Cu domnul inginer Ionescu s-a întâmplat ceva extraordinar, doream să vorbesc cu el, să mă sfătuiesc cu el dar de trei săptămâni nu-l mai văzusem prin unitate. ştiam că e plecat acolo să-şi experimenteze invenţia lui şi să şi-o modernizeze cu ajutorul statului, comisia de invenţii i-o brevetase şi i-o omologase şi cei de la comisia apelor îi propuseseră un post de mare şef prin minister; auzisem că intrase şi în posesia unui mare premiu; fusese văzut pe bulevard şi cu Silvia, fosta lui nevastă, inginera de la proiectări, şi unul dintre colegi, cam răutăcios, zisese: “Bă, ale dracului femei, cât a auzit că e rost de bani şi de mutat în Bucureşti, s-a dat iar pe lângă el, până acum nici nu se uita la el, îl trata ca pe un beţiv…”
Eu mă bucuram pentru el pentru că merita să aibă o soartă mai bună; avea un suflet de aur şi adesea împărţea ţigara cu mine sau îmi dădea bani sub formă de împrumut şi apoi nu mi-i mai primea: “Lasă, Mihaly, îmi zicea, că tu cu detenţia ta ai parale mai puţine, ai şi tu copiii ăia să-i îmbraci şi să-i încalţi!” Şi am plecat la lucru într-o dimineaţă, luasem maşina doi barat de la staţia teatrului să ajung mai repede. Cineva în maşină, foarte afectat, povestea ceva. Pe lângă el se strânsese aproape toată lumea din maşină şi -l asculta cu mare atenţie: “Şi nu l-a depistat nimeni?”- întrebă un pasager. “Cine să-l depisteze, domne, că n-are nici-un act la el!”- răspunse cel care povestea. “Păi…să vedeţi, reluă ăla, mergeam de dimineaţă, acum, spre staţia de autobuz, coboram de la autogară spre strada Târgului, când acolo, oameni strânşi la un loc, priveau jos, în stradă, la ceva; mă duc şi eu să văd ce e şi când colo, ce văd? un om căzut acolo în sânge, se zbătea ca un pui de găină când îi iai gâtul, unii povesteau că-l văzuseră-n autogară, punea mâna la piept şi repeta mereu: parcă nu mai am aer, domnule! simt că m-astup, era domn bine, cu cravată şi costum nou pe el…” Alţii de lângă el: “Lasă-l, domne-n pace c-o fi vreun beţiv de la bufetul autogării!” “Şi stând noi aşa, reluă povestitorul, a venit salvarea şi l-a luat…” “Şi ce-a făcut cu el?”- întrebă o femeie foarte afectată care ascultase această tristă întâmplare. “Ce să facă? L-au dus la spital…”
Când am ajuns la lucru, am auzit vestea tristă: persoana aceea de acolo era domnul inginer Ionescu, până la spital murise! L-au dus la morgă şi întâmplător a dat de el frate-său, doctorul, care lucrează la spitalul judeţean.
,În ziua aceea n-am mai lucrat, am colectat bani de la muncitori şi m-am dus şi i-am cumpărat o coroană şi-am plecat acasă la el. Nu mai puteam să rezist emoţiei, nu-mi imaginam niciodată să-l văd pe acest om mort, avea atâta încredere în viaţă, în acţiunile lui, în proiectele lui de viitor.
Acasă am găsit-o pe soţia lui, Silvia, îmbrăcată în doliu, m-a întâmpinat tristă la poartă: “Dumneta eşti Mihaly?” “Da, doamnă, eu sunt!” “Ultimele săptămâni numai de dumneata mi-a vorbit!” “Păi vă împăcaseţi?”- îndrăznesc eu s-o întreb. “Bineînţeles, îmi răspunde ea trist, niciodată în viaţa mea n-am fost aşa de fericită ca în aceste două sîptămâni! Nu ştia cum să se mai poarte cu mine…”- încheie ea, ştergându-şi lacrimile. “Şi cum s-a întâmplat, doamnă?” “Congestie cerebrală! Ăsta a fost diagnosticul cu care a venit de la spital!”“ Dar n-aţi observat nimic la el deosebit?” “Nimic, domnule Mihaly, era şi el aşa de fericit…Atât am observat: o bucurie şi o fericire prea exagerate!” “Şi unde plecase el, doamnă?”-o mai întreb eu. “Trebuia să meargă la Bucureşti să ia repartizarea pentru apartament, ni-l repartizase centrala apelor şi acum trebuia să meargă să semneze formele.”
