea lui ştie ce face, dacă află de aşa ceva, te omoară, să nu încerci să mai deschizi gura…Zici că vei da pe la mine de sărbători, când a auzit soţul a strâmbat din nas; tu n-ai de unde să ştii, Mihaly, cât de nefericită sunt şi eu aici între străini, bărbatu-meu nici pe-acasă nu mă mai lasă să mă mai duc, îi e frică de faptul că fur ceva sau iau bani din prăvălie şi le dau şi lor…”
Cu acestă scrisoare mi-a sosit prima veste din afară, ostilă, rece, nu mă aşteptam la soru-mea să-mi scrie aşa ceva. După citirea scrisorii, am simţit că mă înăbuş şi am ieşit afară să iau un pic de aer, iarna se mai liniştise, se lăsase un pic de ger şi câmpul acela alb parcă mi se destrăma din faţa ochilor… Am zărit-o pe Agneta la geamul ei, voiam să-i dau un semn să-i spun că planul nostru cu soru-mea ieşuase, dar a dispărut repede…
Când mi-am aruncat privirea în depărtare, am văzut-o pe doamna Clara, cobora dintr-o sanie, era îmbrăcată într-o haină lungă din piele de leopard, avea faţa acoperită cu un voal negru, austeră, ca o regină, cu un corp expresiv ceva mai împlinit decât al Mater Dolorosei cu care aflasem că este rudă…I-a ieşit în întâmpinare Pater Vardian şi a îngenunchiat în faţa ei şi i-a sărutat mâna şi a condus-o sus la stăreţie.
Eu m-am luat cu treburile mele, am aprins focul la camera de oaspeţi, am măturat şi-am schimbat lenjeria, am aşternut covoare noi pe care le cumpărase mânăstirea, am pregătit baia şi-am pregătit bucatele pentru masa de prânz, aşa cum îmi poruncise Pater Vardian.
La rugăciunea pentru masă, în cinstea doamnei Clara, Pater Vardian a adunat tot personalul şi a făcut o mare slujbă în biserică. Pater Vardiam a deschis slujba cu o filipică împotriva bolşevismului, au cântat corul şi orga cu trei prelaţi invitaţi special pentru acest eveniment. Acum am putut să iau contact cu Agneta, ne-am aşezat amândoi pe aceeaşi bancă. I-am arătat locul tăinuit sub covor unde putea găsi scrisorile mele şi i-am spus ce-mi scrisese soru-mea.
Doamna Clara stătea în faţa Sfântului Anton pe scaunul stăreţiei căptuşit cu muselină bătută în fir de argint, asculta slujba cu interes şi privea din când în când la Pater Vardian sau la Mater Dolorosa…De la această scenă mi-am întipărit-o eu în minte şi-am recunoscut-o mai târziu, în noaptea aceea de Iad din Debreţin când alerga ca o dementă, rătăcită, ruptă parcă din tabloul “Noaptea Sfântului Bartolomeu”, printre schije şi printre flăcări, în cămaşa aceea de noapte, albă, de mătase chinezească, dantelată, când m-am luat după ea şi-o strigam, implorând-o să mă ia şi pe mine. “Cine eşti, tu?”- m-a întrebat ea atunci, cuprinsă de spaimă, tremurând toată, plină de sânge…”Parcă te-am mai văzut undeva…”- şi-a dat ea cu părearea privindu-mă mai insistent. “ La Dej, la mânăstire…”- am mai avut eu timp să-i răspund. şi m-a luat de mână şi m-a strâns la piept ca pe copilul ei, rugându-mă şoptit: “Scapă-mă, micuţul meu, mă urmăresc doi ofiţeri ruşi, beţi morţi, te rog să mă scapi din ghearele lor!” De fapt deabia atunci mi-am dat eu seama că ne aflam la castelul grofului Romulus, unde de fapt cartiruise unitatea rusească pe care o însoţeam. Ajunsesem seara în oraş, pe înmurgite, îmi amintesc aşa de bine ca astăzi, era o seară liniştită, neagră, fără lună şi fără stele şi pe deasupra se impusese şi un embargo asupra luminii, oraşul tot parcă era pustiu, cufundat în întuneric, treceau pe deasupra lui păsări negre de noapte, lumea parcă pierise în pământ, nu se mai auzea nici ţipenie de om. Ruşii poposiseră la castel şi-şi instalaseră unitatea în apartamentele luxoase ale grofului. Au scotocit peste tot şi-au dat de beciurile pline cu butoaie cu băutură, s-au îmbătat toţi de la ostaşi şi până la ultimul ofiţer şi rupţi de oboseală, s-au culcat pe jos sau pe unde au apucat. Mulţi dintre ei au plecat după unguroaice prin oraş. “Hazaica est? hazaica est?”