Până la sosirea acelor umbre, totul fusese atât de frumos pentru Mitru, care se convinsese până la urmă că nu îl visa pe Moş Crăciun. După ce curierul îi umpluse căruţa cu sacii mari, timp în care lăutarii şi câţiva curieri îşi duceau fiecare la îndeplinire sarcinile primite, şi după ce el se urcase pe bancheta căruţei, apariţia acelor umbre îl speriaseră şi-l făcură neputincios în faţa Moşului şi-al tuturor, văzându-i dintr-odată nemişcaţi. Prima dată se agitară în aer câteva clipe, după care coborâră pe neaua albă. Când ajunseră jos, zăpada căpătă o culoare gri. Şi una după alta se transformară în nişte moşi negri, care erau îmbrăcaţi în acelaşi model de haine ca ale lui Moş Crăciun, dar de culoare neagră. Şi faţa, şi barba le erau negre ca tăciunele, şi spre deosebire de Moş Crăciun şi de curierii săi, care aveau ochi albaştri şi senini, ochii acestora erau de diferite culori, care trădau răutatea şi duşmănia.
Unul dintre moşii cei negri, părea să fie cel mai mare printre noii- veniţi. El şi prietenii săi erau cei care îi purtau sâmbetele lui Moş Crăciun şi de aceea, cu o mie de ani în urmă, fuseseră prinşi de nişte străjeri din slujba binelui, care îi închiseseră într-o colivie uriaşă, unde erau închişi răufăcătorii. Aceasta era din fier şi uşa îi fusese încuiată cu trei lacăte mari. Colivia era la marginea Pădurii Soarelui, şi nu aşa de departe de locul unde îşi avea lăcaşul Moş Crăciun şi curierii săi.
Singurii lor tovarăşi erau munţii, vântul şi troienele viscolite. De ani şi ani de zile se chinuiau să spargă lacătele de Sărbători, cu intenţia de a-i face zile fripte Moşului şi de a nu-l lăsa să-şi ducă la îndeplinire sarcina sa de a trimite cadouri tuturor şi de-a aduce bucurie şi fericire în inimile oamenilor de Sărbători, prin Voia Fiului Domnului.
În timp ce se chinuiau să spargă cele trei lacăte, dar zadarnic ca în fiecare an, de undeva din înaltul cerului apărură nişte cotani. Acestea erau nişte păsări mari şi colorate ca papagalii vorbitori, cu un cioc mare şi coroiat. Aveau nişte aripi lungi şi în zborul lor păreau nişte evantaie. Ghearele lor erau la fel de mari, păroase ca şi aripile, încât nu se vedeau şi aveai impresea că nu au aşa ceva. Însă erau ascuţite ca lama de cuţit şi deşi erau bine ascunse, în clipa în care le foloseau, aceastea ieşeau afară neaşteptat, ca un briceag. Ochii lor mari şi rotunzi erau gri. În zborul lor scoteau un sunet strident: ,,cotaaaan, cootaaan!’’, ,,cootaaan, cotaaan!’’, de unde şi numele lor. Erau nişte păsări migratoare, deoarece erau leneşe şi nu le plăcea să muncească pentru a-şi face cuib. De câte ori ajungeau într-un loc care le plăcea, se apucau să-şi facă unul, dar renunţau dintr-un motiv sau altul, preferând să-şi ia zborul şi să lase în urma lor numai mizerie. Aveau abilitatea de a imita toate vietăţile Pământului şi de a vorbi cu oamenii sau cu oricine le ieşea în cale, pentru că le plăcea să facă ce fac alţii. Era de ajuns să audă vreo două- trei vorbe şi zgomote sau să vadă nişte gesturi, că ele imediat imitau cu uşurinţă.
Tot aşa şi acum, zburând şi printre cotănelile lor zgomotoase, observară colivia imensă în care erau închişi moşii cei negri, în timp ce aceştea se chinuiau pe rând să desfacă cele trei lacăte mari. Se apropiară de colivie şi începură să zboare în jurul coliviei.
