Moşul îşi îndeasă în chimir punga de tutun uscat în păpuşi la soare şi proaspăt tocat şi dă să iasă pe poartă. Femeia ce tocmai scotea nişte ţoale din ciubărul de lângă fântână îl urmăreşte din ochi.
- Ce-i nevastă, ce te uiţi aşa la mine?
- Unde te duci?
Stârnit fiind de zarva copiilor de pe uliţă, câinele din dreptul porţii latră arătându-şi vrednicia.
- Taci mă, Puţă, îşi mustră moşul câinele, că lumea are treabă şi vorbeşte stăpâna! Ce ziceai?
- Unde ai plecat, că ziua-i dusă?!
- La poartă, fă. Stăm pe scândură în faţa porţii şi ne uităm.
- Cu cine, că nu văd pe nimeni?
- Las’ că vin ei.
- Şi ce faci cu foile alea?.
- Scriu despre ce facem noi.
- Care noi, Ilie?
- Eu, tu... satul.
- Da, mă!? mai spune femeia şi îşi vede de-ale ei.
Moşul se aşează pe banca din faţa porţii, îşi meştereşte o ţigară din foiţă de ziar umezită cu limba şi se uită la plozii care aleargă de să-şi rupă oasele după o băşică dezumflată. Şleaurile făcute de ultimele ploi sunt acum aproape netezite şi în loc de glod până sub genunchi, seceta a aşternut un strat gros de colb fin, pe care vântul şi copiii îl transformă în nori mici şi vremelnici.
În vale se văd doi boi care târâie un car plin cu strujeni adunaţi după căpălit. În vârful carului se lăfăie un plod mândru ca un tractorist de CAP, care se întoarce de la arat. Pe lângă boi, un bărbat cu o jordie în mână păşeşte agale.
- Mai fă o pauză Lisandre! îl sfătuieşte în glumă bătrânul din faţa porţii. Mai ai, mai ai?
- Să trăieşti moş Ilie! Mai am, parcă mata nu ştii, treaba nu se termină niciodată.
- Aşa-i!
- Da’, matale ce mai faci?
- Io? Am atâtea de făcut, încât, nu ştiu de ce să mă apuc, aşa că, nu fac nimic.
Lisandru râde în timp ce-şi îndeamnă boii s-o ia din loc.
- No, să ai spor în toate! încheie moşul pentru a nu rupe omul de la treburi.
Carul dă să facă la dreapta pe un fost drum abrupt, acum mai mult o râpă şiroită de ploi. O umbră ca o săgeată neagră trece prin faţa carului şi se pierde în bozia din marginea drumului. Boii zmucesc într-o parte speriaţi. Oiştea scapă cuiul din rostul lui şi se desprinde de restul carului, care o ia la vale cu spatele, oprindu-se brusc în şanţul din dreptul moşului Ilie rămas încremenit de spaimă. Plodul din vârful carului aterizează în curtea lui tocmai lângă gardul făcut din pari şi nuiele.
Mare noroc! A leşinat, dar nu s-a înfipt în gard. Moşul scapă ţigara, altfel veşnică în colţul gurii, adună copilul de pe jos şi-l aşează cu grijă pe târnaţul casei.
- Nu-ţi fă griji, n-a murit! strigă el către Lisandru intrat pe poartă cu sufletul la gură. Uite, a deschis ochii.
Puştiul îi priveşte cu ochi înceţoşaţi şi fără a scoate un scâncet.
Tatăl tace, simţindu-se vinovat că nu a cercetat atelajul din vreme. Îşi priveşte copilul, apoi il ia în braţe şi pleacă spre casă, lăsând totul baltă.
La poartă, discuţiile sunt în toi. Copiii de pe toloacă îşi povestesc unul altuia ce şi cum, iar câţiva bătrâni adunaţi de zarvă îl judecă în lipsă pe Lisandru. Moş Ilie îi mustră:
- Ia lăsaţi omul în pace! S-a întâmplat, că doar n-a făcut-o cu bună ştiinţă. Băiatul n-are nimic, mâine va fi la grămadă cu ceilalţi.
Autoritatea moşului Ilie recunoscută de mai toată lumea, ceva mai puţin de nevastă, îi risipeşte pe la treburile lor, pe banca de lângă poartă rămân doar cei ce au încăput pe ea.
- Valea şi voi! se răsteşte moşul către copiii ce continuau să se agite în apropiere.
Brusc se face tăcere, copiii se pleoştesc şi încep să se rotească pe picioare dezorientaţi, neştiind încotro s-o apuce.
- Ei, hai! încearcă moşul să-i dezmeticească. Uite, vă las să mergeţi să vă umpleţi burţile din dudul ăla, ştiţi voi, la care râvniţi de când s-au copt poamele.
- Da!? Da’... începe să se codească puştimea, da’ ne e teamă.
- Nici o teamă, vă dăm noi dezlegare, îi încurajează sfătuitorul. Nu-i aşa, moşnegilor?
Moşnegii nu se obosesc a răspunde, dar aprobă dând din cap. Astfel asiguraţi, plozii o zbughesc spre pomul lăudat.
