--D |
omnule locotenent, nu ştiu cum se întâmplă că unor oameni li se împletesc destinele- îi zise Ileana lui Gafencu la a doua sau a treia vizită a lui Ilie la ea acasă-ieri a venit de urgenţă la spital doamna Adina, nici nu a plecat bine şi s-a întors într-o stare gravă, e la urgenţă, doctorii îi dau puţine şanse de supraviţuire ! Dumneavoastră trebuia să plecaţi de două săptămâni, parcă Dumnezeu v-a ţinut s-o vedeţi pe doamna Adina !
-Şi la ce spital e?
-La Brâncovenesc ! Dar cred că o va muta de urgenţă la Băneasa…Să vă fac o cafea şi apoi mai vorbim !
Ilie rămase singur, Ileana dispăru în bucătărie, începuse parcă să-i piuie urechile de emoţii… Câţi ani trecuseră de când se despărţiseră ? de când plecase ea de acolo din satul ăla transilvan ? Încercă să şi-o amintească dar nu putu, îi uitase forma feţei, culoarea ochilor, corpul ei, glasul ei, privirile ei… şi în definitiv ce mai căuta pe la ea ? Ultima imagine a lui despre ea rămăsese când ea se îmbrăcase ca un copil într-una din cămăşile lui şi se aşezase lângă el ca o pisicuţă. Erau în aceste gesturi ale ei şi naivitate dar şi calcule femeieşti..
-…dacă vreţi, reveni Ileana cu cafeaua, putem merge şi mâine s-o vedeţi, eu n-am să-i spun nimănui, doctorilor le voi spune că sunteţi o rudă mai îndepărtată…
A doua zi plecă de dimineaţă cu Ileana la spital. Aşa- zisul spital era băgat în mijlocul pădurii în clădirile unei unităţi militare, până acolo o şosea îngustă, proaspăt asfaltată te conducea întortochiat până la nişte sentinele care păzeau poarta.
-E un spital militar de campanie, preciză Ileana, trebuie să-i cerem voie domnului doctor că nu prea are voie oricine să intre aici.
,,Ce-aş putea eu să-i spun Adinei, sau poate că nici nu mă mai cunoaşte, dacă se trezeşte, am să-i spun de ce n-am putut să-i răspund la scrisoare, am să-i povestesc toată viaţa mea de până acum, am să-i citesc poeziile pe care i le-am făcut pe front, am să-i spun despre prietenia mea cu Gafencu şi despre nenorocirea care s-a întâmplat la ei în casă, am să-i povestesc despre această Ileană în doliu prin ce a trecut după moartea soţului, am să-i mai spun cât a insistat ea să vin s-o văd, şi cum m-am înscris în divizia TV şi că, iată-mă, trăiesc şi continui s-o iubesc…şi-am să-i mai spun că mama mea a murit, a murit şi Dorina şi aş vrea să îngrop tot trecutul meu şi s-o iau de la capăt, să-i mai spun că vine toamna cu melancolia ei, o toamnă, care faţă de celelalte vine spre noi cu frânturi de bucurii, niciodată omul nu trebuie să dispere, iat-o pe fata asta, pe Ileana, nevasta lui Gafencu, deşi i-a murit bărbatul are gândurile ei, să-şi crească copiii, ăluia micu îi va pune numele Gafencu, în amintirea tatălui…”
-Luaţi-vă halatul, domnule ofiţer, îl trezi Ileana din gândurile lui, dacă vă întreabă doctorul să-i spuneţi că sunteţi o rudă mai depărtată… Aici toată lumea ştie că face parte din familia Câmpinencii, alaltăieri a vizitat-o şi cineva din partea Palatului… Le spuneţi că dumneavoastră veniţi de pe front şi nu ştiţi nimic…
Salonul bolnavei era improvizat din nişte cortine albastre de catifea veche, un mic pătrat în care Adina stătea singură pe un pat curat de campanie, la cap avea o noptieră din metal vopsită proaspăt în alb pe care erau nişte cutii cu medicamente şi numărul de ordine al ei, adică 33 ; aşa erau aici categorisiţi bolnavii, pe numere, îl trântise o infirmieră pe noptieră şi rămăsese acolo, e interesantă şi chestia asta cu numerele, gândea Ilie, atunci când numele se transformă într-un număr se trece în domeniul absurdului, de ce tocmai 33,număr nenorocit, fără soţ, fatidic… De ce trebuie s-o ţin minte pe Adina- se întreba Ilie în sinea lui- prin acest număr, s-o reduc la acest număr ;poate că moare, eu, după moartea ei, trebuie să mă opresc la acest număr şi să-l transform într-o fată pe care-am iubit-o odată...