- Cotaaan! Cotaaan!
Moşii se speriară, crezând că sfârşitul le este aproape. Dar unul din moşii cei negri prinse curaj şi le vorbi cotanilor:
- Ei, cotanilor! Voi sunteţi salvarea noastră.
Auzindu-l vorbind, tăcură şi priviră câteva clipe cu atenţie colivia cea mare şi pe moşii cei negri. Apoi, începură să se rotească în jurul coliviei şi a moşilor, fâlfâind tare din aripi şi făcând vânt. Moşii se prinseră cu mâinile de zăbrelele groase şi se ţineau bine ca să nu cadă unii peste alţii. Văzând că păsările tăcuseră, atunci moşilor negri le mai trecu din frica ce pusese stăpânire pe ei, când ele apăruseră.
Şi moşul cel negru, care le vorbise, continuă mieros:
- Ce frumoase sunteţi, cotani dragi! Şi ce frumos cântaţi! Dragele mele, avem mare nevoie de ajutorul vostru. Vă rugăm frumos, ne ajutaţi?
- Şi cam ce fel de ajutor doriţi voi moşi negri şi urâţi, de la noi? Răspunse unul din cotani, că dacă sunteţi închişi aici, sigur aţi făcut voi ceva rău.
Auzind răspunsul tovarăşului lor, ceilalţi începură să fâlfâie şi mai tare din aripi, după care începură să râdă. Râsul lor semăna cu nişte sughiţuri, şi amestecate cu fâlfâitul zgomotos de aripi, era o gălăgie de nedescris. Moşii se speriară din nou şi nu mai ziseră nimic, dar cotanul care vorbise, îşi opri o clipă fâlfâitul aripilor şi întorcându-se spre semenii lui, spuse:
- Gata, fraţilor! Să vedem despre ce ajutor este vorba! Şi dacă stă în putinţa noastră să-i ajutăm pe moşi, îi vom ajuta.
- Daaa, Stăpâne! Îi vom ajuta, dar merită oare, ajutorul nostru? Nu vezi unde şi cum sunt închişi? Cine ştie ce-or fi făcut de sunt aici prizonieri! Spuse unul din cotani, făcând pe deşteptul.
Dar cel care părea stăpânul cotanilor, nu spuse nimic. Parcă picase pe gânduri, ca un om. Văzând ce gândea cotanul despre ei şi că stăpânul lor tăcea, moşul cel negru care vorbise, prinse curaj din nou şi vorbi:
- Cotanii noştri dragi, noi nu am făcut nimic rău. Şi suntem închişi aici din cauza lui Moş Crăciun, care le face cadou numai celor care vrea el. Noi suntem buni şi vă iubim.
Dar auzindu-l, stăpânul cotanilor îi privi fix pe moşi. Apoi spuse:
- Nu zău, aşa de buni sunteţi voi, încât cineva a considerat de cuviinţă să vă închidă în colivia asta mare şi urâtă, urâţilor ce sunteţi voi! Eu şi fratele meu, sigur avem dreptate când ne uităm unde şi cum sunteţi voi prizonieri. Aşa zic şi eu, şi toţi credem la fel. Că cine ştie ce-aţi făcut voi, şi ce spui tu moşule despre acel Moş Crăciun, nu ştiu dacă o fi adevărat sau nu. Dar eu am luat o hotărâre, şi voi aveţi noroc.
- Ba daaa, e adevărat ce-ţi spun! N-aş îndrăzni să mint cu aşa ceva, dar se vede treaba că nu crezi nici tu, nici fraţii tăi. Asta e! Dar, ai zis că avem noroc, şi nu ştiu care o fi, dacă nu mă credeţi, mai adăugă moşul cel negru.
- Norocul vostru este acela că mie îmi place această colivie şi vreau să-mi fac cuib în ea, împreună cu fraţii mei. De aceea o s-o deschidem, voi o să plecaţi unde vreţi voi şi noi vom avea cuibul nostru.