Priveam această femeie tânără şi frumoasă îmbrăcată în doliu şi mă gândeam la tot ce-mi povestea domnul inginer Ionescu despre căsnicia lor. Dacă şi ea îl înţelegea un pic, cum zicea el, şi dacă punea de la început în această căsnicie mai multă afecţiune şi mai multă dragoste poate că domnul inginer Ionescu n-ar fi murit.,Îmi venea să-i zic acestei doamne: de ce nu l-aţi înţeles, de ce n-aţi luptat cu el, de ce nu l-aţi ajutat ca acestă căsnicie să fie mereu ca aceste două săptămâni? Oare să să răzbune soarta pe ea? Adică să dispară el, nevinovat, ca soarta să-i arate ei că nu e chiar aşa cum îşi doreşte…Stupidă mai este şi soarta asta!…
În casă l-am găsit întins pe pat, parcă dormea, un somn lin şi frumos între flori, m-am dus şi l-am sărutat şi mi s-a părut deodată că sărut o piatră, se răcise şi se uscase carnea pe el; fratele lui, doctorul,era la capul lui, stătea trist şi îi aprindea nişte lumânări în sfeşnic, l-am salutat, i-am făcut o mişcare din ochi a regret şi el atât a putut să zică: “Destinul!” Al dracului de destin, îmi venea să-i zic, de ce nu curăţă ticăloşii, idioţii, tâmpiţii, răutăcioşii, egoiştii, de ce destinul se răzbună pe oamenii nevinovaţi, pe oamenii adevăraţi care ar trebui să populeze pământul ăsta?
Priveam la acest om care murise fără a-şi încheia socotelile cu viaţa şi mă gândeam la vitregia omului pe pământ. Vechii greci şi-au imaginat că viaţa omului este în mâna a trei zeităţi numite Parcele, fiicele lui Acheron: una, Clotho, ţine fusul vieţii, alta, Lakhesis, îi deapănă firul, firul atât de subţire al vieţii, şi o a treia, Atropos, cu un foarfece, îl taie când îi vine ei, aşa dintrodată, fără motiv, fără logică; această Atropos este o răutăcioasă, pe unii îi uită pe pământ, cum ar fi secretarul de partid, pe alţii, care-şi doresc moartea, îi lasă să se chinuie, iar pe cei mai mulţi, care se aşteaptă cel mai puţin la moarte şi care-şi croiesc planuri şi-şi făuresc vise, le seceră firul vieţii, abrupt, ilogic, ca acestui om. Ce vorbă era aia a lui atunci: acum pot să mor, Mihaly, mi s-a realizat visul! Dar lui nu i se realizase numai acel vis pe linie profesională, realizarea acestui vis îi adusese şi celălalt vis: Silvia. De ce să moară tocmai acum când era în culmea fericirii? De ce să câştige această fericire cu preţul vieţii? Dacă- să presupunem- aş prinde-o pe acestă Atropos, indiferent de frumuseţea ei şi de feminitatea ei şi de poziţia ei socială de mare zeiţă, i-aş scoate ochii şi i-aş da drumul aşa prin lume!