-Doamna Adina, o zgâlţâi Ileana, aveţi o vizită !-Doamna Adina!- îi şopti iară, de data aceasta cu o voce caldă, printre lacrimi, înduioşată de întâlnirea neaşteptată a celor doi şi de emoţia prin care trecea Ilie Georgescu care amuţise, nu găsea niciun cuvânt cu care să înceapă, cu care s-o strige, cu care să-i mângâie boala sau viaţa pe care o mai avea în ea… Doamna Adina…
Adina deschise ochii şi rămase cu irisurile rătăcite în faţa Elenei care-i repeta mereu:
-Aveţi o vizită, pe domnul Ilie Georgescu…
Bolnava rotea ochii peste tot cerul şi-i pironea undeva într-un colţ…Între timp veni şi doctorul şi , când o văzu cu ochii deschişi, exclamă, plin de bucurie: ,,În sfârşit, a scăpat! A pierdut mult sânge, zise el, a scăpat de hemoragie dar a pierdut şi sarcina…”
-Cum?!- se miră Ileana- era însărcinată?
-Bineânţeles ! În luna a treia sau a patra…Dumneata ce rudă eşti cu bolnava ?- se adresă doctorul lui Ilie.
-Sunt văr, domnule doctor, dar eu vin de pe front şi nu ştiu ce antecedente a avut ea şi nici nu pot afla, că voi pleca spre Valea Prahovei…cu unitatea…
- Soro Elena, hai să-i lăsăm singuri, unii bolnavi sunt foarte încăpăţânaţi, nu vor să comunice în prezenţa altor persoane ! Am avut un caz, o femeie, pe care o zăpăcise suflul unei bommbe, n-o atinsese nimeni cu nimic şi refuza să vorbească, sta aşa speriată şi se uita la mine şi n-aveam ce-i face. Să mă interesez de familia ei, mi-am zis, şi am dat un telefon la circa patru de poliţie şi ăia îmi spun că n-are pe nimeni, doar un copil mic care a apucat pe la vecini, foarte bine, îi încurajez eu, aduceţi-l pe ăsta aici şi i l-am pus bolnavei la cap, domnule, uite, parcă odată i-a luat Dumnezeu cu mâna, ce faci, tu, Mieluşică, nu ştiu cum dracu i-a zis ea şi a sărit odată la el şi până seara i-am dat drumul acasă., vezi, tu, organismul uman mai are şi secrete pe care noi, medicii, nu le putem bănui şi diagnostica şi să ştii şi dumneata că ceea ce nu poate face medicul, face natura, hazardul, Dumnezeu…
Ilie Georgescu se aşezase la capul bolnavei pe acea noptieră, îi prinsese o mână de-a ei într-a lui şi cu cealaltă îi mângâia uşor fruntea cu vârful degetelor, femeia îi simţi mâna rece ca un curent de apă de munte care o răcoreşte ,se mişcă un pic şi intră iară în lungul ei calvar.
- -Adino!- o strigă el încet, dar femeia părea că nu aude nimic, stătea cu ochii închişi, simţindu-se, probabil, bine sub mângâierile lui uşoare, Adino, repetă el, tot mai insistent, până când văzu că femeia mişcă un pic capul şi deschise ochii, nişte ochi mari, sălbatici, de vită rănită, pe care-i plimbă întrebător peste chipul lui Ilie şi care rămăseseră aşa ca într-un dulce extaz, vedeau ceva, cunoşteau ceva, nici el nu mai ştia ce să creadă, Adinooo!- o zgâlţâi el ceva mai puternic, sunt eu, Ilie Georgescu!- şi ochii ei se măriseră mai mult, şi rămăseseră ficşi ca ai unui animal tăiat, căruia îi agăţi capul în cui…
“Nu, părea ea să zică dând uşor din cap, nu eşti tu Ilie Georgescu, de ce vreai să m-amăgeşti?”