La jumătatea drumului unde trebuia să urce carul se află, pe dreapta, o casă părăsită, ascunsă de un dud negru uriaş şi plin ochi de poame. Doar cei bătrâni îşi mai amintesc de saşii care au stat acolo şi care au plecat demult. Copiilor nu le pasă de istoria casei, ar fi dat ei iama în poame, hă,hă,hă, dacă sătenii nu ar fi scornit poveşti cu strigoi şi draci negri ce populează casa şi curtea. Era singura cale de a domoli dorinţa copiilor şi nu numai, de a devasta locul.
De data asta, având încuviinţarea dată de bătrânii sfătoşi din marginea drumului, mai mult ca să nu le fie tulburată întrunirea de fiecare zi, trupa de copii încalecă gardul interzis atâta vreme şi se risipeşte prin curte pentru a o cercetra şi a verifica dacă este adevărat că acolo sălăşluieşte diavolul.
Zgâindu-se printre scândurile târnaţului, prea înalt pentru a fi escaladat, unul dintre puşti vede o „mogâldeaţă neagră” cu ochii galbeni însemnaţi de sus în jos cu o dungă neagră, holbându-se fix la el prin aceiaşi crăpătură. După ce scoate un ţipăt de spaimă, se retrage şi rămâne cu mâna întinsă spre locul cu pricina. Ceilalţi vin să-i urmeze indicaţia, dar nu apucă. Aceeaşi „mogâldeaţă neagră” aproape că le sare în faţă şi o zbugheşte drept în dudul cel râvnit şi acum ignorat din pricina altor curiozităţi, ascunzând-se vederii celor de jos. Pentru copii e îndeajuns. Gardul şi poarta nu mai sunt oprelişti pentru ei. Toţi o iau la fugă în vale şi poposesc abia în faţa porţii lui moş Ilie, după care sunt gata să se ascundă.
Moşii râd de li se umezesc mustăţile. Badea Şandor îi întreabă:
- Mai vreţi dude, păduchioşilor?
Copiii nu înţeleg de ce îi face păduchioşi, că ei nu au astfel de gângănii. E drept că prin poieţile cu fân în care mai dorm în nopţile prea fierbinţi au de luptat cu purecii adunaţi de cloţele rătăcite pe acolo, dar nici chiar aşa. Ionuţ, nepotul lui moş Ilie, un puşti de oraş mai umblat şi mai răsărit la minte şi care îşi petrece vacanţa la bunici, se răzvrăteşte:
- N-avem păduchi, moşule!
- Bine, băi isteţule, am zis şi eu aşa... ca să vă dezmierd şi ca să nu aruncaţi cu pietre după mine...
- Care pietre, şogore? Ai uitat că la noi nu sunt pietre şi dacă ai nevoi, trebuie să le aduci de la mama dracului?
- Iaca şi tu! Măi copii, ca să nu fiţi supăraţi pe mine, mergeţi în grădina mea şi mâncaţi câte poame vreţi voi şi de care vreţi. E bine aşa?
- Sigur că e bine, răspund ei repede pentru a nu-i da timp să se răzgândească.
În timp ce copii dispar în curtea lui Şandor, aflată ceva mai la vale, de peste drum vine în fugă ţaţa Niculina.
- Ce-i babo, ce te frămânţi aşa? întreabă Ilie.
- Ioi, moare Pandele!
- Da’ ce, iar ţi-a luat cloşca de pe ouă şi a dat-o pe băutură?
- Ptiu, drace! Nu. E lat în casă şi cu spume la gură.
- Ia, hai să-l vedem.
Un alai de patru moşi pătrunde în odaia în care Pandele atârnă din pat deasupra unei vedre din tablă şi icneşte de să-i sară ochii din cap.
- Ce-ai mă, ce-ai băut, ce-ai mâncat? e luat la întrebări cel de pe pat.
Omul se şterge la gură cu mâneca, se ridică în şezut pe marginea patului şi arată spre femeie:
- M-a otrăvit baba. Mi-a pus otravă în mâncare.
- Care mâncare, beţivanule, că ţi-ai copt singur ouăle, că nu-ţi place cum le fac eu! Ce, am pus otravă în ouă? se apără femeia.
- Ai pus în ulei, mai spune el în timp ce îşi sterge iarăşi spuma de pe buze.
Moş Ilie îi ştie de când lumea şi nu crede pe niciunul în stare de lucruri rele, chiar dacă se împung toată ziua. Oricare dintre ei ar dansa în dosul casei la moartea celuilalt, dar să moară fiecare în treaba lui, nici prin minte altfel.
- Unde-i strachina din care ai mâncat?
- Uite colea, zice Pandele ridicându-se şi apropiindu-se de masă.
- Şi aia de lângă tigaie ce-i?
- Uleiul.
- Care ulei, mă omule? se miră baba Niculina. Ala e detergent de vase.
- Ne-am lămurit, zice moş Ilie. Ce ţi-e şi cu tehnica asta... Să mergem, boşorogilor, că ăsta e mai prost decât motanul de sub pat.