Am plecat acasă muncit de acest sentiment al zădărniciei vieţii şi chinuit de întrebări absurde şi n-am mâncat şi n-am dormit două nopţi la rând. ,Înmormântarea a avut loc într-o vinere, de dimineaţă, plouase, venise o spuză de nori şi muiase praful şi apoi trecuseră, lăsând cerul greu, încărcat de o ceaţă de culoare vineţie, transparentă, ireală. Pe domnul inginer Ionescu îl scoseseră pe o masă în faţa casei şi pe lângă el se perindau într-o tăcere solemnă, dureroasă, muncitori de la trustul de construcţii, orăşeni cunoscuţi, prieteni, colegi de şcoală şi de facultate, oameni de acolo din sat de la el, ţărani, ţărănce, şefi de la comisia apelor şi de la partid, colege ale soţiei de la planificare şi de la centrul de calcul. ,În faţa acestei pierderi toţi rămăseseră muţi de durere…
La orele treisprezece carul mortuar şi-a luat drumul spre cimitir, via Biserica Trei Sfinţi, oraşul tot se mişcase; atunci când unul din cei trei preoţi i-au citit panegiricul a izbucnit o explozie de plânsete ca în faţa unei catastrofe universale. Eu am mers tot timpul lângă Silvia şi lângă domnul doctor Ionescu, fratele dispărutului. Nu-mi venea să mă obişnuiesc cu ideea că de mâine nu mă voi mai întâlni cu el, nu-mi mai va suna în cap vorba lui: “Bă, Mihaly, p-asta o ştii?” N-o mai ştiu, domnule inginer, p-asta n-o mai ştiu, n-am să mai ştiu nimic despre dumneavoastră. Lângă mine se aşezase o băbuţă de acolo de la ţară care-l jelea ţărăneşte ca în Oltenia la ei: “Băieţelul tuşichii, ai plecat de mic de acasă, maicăăă, parcă te văd cu tac-to prin grădinăăă, maicăăă, cum ai apucat drumul găriii, şi ţi-a dat maica un pol de cheltuialăăă, maicăăă, că n-aveaţi, maicăăă…unde e maică-ta să te vadă şi unde e taică-tău să vină după tineee, că ce mai venea, maicăăă, mai bine mă lua Dumnezeu pe mine, maicăăă, că nu mai am pe nimeni pe pământ, maicăăăă şi nu mai am la ce mai trăi, maicăăă…”
Silvia stătea tăcută, ruptă ca o statuie din bronz, dusă într-o lume a ei de gânduri, îi stătea extraordinar de frumos îmbrăcată aşa în doliu, negrul acela îi retuşea formele corpului, le arcuia, o făcea mai suplă şi mai aeriană, îi deschidea faţa şi-i umaniza privirile; obrajii , puţin subţi, o maturizau şi-i dădeau o aură de femeie cu un interior sufletesc foarte bogat…
În biserică vorbi despre el şi despre familia lui învăţătorul care-l învăţase carte, să fi avut acum optzeci de ani, era o fire robustă faţă de vârsta lui cu o voce profetică, joasă, făcu mai întâi elogiul ţăranului român care a dat acestei ţări fii şi fiice de toată lauda, îl compara pe acest ţăran cu un uriaş care stă ca o fantomă deasupra marilor oraşe vărsnd din căciula lui miţoasă sămânţa peste aceste oraşe. Un astfel de fiu fusese şi domnul inginer Ionescu! Încă de mic era o fire ingenioasă, găsea soluţii la probleme complicate, citea mult, îi plăcea viaţa, a plecat apoi în Germania şi a fost victima unor nefericite timpuri, dorul de zbor şi căderea, claustrarea lui în sat după moartea lui taică-său şi o muncă încordată în agricultură, la secerat şi la arat, la sapă şi la semănat, apoi facultatea şi realizarea lui…