-Îţi jur, Adino, că eu sunt, şi se aplecă uşor peste faţa ei şi o sărută pe obraz, peste acel obraz palid, rece şi indiferent, eu sunt, Adino, am venit de pe front, trec mai departe spre Valea Prahovei şi-am venit să te văd, nu te-am uitat, fetiţa mea cea dragă, spune-mi o vorbă , două să plec liniştit mai departe…
“Nici-o grijă, parcă-i spunea ea, indiferentă, eu sunt surdă şi nu aud nimic, poţi vorbi până mâine că vorbeşti la pereţi, vorbeşti în pustiu…”
Când veni doctorul cu sora Elena îl găsiră pe Ilie Georgescu dezamăgit:
-Simţurile, domnule doctor, parcă ar avea simţurile paralizate!
-Nu e vorba de simţuri, altceva e la ea, a avut un început de paranoia, i-am găsit fişa de internare de la Brâncovenesc, după acea internare s-a produs ceva cu ea, o violenţă puternică, pentrucă i-am găsit uterul zdrobit şi fătul omorât pe jumătate, a avut şi o complicaţie cu plămânii dar i-a trecut, acum trebuie căutată boala în altă parte, în psihicul ei, ceva s-a asociat la ea cu paranoia că mi-a telefonat sora care o îngrija la Brâncovenesc că era tare vorbăreaţă… Mai încercaţi, domnule locotenent major, vom reveni mai târziu…
-O să mai încerc, dar cred că e zadarnic… şi iar rămase singur şi-şi aminti o scenă din grădina ei, când într-o seară sărise gardul, era pe înmurgite, o lună bezmetică aşa cum apare câteodată vara, lumina toată grădina, ei stăteau sub un nuc pe nişte fân, cosit proaspăt, o strângea în braţe ca pe un copil şi se sărutau şi deodată ea rămăsese încremenită şi se uita la el, fiinţă isterică, crezuse el atunci, mai auzise despre asemenea fete care rămân în neştire după astfel de scene de dragoste, fizicul lor le cere altceva, nu numai dragoste platonică…
Adina adormise, părea chiar că visează, somnul reface organismul, e un semn că sănătatea ei va reveni, trebuie să-i spună doctorului să-i administreze nişte şocuri, ceva, să-i deblocheze vreun centru nervos. Soarele se ridicase sus, căldurile verii încă nu se ostoiseră, barăcile în pădure erau plasate bine la umbra copacilor, peste pomi se aşternuse liniştea, o linişte bolnavă ca şi oamenii care stăteau la umbra lor. E sigur că ăla (adică Nicu Câmpineanu) a dat ortul popii în luptele de la Stalingrad sau şi-a făcut paşaportul şi a lăsat-o pe această femeie nenorocită, orice criză de fanatism se plăteşte, că auzise el de la colegii lui ce rol jucase Nicu Câmpineanu pe front…dar ce s-a întâmplat cu ea ? ce demon o stăpâneşte ? era aşa de senină în scrisori şi plină de speranţe, vorbea mereu de sfârşitul războiului… ,,Păcat că n-are gură că mi-ar povesti prin tot ce-a trecut…”
-Ce mai face ?- venise sora Elena întrebându-l uşor, aproape în şoaptă, ca nu cumva s-o trezească.
- Doarme !- răspunse el la fel.