Ies lăsându-i pe cei doi nu prea lămuriţi. Din curte îi aud sfădindu-se, dar nu mai prezentau interes pentru cei patru trecuţi prin prea multe de-a lungul vremurilor.
Timpul se scurge alene. Moşnegii de pe bancă pufăiesc tutun din chimir fără întrerupere, unul termină, celălalt aprinde şi fumul îi învăluie continuu. Dracu’ ştie ce vorbesc, împortant e că nu reuşeşc să termine.
De peste drum se aud ţipete tot mai dese. Ţaţa Niculina urlă. Soarele e gata să se ascundă după deal. Copiii din grădina lui Şandor apar pe uliţa colbuită. Nepotul lui Ilie se miră:
- Parcă ţipă cineva!
Moş Ilie:
- Mergeţi unul din voi până acolo şi vedeţi ce se întâmplă. Nu vă temeţi, pe copii nu-i alungă niciodată.
Copiii se întorc nedumeriţi:
- Ne-au trimis la popă, să vină să le facă maslu, că sunt pe moarte.
- Pe dracu! Sunt morţi de beţi. Da’, mai ştii? Dacă v-a trimis, mergeţi!
Gloata de copii porneşte în deal spre casa popii şi în scurtă vreme, în faţa porţii celor betegi soşeste într-un nor de praf o frumuseţe de maşină. Părintele coboară cu alaiul lui şi intră în casa Niculinei şi a lui Pandele. Îi găseşte pe cei doi răstigniţi în pat, unul lângă celălat, văitându-se de toate cele lumeşti. De sub pat, o „mogâldeaţă neagră” îl fixează cu o privire sălbatică, făcându-l pe părinte să-şi întârzie slujba, apoi, fără întrebări, ia de bune cele spuse de copii şi îşi face datoria. Încheie:
- Dumnezeu vă aibă în pază! Amin!
În acest moment, Pandele, tăcut şi cuminte în tot timpul cuvântării, întinde mâna spre slujitorul Domnului ca şi când ar vrea să-l pipăie. Nu reuşeşte, dar ceva tot se întâmplă în mintea lui. Cu chipul răvăşit şi ochii bulbucaţi, se ridică în capul oaselor şi-i spune popi:
- Părinte, dac tot eşti în picioare, dă-i o cană de apă nevestei mele.
Popa ia foc:
- Netrebnicilor! Să muriţi de-a binelea şi nu mai vin la voi! Căutaţi-vă alt duhovnic!
Alaiul Domnului ies în drum făcându-şi cruce şi urmaţi de motanul negru de sub pat. Dând cu ochii de moşnegii ignoraţi la sosire, popa îi ia la rost:
- Ce face-ţi oameni buni?
- Ce să facem, ca moşnegii.
Ca să nu se facă de pomină, părintele nu pomeneşte nimic din cele petrecute în casă, dar nu uită să le amintească:
- Mai treceţi pe la biserică! Sau nu aveţi păcate de iertat?
- Avem destule, dar ne mişcăm greu la deal, răspunde moş Ilie. Şi-apoi, buletinul meu expiră în 2070.
- Şi a nostru la fel, aprobă ceilalţi.
Popa nu pare să fi înţeles, dar îi lasă în plata Domnului. Se urcă în maşină şi dă să facă manevre de întoarcere, când, un alt nor de praf se apropie din vale şi cele două maşini se încrucişează în faţa lui moş Ilie. Între ele, motanul negru caută refugiu când sub o maşină, când sub alta.
- Semn rău! rostesc bătrânii în cor şi îşi fac cruce.
În timp ce maşina părintelui se îndepărtează în sus, din cea abia venită coboară Neluţu, fiul moşului Ilie şi Nina, nevasta lui.
- Aţi venit să-mi luaţi nepotul, îi bănuieşte moşul pe cei doi. Tocmai că nu-i acasă.
- Să trăieşti, tată socrule! spune femeia în loc de răspuns.
- Bună, tată, bună moşilor! salută Neluţu pe toată lumea, fiind mai politicos decât soţioara care i-a ignorat pe ceilalţi. Tot aici, tot aşa?
- Păi, unde şi cum?
- Aveţi dreptate, aprobă Nelu şi-apoi către taică-su:
- Trebuie să-l aducem pe Ionuţ, mâine plecăm la mare.
- Amu? Nu se poate! Vine el singur. Nu plecaţi nicăieri până mâine. Vezi bine că se întunecă şi pe-aici nu sunt felinare ca la oraş. Şi mai e şi motanul ăla afurisit.
- Ce motan?
Până să primească răapuns, o „mogâldeaţă neagră” săgetează pe lângă el în direacţia curţii lui Pandele.
- Ce-a fi cu mâţa asta, parcă a turbat!? se miră unul dintre bătrâni.
- S-a zăpăcit bietul motan. Nici el nu mai înţelege nimic din lumea asta. Să intrăm în casă, iar voi, către babele voastre! hotărăşte moş Ilie.
Nimeni nu comentează.
Numai Puţă dă din coadă şi latră fericit. Ar face el ordine între motani, dacă n-ar fi prins cu lanţ!
-->
Răspunsuri
Minunată scriere....Felicitări!