A vorbit apoi Spânache, fostul lui coleg de liceu, era profund afectat, nu putea să-şi găsească o stare de spirit potrivită ca să poată spune despre el ceva care să mişte îndoliata adunare: “Stimabili cetăţeni- îşi începu el alocuţiunea, tremurându-i vocea- sunt profund mişcat de dispariţia domnului inginer Ionescu, nu pot să-mi adun gândurile răvăşite de această tristă poveste că acest om a dispărut, că nu va mai călca pe străzile acestui oraş şi nu-l voi mai vedea pe la Trocadero…Cu el s-a dus şi o parte din noi…L-am cunoscut la vârsta cea mai fragetă, m-am legat de el prin ceea ce se cheamă fascinaţia tenebrosului, nu mă refer la caracterul lui care de multe ori era întunecat, obscur, sumbru, mohorât, închis chiar,când vorbesc de fascinaţia tenebrosului mă refer la clar-obscurul vieţii lui care semăna cu pictura italiană a secolului al şaisprezecelea, deschiderea lui către viaţă nu se făcea decât la un pahar de vin…când era lucid îşi ascundea trăirile…el persifla întotdeauna viaţa, o lua în derâdere… ştiu că a trecut prin multe dar a rămas întotdeauna om, în orice împrejurare. Eram după prima stabilizare, n-aveam nici-un ban şi n-aveam cu ce să ne cumpărăm ţigări, tatăl lui venea cu mălai la noi la gazdă şi ni-l lăsa să facem mămăligă. La un moment dat mă întreabă: tu poţi să rabzi două zile de foame? Da, pot! şi a dispărut cu mălaiul şi l-a vândut unui frizer. Mălaiul era stricat, îmi spunea el, l-am dat pe ţigări… Ca elev era excepţional, uimea profesorii cu răspunsurile lui, când a fost acum în Germania mi-a spus că a plâns o oră la mormântul lui Ghothe, îi plăcea poezia, îi plăcea viaţa, iubea oamenii, îşi iubea muncitorii din subordine… Rog pe iubita lui soţie să-i ierte petele întunecate şi să-l iubească şi dincolo de mormânt. Trebuie să ştiţi că el acolo a luat o parte din noi, din fericirea noastră, din lumina zilei, din razele astrului ceresc, din frumuseţea naturii şi a vieţii noastre… Se cuvine să-i purtăm o amintire frumoasă! Adio, dragă prietene!. şi zicând “dragă prietene” s-a înclinat în faţa catafalcului, sărutându-şi prietenul pe frunte. Toată lumea, impresionată, a început să plângă…
De la Biserică la cimitir a fost purtat pe braţe, o bucată de drum l-am dus şi eu, convins fiind că aşa mă voi răsplăti de tot ce făcuse pentru mine.
Soarele se lăsase spre apus puţin obosit, la acea atmosferă s-a adăugat şi atmosfera bacoviană a mormintelor şi mirosul de ceară şi tămâie, numai primăvara aceea năvalnică răzbătea printre morminte prin iarba verde şi prin florile care răsăriseră cu miile cu culorile lor pestriţe peste tot pământul. Momentul cel mai dramatic a fost al despărţirii definitive când i-a bătut capacul pe cosciug şi când Silvia, îngenunchiată la marginea gropii căscate, a aruncat pământul umed cu mâna ei peste scândura care a sunat straniu, a gol imens şi a pustiu, răgnind ca o tigroaică: “Unde te duci, iubitul meu?”
După această scenă, mai rămăsesem acolo doar noi trei, eu, Silvia şi cu domnul doctor Ionescu, toţi cu tăcerile noastre, cu gândurile noastre; nu reuşeam să ne dezlipim de aceste locuri, să plecăm acasă şi să-l lăsăm acolo în pământul acela rece…Privii la Silvia, căpătase un luciu rafaelic, îi stătea extraordinar de frumos aşa, vrusei chiar să-i spun, dar m-am gândit că nu era cel mai nimerit moment; ca să-şi înfrâneze stările acelea, luase câteva pilule de luminal care o transpuseseră într-o altă lume, îi domolise mişcările şi starea ei, o făcuse mai senină şi mai rece. Rămăsese în genunchi şi părea că vorbeşte cu cine ştie ce spirite, cu faţa în jos peste pământul acela negru, proaspăt; din când în când îşi ridica capul, ai fi zis că nu mai are aer şi umblă după el cu gura şi cu nasul şi iar îl lăsa în jos, începând acel dialog tainic cu spiritele…
M-am apropiat de ea şi am luat-o de braţ: “Doamna Silvia, e zadarnic- zic eu- acum e zadarnic să-l mai plângem, şi eu ca şi dumneavoastră am rămas cu o imensă durere în suflete, dar ce putem face? Hai, să mergem acasă!” “Ce să mai caut acasă, domnule Mihaly, ce să mai caut? Până acum, cât am fost despărţiţi, aveam o speranţă, ştiam că trăieşte, ştiam că ţine la mine şi că trebuie să revină; acum ce să mai caut acasă?”