- Doctorul insistă să mai rămâneţi…până la urmă i-am povestit şi lui istoria asta de dragoste dintre dumneavoastră şi doamna Adina şi a rămas înmărmurit, asta e poveste de roman, zice… Poate numai o amintire de dincolo de întâmplările prin care a trecut ea în ultimul timp o va readuce la viaţă…asta e părerea lui…
- Mai rămân , dar tare mi-e teamă că mâine dimineaţă vom pleca… Dar m-am gândit să-i las o scrisoare, poate cine ştie, se trezeşte şi o citeşte, n-o las aici în văzul lumii, v-o dau dumneavoastră că ştiu c-o păstraţi cu discreţie…Şi se aşternu pe scris, cuvintele cădeau netrebnice, dădeau năvală ca şi sângele care i se urca la cap cu o viteză uimitoare şi apoi venea la inimă, forţându-i un ritm aiurea care nu mai ţinea cont de legile biologice. ,,Iubita mea, începuse el scrisoarea, vrusese să-i zică Regina mea, rătăcită prin infern, dar era prea prozaic, ar fi râs Elena de el, în sfârşit, după atâta amar de timp sunt lângă tine, ce păcat însă că nu-ţi pot vorbi şi tu nu-mi poţi răspunde la toate întrebările pe care ţi le-aş pune despre tot ce s-a întâmplat în acest răstimp blestemat, sunt convins însă, îmi spune o forţă din afara mea că tu te vei trezi şi vei citi această scrisoare pe care o scriu acum sub emoţiile crude ale revederii noastre atât de tragice… Da, draga mea, reţin ultima noastră revedere, reţin şi ce am zis eu atunci când am intrat în cameră, Doamne- am zis- frumoasă s-a mai făcut, aşa obosită parcă este coborâtă de pe pânzele lui Rafael- şi apoi te-ai dezbrăcat şi ţi-ai luat o cămaşă de a mea, şi-apoi am pus masa şi tu te-ai aşezat greceşte în pat… Între timp, Adina s-a mişcat iară, s-a întors într-o parte spre el şi el iar a strigat-o, ,,Adinooo!”, a zgâlţiit-o uşor şi ea a deschis aceiaşi ochi mari şi cam tulburi, bolnavi parcă de albeaţă, şi se uita la el galeşă, îi lipsea doar vorba, ai fi zis că doar stă să vorbească şi nu poate, o reţine ceva… ,,Adinooo !”- o mai strigă el iară, de data asta cu un glas tandru- ,,sunt eu, Ilie Georgescu !” Zadarnic, părea ea să spună, totul e zadarnic, un hău enorm care o înghite încetul cu încetul, şi Dumnezeu, nepăsător, rămâne orb la toată ruga asta. Îşi aruncă ochii pe fereastră în ronturile din faţa barăcilor şi văzu nişte crizanteme mari roşii şi galbene, culese repede trei asemenea flori şi i le aşeză înr-un pahar pe noptieră.
…şi eu am venit lângă tine,- începu el să continuie- şi te-am sărutat şi te-am întrebat de ce-ai venit şi tu mi-ai răspuns că ai venit hotărâtă să rămâi cu mine, am fost răutăcios, puteai să rămâi cu mine acolo poate aveam altă soartă…Dar nu dispera, va trece şi războiul ăsta şi vor veni pentru noi clipe frumoase şi vom recupera acest timp pierdut, ştiu, nu există suferinţă mai mare decât amintirea fericirii trecute, în timp de nenorocire…cine spunea aşa ceva ?, pare-mi-se că Dante, dar putem face din acea fericire trecută o fericire a prezentului…Există momente în viţa omului, cruciale, de care depinde existenţa lui ; un astfel de moment s-a ivit acum când războiul a luat o întorsătură favorabilă nouă, când din părinţii noştri n-a mai rămas decât umbra amintirii lor( o văd pe mama, săraca, venind la mine la şcoală cu legăturica cu mâncare la spinare, cu ochii ei blânzi şi dulci ca ai oricărei mame de pe pământul ăsta şi cum îmi desfăcea legătura şi-mi întindea un şervet şi punea pe el toate bunătăţile din lume, păstrate de ea cu atâta grijă, muncea pe rupte pe la toţi să mă ţină pe mine în şcoală, şi-a vândut şi iile din ladă ca să plătească taxele, ea a fost de acord să ne luăm, n-am ce-i reproşa, altele au fost cauzele, condiţiile sociale diferite din care veneam, eu m-am hotărât după ce te-am pierdut pe tine s-o iau pe Dorina şi, fără voia mea, s-a înfăptuit altă dramă…) Desigur că trebuie să mai aşteptăm, eu voi merge mai departe, voi lupta până se va elibera ultimul petec de pământ transilvan, voi veni acasă şi te voi găsi frumoasă şi dulce…( Doamnee , se lamenta Ilie Georgescu, de ce-i scriu eu toate acestea ei ? Dacă mâine vine soţul ei şi o ia de aici ? Am rămas un incurabil romantic, cred în toate prostiile din lume ! Această scrisoare poate că e zadarnică şi devine obiect de amuzament pentru alţii…)
-->
Răspunsuri