- întrebau ei. Mă luaseră şi pe mine să le traduc, ştiam limba maghiară şi-i descurcam mai repede. Pe la miezul nopţii, am revenit în castel şi m-am culcat şi eu cu doi prieteni, luaţi tot odată cu mine. Unul se chema Piţi. “Băi, Piţi, îl strig eu pe la unu noaptea, hai să fugim că ăştia dorm buştean!” “Cum?”- m-a întrebat Piţi în şoaptă. “Pe geam!- îi răspund eu- legăm păturile şi ne dăm drumul pe ele!” Cel bătrân, al treilea ungur, care era cu noi, ne spune: “Măăă, staţi la locul vostru că vă împuţşcă ăştia, treba voastră, eu nu merg!” Noi am coborât încet pe acele pături prin spatele castelului şi ăla a rămas acolo…Târziu, când am ajuns în sat, a venit nevastă-sa să se intereseze de el, plângea, sărmană, şi blestema războiul şi ne blestema şi pe noi că n-am avut grijă de el să-l luăm cu noi. Revin la săritura noastră pe geam: imediat ce am pus piciorul pe pământ s-a aprins tot cerul dintrodată, apoi tot oraşul, parcă ar fi luat toată natura foc, nu ne-am dat seama ce se întâmplă…Piti, speriat a luat-o într-o parte şi eu în altă parte şi acum prin lumina flăcărilor am zărit-o eu pe doamna Clara, fugea prin nişte grădini, desculţă în acea cămaşă de noapte. După ce a auzit că sunt fostul călugăr de la Dej, m-a luat de mână, de fapt se încleştase de mine, şi am urcat nişte dealuri spre o lizieră de brazi tineri şi ne-am ascuns aici, urmărind cu sufletul la gură ce se petrecea cu oraşul, cum lua foc şi cum ieşau pe ferestre flăcările lacome şi cum săreau pereţi întregi din clădiri, până dimineţa când a încetat totul…Se iveau zorii prin praful şi fumul ridicat în slăvi, noi am întins o manta şi ne-am aşezat pe ea, i-am dat doamnei Clara o flanelă de-a mea şi-am adormit strânşi unul în altul şi de frică şi de oboseală.
Şi acum să revin la mânăstire, după slujbă şi după masă, când m-a chemat Pater Vardian să-i pregătesc baia, n-am putut să văd din doamna Clara decât capul şi coapsele pierdute în clăbucul alb din cadă. Când cădeau acele obuze şi schije şi bombe, corpul ei nu mai era acelaşi corp, scrijelit şi urâţit, acum mă încălzea matern şi-mi trezea acea dragoste nebună de viaţă de care mă agăţasem eu de a pleca cât mai repede din mânăstire s-o caut pe Agneta.
“Dormeam sus în dormitor, îmi povestea doamna Clara, acolo pe deal, aud la uşă în miez de noapte, cioc, cioc, cioc, soţul nu putea fi, plecase la Budapesta cu fata la şcoală, eu n-am vrut să deschid; auzisem c-au intrat ruşii în oraş, dar nu credeam că vor veni aşa de repede la castel…Aud bătăi în uşă, loveau puternic cu patul armei, era un ofiţer beat care striga mereu: stoit, hazaica! stoit! A spart uşa, au sărit ţăndări din ea, s-a repezit la mine vrând să mă violeze, eu am sărit la icoană, mă închinam şi mă rugam lui Dumnezeu să mă scapă, el se repede la icoană şi o trânteşte jos pe podea făcând-o praf. Te-a părăsit şi Dumnezeu, i-am strigat eu, înfuriată, era un Tizian veritabil cumpărat de la Paris, criminalule! Nu ştiu dacă a înţeles ceva, vine la mine ca un porc, pune arma jos şi încearcă să mă ia în braţe şi să mă sărute. Eu m-am prefăcut că răspund la obrăzniciile lui, m-am aplecat peste baldachin, am luat arma şi am slobozit-o în el, apoi am fugit jos pe scări şi-am luat-o la fugă prin grădină…Când m-am uitat în urmă, doi ofiţeri fugeau după mine…Aşa te-am întâlnit pe tine acum…Mi-e frică, nu vreau să mă mai întorc în oraş, ăştia mă vor împuşca!”
Mie însă nu-mi stăteau gândurile la poveştile ei, îmi făceam planuri peste planuri cum să ies din raza oraşului să pot pleca la Agneta…
-->
Răspunsuri