Era o zi de iarnă, o zi de iarnă ca-n poveşti, în care cerul cernea fără oprire, noian de stele argintii. Era o zi de sâmbătă. Se înserase şi iarna părea mai hotărâtă ca oricând să-şi arate măiestria. Totul era imaculat, iar cuşma albă şi pufoasă crea un mister magnific. Privind feeria albă , un dor nebun de a respira iarna în toată splendoarea ei, a pus stăpânire pe întreaga mea simţire. Ştrengăreşte, în mine a înflorit un gând. Am alergat ca un copil, căruia îi era teamă de un refuz , spre cel care (treizeci şi sapte de ani de căsnicie , plus opt ani şi jumatate cât am fost prieteni) a fost totul pentru mine, sensul vieţii împlinite, Doru, soţul meu şi l-am rugat să ieşim la plimbare.
Cum niciodată nu-mi refuza nimic , în câteva clipe ne-am pomenit pe stradă. Strada părea un ocean alb, radia atâta lumină şi linişte interioară, încât ne simţeam făcând parte din decor şi respiram cu nesaţ parfumul iernii, parcă pentru prima şi ultima dată. Mergeam tăcuţi pentru a nu tulbura liniştea oceanului alb, mână în mână, şi admiram dansul cosmic al fulgilor albi şi mari, ca de vată.
Era o noapte albă şi frumoasă, iar strada pustie radia atât de multă linişte, încât aveam strania senzaţie că toţi oamenii hotarâse să lase acea noapte, doar, pentru noi. Linişte pe stradă, linişte în jurul nostrum, linişte în sufletele noastre. Linişte şi foarte mult alb.
Mergeam agale şi inspiram adânc, parcă am fi vrut să înghiţim tot albul şi toată liniştea să ne ajungă întreaga viaţă.Ce însemna oare această nevoie care aş fi numit-o imnul vieţii noastre?
Cuvintele nu mai aveau aripi, se cuibărise în noi ca într-un templu ferecat, liniştea era uşor tulburată de muzica paşilor noştri, ca un cântec al tăcerii. Ne priveam din când în când, privirile noastre spuneau mult mai mult, decât o mie de cuvinte.
Liniştea iernii îngheţase orice cuvânt, se voia neîntreruptă. Paşii mei şi paşii lui aveau acelaşi ritm, aşa cum au avut întreaga viaţă, iar căldura mâinilor ne aminteau de un legământ pe care nu l-am uitat nicodată. Cerul părea o punte între lumea îngerilor şi albul cernut peste noi, întregul tablou părea în concordanţă cu viaţa şi dragostea noastră.
Da, albul a sălăşuit în sufletele noastre, încă, de când ne-am cunoscut, şi niciodată nu a fost pătat. Acelaşi alb precum şi căldura inimilor noastre aveau să îmbrace visele viitorului, care nu putea fi altfel, decât un vals de noduri albe. Aşa gândeam amândoi, la unison.
Fericită am întins palmele să pot prinde fulgii care mă fascinau. Păreau fluturi albi de noapte, într-un dans fără acompaniament. Am prins câţiva fulgi, am închis pumnii şi când i-am deschis, fulgii se prefăcuseră în lacrimi. De ce oare? Aveam să înţeleg mult mai târziu, semnificaţia a ceea ce se întâmplă în ordinea firii.
Strada era numai a noastră, paşii îi încetineam din ce în ce mai mult de teamă să nu se sfârsească plimbarea, seara de vis, în care nu ne-am spus nimic, ca şi cum emoţiile care de regulă trezesc simţirea se afundaseră în abisuri.
Am tresărit plăcut surprinşi de prezenţa a doi batrânei, care, contrar frigului şi al ninsorii, stăteau pe o bancă pe marginea aleii unde ne plimbam. Unul lângă altul îşi vorbeau în şoaptă, vrând parcă să nu tulbure liniştea nopţii de iarnă, o noapte ca-n basme, martoră a iubirilor eterne.
I-am privit cu duioşie şi admiraţie, înţelegând că încă se iubeau, că viaţa lor fusese frumoasă, ferită de norii negri ai furtunii, că şi acum erau totul unul pentru altul.