- Ceee?! Cotaaan! Cotaaan! Cotaaan!
Cotanul care-i vorbise stăpânului său şi ceilalţi, nu se aşteptaseră la aceasta şi de aceea reacţionară în acest fel. Dar moşii stătură de data asta liniştiţi şi aşteptară ca păsările să se potolească. La un moment dat, tăcură şi stăpânul lor le spuse:
- Dragii mei, nouă nu prea ne-a plăcut pe niciunde să ne facem cuiburi, dar această colivie îmi place foarte mult. De aceea cred că ni s-ar potrivi nouă, nu acestor moşi negri.
- Da, aşa este, spuse acelaşi cotan care mai vorbise, dar să ne apucăm de cuib, pfui! Nuu, eu nu vreau.
- Nuu, nici noi nu vrem! Săriră şi ceilalţi cotani, ce? Noi să muncim pentru cuiburi? Nuuu, nici vorbă, nici măcar să nu pomenim de aşa ceva!
- Guraaa! Strigă stăpânul lor, gura! Să nu vă mai aud măi leneşilor ce sunteţi, să nu vă mai aud! Am hotărât că de data asta să ne facem şi noi un cuib al nostru, să nu mai fim nevoiţi să zburăm de colo-colo! Şi haideţi, apucaţi-vă de treabă! Si să nu-l văd pe vreunul dintre voi că stă! Ne-am înţeles?
- Da, Stăpâne! Fură de acord toţi cotanii.
Şi zburând în jurul coliviei de câteva ori, se agăţară de ea şi o cuprinseră cu aripile strâns. Apoi îşi scoaseră ghearele ca un briceag şi începură să zgârâie zăbrelele şi lacătele. Imensa colivie începu să se clatine şi moşii se cam speriară, dar tăceau din gură. Se bucurau că în sfârşit vor ieşi de acolo şi se vor duce la Moş Crăciun, pentru a-i zădărnici misiunea sa sfântă. Cotanele râcâiră cu ghearele şi cu ciocurile o perioadă de timp, până când, în sfârşit lacătele se sparseră şi uşa coliviei se deschise.
Văzând că reuşiseră să desfacă acele lacăte pe care ei nu ar fi reuşit nicidată şi că uşa se deschisese până la urmă, moşii dădură să iasă afară bucuroşi, dar se loviră de năzdrăvanii cotani. În învălmăşeala care se formase de graba lor de a ieşi, moşii şi uriaşele păsări se ciocniră unii de alţii, doborând colivia în urlete şi în cotăneli. Gălăgia era un vacarm de nedescris şi până să se desprindă unii de alţii, moşii fură atacaţi de ghearele cotanilor şi se aleseseră cu nişte răni uşoare. Dar când scăpară de cotani şi se văzură liberi, moşul care mai vorbise şi înainte, spuse:
- Vă mulţumim, dragii noştri! În sfârşit suntem liberi, datorită vouă. Acum noi vom pleca şi voi veţi avea parte de această colivie, care, pentru noi a fost o puşcărie, atâta amar de vreme.
- Da, sunteţi liberi să plecaţi cât mai repede de aici, spuse stăpânul cotanilor. Să nu vă mai văd.
Auzind ce le spune, moşul se întoarse către moşii lui şi spuse:
- Da fraţilor, haideţi! În sfârşit am scăpat de colivia asta nenorocită. Haideţi să mergem în treaba noastră. Şi apoi vorbind ca pentru sine, continuă să spună, în sfârşit Moş Crăciun, ne vom întâlni şi vom sta de vorbă, aşa cum se cuvine.
Şi apoi se transformară în umbre negre, se învârtiră câteva clipe în aer, după care se ridicară şi se-ndepărtară în zare, până dipărură, urmăriţi de privirile cotanilor.
va urma
Mihaela Moşneanu
-->
Răspunsuri