O zi de iarnă, o zi de iarnă ca-n poveşti, ningea întruna, încă de pe la prânz. Iarna parcă era mai hotărâtă ca oricând să-şi arate măiestria.Totul era alb, cuşma iernii era magnifică. Privind feeria albă, un dor nebun de a respira iarna în toată splendoarea ei, a pus stăpanire pe fiinţa mea. Am alergat ca un copil căruia ii era temă de un refuz, la cel care era totul pentru mine soţul meu, Doru, să-l rog, să mergem la plimbare. Nu am fost refuzată şi cu mare grabă ne-am pomenit pe stradă, contemplând misterul iernii.
Era o noapte atât de frumoasă, atât de albă,dar, peste tot plutea prea multă linişte. Strada era pustie ca şi cum toţi oamenii hotărâseră să lase noaptea aceea atât de minunată numai pentru noi. Linişte în aer, linişte în jurul nostru, linişte în sufletele noastre. Linişte şi alb! Mergeam de mână, agale, inspiram adânc în ritmul paşilor tăcuţi, parcă voiam să înghiţim albul zăpezii şi liniştea iernii să ne ajungă toată viaţa.
Nu vorbeam. Frigul iernii parca ne ingheţase cuvintele. Ne priveam îndelung, iar privirile noastre spuneau mai mult decât o mie de cuvinte. Simţeam căldura mâinilor, ce aminteau în necuvinte un legământ. Nu! nu l-au uitat şi nu-l vor uita niciodată…
Cerul era alb ca de vată. Luminat de un candelabru nevăzut cernea necontenit fulgii mari, vrând parcă să fie în ton cu viaţa noastră. Da! Era albă, frumoasă şi liniştită. Era atâta alb şi căldură în inimile noastre, încât visele viitorului nu puteau fi decât albe şi frumoase. Aşa gândeam atunci. De atâta fericire am întins palmele să prind fulgii care cădeau fără zăgaz, plutind uşor ca fluturii de noapte. Am prins câţiva şi am închis pumnii. Când i-am deschis totul era prefăcut în lacrimi. De ce oare? Aveam să înţeleg mult mai tarziu semnificaţia a ceea ce se întâmplă în ordinea firii.
Strada era numai a noastră, paşii îi încetineam din ce în ce mai mult, să nu se sfârşeacă seara de vis.
Am tresărit plăcut surprinşi de prezenţa a doi bătrânei, care contrar frigului şi a ninsorii stăteau pe o bancă pe marginea aleii. Stăteau unul lângă altul şi vorbeau în şoapta, vrând parcă să nu tulbure liniştea nopţii de iarnă, noaptea noastră.
Privindu-i cu admiraţie am înţeles că, încă se iubeau, că viaţa lor fusese frumoasă, erau totul unul pentru altul. Nostalgia anilor ce-aveau să vină m-a făcut să rostesc primele cuvinte din seara aceea:
-Doru, nu-i aşa că peste mulţi ani şi noi vom veni aici pe banca aceasta?
Chiar dacă, eu am rupt tăcerea, el nu mi-a raspuns, m-a privit lung cu toată gingăşia în privirea care spunea totul , a zâmbit luându-mă de umeri şi strângându-mă lângă el, parcă a teamă, A continuat să tacă. Nu am înţeles semnificaţia tăcerii lui, a zâmbetului blajin dar trist, lipsit de speranţă. Aveam să-l înţeleg mult mai tarziu. Am tăcut şi eu. Am continuat să mergem aşa, despicând năframa deasă a fulgilor, care semăna cu o ploaie de stele.Păstram tăcerea, Numai căldura mâinilor noastre vorbea de ceea ce aveam în sufletele noastre, multă, multă iubire, o iubire ce nu avea să se sfârsească niciodată. Sigur aşa gândeam amândoi.
Ca şi cum ne-am fi propus să ne întâlnim cu două generaţii, în faţa unui magazin cu geamurile luminate, doi părinţi cu o fetiţă şi un băiţel, se jucau de zor făcând bulgări de zăpadă. Râsul cristalin al copiilor răsuna ca un clinchet de zurgălăi, străpungând monotonia străzii. Ne-am oprit în loc să ne bucurăm de o asemenea privelişte. Întodeauna am iubit copiii. Bucuria lor a pătruns repede în fiinţa noastră, amintindu-ne de copii noştri, acum mari, plecaţi departe. Oricât de depart e ar fi ei, rămân în sufletul păriţilor, rămân aproape. Ce mult ne doream să putem da timpul înapoi, să-i avem lângă noi, să ne bucurăm de noaptea aceea diafană.
Melancolia timpului trecut ne-a făcut să ne îndepărtăm şi să ne îndreptăm spre casă. De ce oare, la întoarcere entuziasmul dispăruse, ca şi cum o temă ascundeam în noi. Nimic nu-nţelegeam, totul avea să dezlege viitorul. Întoarcea spre casă, nu mai semăna cu drumul plecării. Simţeam cum totul vrea să îngheţe, până şi entuziasmul cu care plecasem la plimbare. Pomii erau atât de încărcaţi de zăpadă încat îşi aplecau crengile de greutate în semn de rămas bun. De ce oare? Zăpada a început să îngheţe şi scarţia sub tălpile noastre, iar scarţiitul ei semăna mai mult a geamăt, a jale. De ce oare? Atunci nici unul dintre noi nu a înţeles că era ultima noapte de iarnă în doi…
La uşa casei, ne-am privit unul pe celălalt, păream îmbrăcaţi cu straie de promoroacă, atât de multă zăpadă luasem cu noi. Ne-am scuturat hainele la uşă, căciulile, iar câţiva fulgi de pe haine s-au aşezat pe chipurile noastre, ca un ultim sărut. Repede s-au transformat în lacrimi, lacrimile iernii, lacrimile fericirii din noi. Aşa le-am numit atunci. Mai târziu, prin luna mai am înteles că erau lacrimile noastre ce aveau să vină, lacrimi de durere, care pentru mine, nu se vor sfarşi niciodată. El le-a luat cu el şi le va păstra în toate iernile ce vor urma. Abia acum am înţeles, de ce întrebării mele din noaptea, pe care n-o voi uita, mi-a răspuns doar cu-n zâmbet trist. Am înţeles, de ce iarna era altfel la întoarcerea acasă, de ce fulgii se transformaseră în lacrimi.
Pe banca dorită atunci , voi merge doar eu…
-->
Răspunsuri
Of viața asta ...
Citit cu mare plăcere.
Citit cu drag această povestire emoţionată!...Felicitări!
multumesc Lenus...