Nămeții de zăpada costumaseră pământul în alb. Sunetul viscolului năprasnic din cauza căruia cerul părea să dispară, era gălăgios că o goarnă, și parcă aducea de departe vești despre alte meleaguri, neînțelese de oamenii din case, care se încălzeau la focul din sobe. Ningea de vreo cinci zile în satul Branesti și prin împrejurimi. Se mai zăreau uneori firimituri verzi de pe crengile plopilor, care se ridicau semeț spre cer pe marginea drumului și a brazilor din Pădurea Soarelui, învecinată de casă lui Mitru.
Sătenii o numiseră așa din moși-strămoși pentru că pe timpul verii, razele soarelui erau atât de puternice, încât pătrundeau peste tot și nu părea să existe vreun loc în care să nu apara o scânteie de lumina. Dacă îndrăznea cineva să se aventureze mai mult printre copacii seculari, era periculos. Nu erai niciodată sigur dacă te pândește sau nu vreo dihanie sălbatică, în orice anotimp ar fi fost. Teama că oricând poate să-ți iasă în cale vreun animal sălbatic să-l sfâșie, stăpânea ființă omului care își scuipă în sân și-și făcea semnul crucii de câte ori pleacă vara la vânătoare sau iarna, după lemne de foc.
Dar Pădurea Soarelui - povesteau bătrânii din sat - își avea legenda ei despre Sărbătorile Sfinte de Crăciun. Undeva în adâncul pădurii și Trimis de Fiul Domnului, venea Moș Crăciun într-o caleașcă mare de aur, trasă de reni cu coarnele frumos ramificate, însoțit de curierii și lăutarii săi. Cum ajungea, în grabă își așeza corturile, sacii mari și bine burdușiți de cadouri; scuturau crengile copacilor de zăpada și îi împodobeau cu globuri și beteală, cu fel și fel de luminițe și podoabe. După ce se așeza confortabil în pădure, alături de căprioarele, cerbii, caprele și alte animale mai mari sau mai mici care imediat îl înconjurau, le făcea un semn din mână lăutarilor și ei începeau să cânte colinde. Apoi își trimitea curierii prin lumea întreagă, să-i întrebe pe toți oamenii ce vor să le-aducă Moșul. Îi primenea în haine omenești și trebuiau să se descurce cum puțeau, să ajungă la fiecare familie, să le afle dorințele și apoi să se-ntoarca înapoi și să-l înștiințeze de ele. După aceea le schimba veșmintele, în haine roșii cu și cu glugă ca ale sale și în fiecare colț al lumii șosea Moșul cu cadouri, cu Duhul Sfânt și cu sfaturi înțelepte, îndeosebi pentru copii.
Mitru, care venea din pădure în ajunul Crăciunului cu un sac mare de lemne în spinare și cu o plăsuță de iută în care își ținea toporul și câteva vreascuri, zâmbea de câte ori își aducea aminte de această poveste. O crezuse și el până la vreo doisprezece ani, dar de când tatăl sau îl luase de ajutor după lemne prima oară, tot într-o vreme ca aceasta de care povestesc eu acum, de atunci a jurat că niciodată n-o să mai creadă asemenea minciuni inventate de bătrânii satului pentru copiii și nepoții lor naivi.
Deși era un bărbat înalt, greutatea sacului ce-l înclină cu fața în jos și viscolul care-i plesnea vederea cu fulgii de nea, îl făceau să pară un omuleț în mijlocul troienelor viscolite. Era îmbrăcat într-o geacă groasă și peste ea avea și-un cojoc. Pe cap avea o căciulă și în jurul gâtului un fular care-i acoperea gura și bărbia. Ochii albaștri și mari, împrejmuiți de gene lungi, cu sprancele negre și pomeții obrajior, abia dacă se zăreau din cauza vremii. În picioare era încălțat cu cizme lungi până la genunchi, însă erau de-a dreptul afundate, nu i se mai vedeau deloc.
Înainta încet și hotărât spre căsuța lui unde îl așteptau cei doi copilași și Vasilica (Lica), soția lui. Dănuț avea patru ani și Ana (Anuta) avea și ea un anișor și jumătate.
Reușise să iasă din pădure și ajungând la drum, gândea în sinea lui:
,,Numai am mult și ajung acasă. Doamne! Te rog să nu fi terminat Lica mea lemnele, să nu stea cu copiii fără foc, să le fie frig. A naibii vreme! Băț-o s-o bată de pădure! Că de mic mi-a mâncat viața, dar ce să fac? Trebuie să merg, am nevoie de ea.''
În timp ce înainta și gândea el așa, se auzi o căruță însoțită de nechezatul unui cal negru cu steluța în frunte. Se întoarse să vadă și se bucură atunci că va ajunge acasă mai repede, așteptându-l pe căruțaș să se apropie. Acesta opri căruța și după ce calul mai necheza o data, îl salută și apoi îl întreba glumind pe Mitru:
- Bună ziua! Mitre, ce mai faci? L-ai întâlnit pe Moșul?
- Daaa, cum să nu! Strigă și Mitru la fel, mai înainte am vorbit cu el. Mi-a promis că pan' după anu' nou îmi va aduce el lemne și eu nu va mai trebui să mă spetesc cu ele. Dar matale de unde vii?
Avea o bărba mare și albă. Îl privea pe om în timp ce glumea cu el, dar nu-și dădea seamă cine este. Ori nu îl văzuse niciodată în viață lui, ori din cauza oboselii și a vremii numai vedea bine. Dar se abținu să-l întrebe și continuă să-i vorbească:
- Ce noroc ai matale! Nu trebuie să te spetești ca mine pe picioare, prin omătul asta. Ei, asta e!
- Lasă Mitre, nu te mai plânge, că te duc eu acasă acum. Hai, suie-te!
- Apoi, multamesc frumos!
După ce își azvârli sacul din spinare în căruță și după ce își aruncă și plăsuța, Mitru se urcă bucuros în față, lângă căruțaș. După ce se urcă, omul îi spuse:
- Gata Mitre? Să te ții bine, ai auzit? Nu care cumva să cazi!
- Ei, cum să cad? Păi ce? Matale, așa de slab mă crezi?
Dar văzându-i fața din aproape, își dădu seamă că de fapt nu îl văzuse în viața lui pe acel om și înlemni. Numai putea să spună nicio vorba. Însă văzându-se privit în felul acela, omul îi spuse, râzând:
- Acu' Mitre, hai să te duc la Mosu', să văd și eu dacă-i adevărat că ți-a promis că-ți aduce lemnele pan' după anu' nou.
Și cu o viteză uimitoare și de necrezut, calul întoarse căruță spre pădure și o luă la goană. Nămeții se dădeau la o parte cu ușurință din calea lor și drumul nu părea să mai fie greu de parcurs, cum fusese până atunci. Mitru privea buimac, încerca să spună ceva, dar vorbele-i rămâneau în gât. Dar omul cu bărba continuă să-i spună:
- Stai liniștit Mitre, că nu pățești nimic. Am să te duc să vezi un loc minunat, unde tu niciodată n-ai fost de cât timp colinzi pădurea asta. Apoi ai să te minunezi și-ai să povestești mai departe ce-ai văzut.
Intrând din nou în pădure, copacii parcă se înclinau într-o parte să le facă loc și troienele păreau mai mici de cum le știa el.
va urma
Mihaela Mosneanu
-->
Răspunsuri
Multumesc frumos, d-nule Muntean.