Vrusei să-i spun că viaţa are hăţişurile ei, îmi veni în cap ideea să-i spun că e o femeie frumoasă şi oricând îşi poate relua viaţa de la capăt, dar mă gândii că nu era momentul acum, în aceste triste clipe…
“Eram prin anul doi de facultate- reluă ea firul discuţiei după câteva clipe de tăcere, ştergându-şi lacrimile- îmi amintesc ca astăzi, serviam masa la cantina facultăţii, era o înghesuială a naibii, ieşisem de la un examen şi se îmbulziseră toţi acolo, el era în urma mea cu tava cu mâncare în braţe…Nu ştiu cum se face că cei din spate îi fac vânt şi-şi varsă mâncarea pe bluza mea, o bluză la care ţineam foarte mult, îmi murdărise tot spatele şi mâneca dreaptă. Eu m-am uitat odată la el urât, cu o privire tăioasă, îmi venea să-i bag mâinile-n gât de ciudă. El mă priveşte în ochi, mă ia de mână, mă sărută şi-mi zice: te rog frumos, iartă-mă! Aşa ne-am cunoscut noi… A doua zi m-a căutat la cămin şi mi-a adus cadou o bluziţă fină, extraordinar de frumoasă…Am stat agăţaţi aşa doi ani…El tot mă bătea la cap să ne luăm…Eu nu prea eram de acord, mi se complica studenţia, veneau copiii şi-apoi cu repartiţiile ştii cum era…După doi ani ne-am luat…A fost ceva frumos…Logodna am făcut-o la mine…Amândoi pluteam de fericire…Am trăit fericiţi un an şi ceva şi apoi a venit tragedia, aşa din senin…Nu făceam copii…El mă jigneşte…Numai curvele nu vor să facă copii, zice, şi pleacă de acasă şi vine beat mort…Am trăit aşa câţiva ani buni…Eu nu-l mai puteam suferi în halul ăsta…Aaaa, ai pe altul, zice el, tocmai atunci la proiectări venise un inginer tânăr de la Bucureşti şi m-a căutat de câteva ori la telefon acasă pentru nişte lucrări…Devenise foarte gelos…Mă sufoca, pur şi simplu cu prezenţa lui…şi-am divorţat…Dar n-am putut să scap de el, venea zilnic acasă cu flori, voia să mă recucerească…Eu mi-am dat seama că acest om mă iubeşte mult şi ne-am împăcat…”
Ieşisem pe porţile cimitirului, domnul doctor Ionescu plecase neobservat spre staţia de tramvai, am văzut că părea supărat pe Silvia, mai târziu am aflat că şi el credea, cum de altfel credea toată lumea , că ea fusese de vină, un bărbat e un răsfăţat- zicea el- e un copil: de femeie depinde totul, ea e şi iubită şi mamă şi…
Oraşul în acea seară îşi trăia plenar viaţa, tramvaiele treceau în sus şi în jos, pierzându-se în semiîntunericul străzii, forfota oamenilor, a tinerilor, în special, care ieşiseră de la film, se amesteca cu zgomotul străzii dând impresia că nimic deosebit nu se întâmplase pe pământ, doi cheflii mergeau de braţ şi cântau un cântec obscen, ceva cu o bidinea care n-avea coadă, doi tineri, băiat şi fată, profitând de umbra unui mare castan se sărutau şi se îmbrăţişau pe o bancă de mama focului…