Nostalgia anilor ce aveau să vină m-a făcut să pun prima întrebare din seara aceea:
-Doru, nu-i aşa că peste mulţi ani şi noi vom veni aici pe banca aceasta?
Întrebarea mea a rămas fără raspuns, cuvintele au fost înlocuite cu gesturi care nu se vor şterge niciodată. M-a privit îndelung c-un zambet amar în colţul buzelor, ochii îi străluceau într-un mod ciudat, dar plini de blândeţe şi dragoste, m-a strâns la pieptul lui parcă a teamă, după care a continuat să tacă. Nu am înţeles atunci tăcerea lui şi lipsa de speranţă. Toate aveau să capete sens într-un viitor apropiat.
Ne-am continuat drumul, străpungând năframa deasă a fulgilor, fară să vorbim , doar simţind caldura mâinilor unite de o mare de iubire care nu va seca niciodată. Sigur, aşa gândeam amândoi.
Ca şi cum ne-am fi propus să ne întâlnim cu două generaţii, în faţa unui magazin cu geamuri luminate, doi parinţi cu o fetiţă şi un baieţel se jucau cu zapadă, spărgând liniştea de gheaţă din seara aceea. Râsetele cristaline ale copiilor răsunau ca nişte clinchete de clopoţei. Ne-am oprit să ne bucurăm de o asemenea privelişte. Întodeauna am iubit copii. Fericirea actorilor din peisajul iernii a pătruns în inimile noastre, admintindu-ne de cei doi copii care ne-au îmlpinit sensul vieţii, acum plecaţi pe drumul lor, departe de noi. Ori unde ar fi, ei rămân în sufletul părinţilor, mereu aproape. Privindu-i pe cei doi micuţi, ne-am fi dorit să dăm timpul înapoi, să-i avem lângă noi, să ne bucurăm de acea noapte de iarnă care părea să nu se mai repete. Oare melancolia timpului trecut sau a timpului viitor ne-a făcut să ne întoarcem spre casă? De ce oare entuziasmul ne părăsise, tăcerea drumului pustiu coborâse în picioarele noastre ca nişte greutăţi nevazute, făcând pasul mai nesigur? Ce temei avea teama din suflete noastre? Nimic nu avea sens, raspunsurile aveam să le primesc de la timpul viitor. Nici drumul nu mai semăna cu cel pe care trecuserăm la plecare. Totul încremenise, până şi entuziasmul din noi. Pomii erau atât de încărcaţi de zăpadă, încât îşi aplecau crengile deasupra noastră în semn de bun rămas. Convingerea că dragostea învinge totul, a început să doară. De ce oare? Zăpada îngheţată scârţâia într-un anume fel, semăna mai mult a geamăt, a jale. De ce oare? Nici unul din noi, nu înţelegeam că era ultima noapte de iarnă, în doi.
La uşa casei ne-am oprit privindu-ne, eram plini de zăpadă, hainele păreau căptuşite cu promoroacă. Le-am scuturat la uşă, iar câţiva fulgi s-au oprit pe feţele noastre îmbujorate. În scurt timp s-au prefăcut în lacrimile iernii sau lacrimile fericirii din noi. Aşa le-am numit atunci, dar mai târziu prin luna mai, am înţeles că erau lacrimile noastre, ce urmau să vină, lacrimi care pentru mine nu vor seca niciodată, în schimb, El, şi-a luat lacrimile în lumea de dincolo şi le va păstra pentru toate iernile ce vor urma. Abia atunci am înţeles de ce promisiunea pe care am vrut s-o primesc în noaptea aceea nu a primit răspuns, ci numai gesturi de afecţiune însoţite de un zâmbet trist. Atunci am înţeles de ce la întoarcere albul zăpezii era iluzoriu, de ce fulgii s-au prefăcut în lacrimi , lacrimile unei mari iubiri pierdute într-un destin nevrut.
Pe banca dorită voi merge doar eu şi amintirile stocate în singurătate...
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri
o lectura care imi da fiori, parca tremur... De frig oare?! De lacrimi?! În suflet aud zbaterea inimii... Impresionant! Felicitări!
multumesc mult...
multumesc Gabriela...sunt sigura ...cu sufletul tau sensibil...