“Mergem pe jos, sparse Silvia tăcerea, îmi face mai bine… şi nu ştiu de ce- continuă ea mai târziu, mergând agale- persoana dumitale îmi inspiră mai multă încredere în viaţă… Aceste destăinuiri mă fac să retrăiesc trecutul mai uşor, n-am nici eu pe nimeni cui să mă destăinuiesc, dumneata ascultându-mă, îmi dai certitudinea că o parte din el n-a murit, a rămas pentru a mă asculta; de fapt aş dori să repar acea greşală pe care am făcut-o cu el: niciodată nu i-am destăinuit lui sincer toate gândurile mele şi el a crezut altceva… Eram într-o seară pe Corso cu el şi-mi recita o poezie de-a lui, Silvia, zice, tu nu mă asculţi, pentru tine am făcut-o, era vorba acolo de o paralelă între mare şi viaţă, tocmai venisem de la Eforie Nord şi-i rămăsese în cap marea, valurile ei, zbuciumul ei. Cum nu te ascult?- îl întreb eu- dacă vreai ţi-o spun pe dinafară, şi am început să i-o recit, îmi plăcuse şi mie şi, după ce am terminat-o de spus ca o şcolăriţă, s-a repezit la mine ca un nebun şi m-a sărutat. Stai, dragă, că ne vede lumea, i-am zis eu, era atâta lume!- la vârsta noastră nu ne mai şade bine să ne manifestăm ca nişte adolescenţi…”
“ Da, doamnă Silvia, aşa este, îl cunosc şi eu destul de bine, mi-a vorbit mult şi frumos de dumneavoastră, câteodată îmi venea să vă opresc şi să vă rog să-l iertaţi şi să vă împăcaţi!”
Cât timp am mers aşa cu Silvia, nu ştiu, să fi fost o oră, două, poate chiar trei, pentru că eram absenţi, Silvia cu durerea şi singurătatea ei, eu cu singurătatea mea (Marika niciodată n-a aceptat o plimbare pe Corso). Am ajuns într-un târziu în faţa acelei case îndoliate, tăcând; pe măsură ce ne apropiam, Silvia plângea mai tare, suspina, şi-şi ştergea permanent ochii cu batista. La poartă ne-a întâmpinat o bătrânică, căreia ea îi zicea “mămico”, ştiu însă că ea nu mai avea nici mamă, nici tată, muriseră într-un bombardament în Bucureşti; taică-său fusese mecanic de locomotivă şi maică-sa casnică. După acea întâmplare ea s-a mutat la nişte vecini care au crescut-o şi au dus-o la şcoală şi la facultate, probabil, mi-am dat eu cu părerea, această vecină să fie “mămica” care o crescuse… “Hai, zice acea bătrână, că ţi-am făcut bagajele şi am telefonat la gară să ne trimită un taximetrist!”
Aşadar Silvia pleacă din acest oraş şi bine face, mă gândeam eu, plecând din mijlocul amintirilor într-un loc nou, necunoscut, ne simţim şi noi altfel, amintirile tac pentru moment, nu mai vorbesc, ne creăm o altă ambianţă, renaştem, ne consolidăm sufleteşte…
“Domnule Mihaly, îmi pare rău, zice Silvia cu ochii în lacrimi, eu mi-am cerut transferul, plec din acest oraş unde-am gustat şi fericirea şi nefericirea, la ce-aş mai sta?…Până acum stăteam că era el, acum nu mai are nici-un rost…Te rog pe dumneata ceva, continuă ea, îţi las bani să pui pe fiecare săptămână câteva flori, de preferinţă garoafe, pe mormântul lui, să i le pui din partea mea, eu n-am să mai dau pe aici mult timp…”
I-am sărutat mâna şi am plecat cu acei bani în mână fără să mai spun un cuvânt…Venise deja taxiul şi-o aştepta să se suie în el…
-->
Răspunsuri
Mulţumesc Silvia.