Podul de piatră
Stau la Podul de piatră și privesc spre oraș, în depărtare, cu insistență. De-aici, de sus, de pe platoul pe care-l știe de când lumea, se vede toată valea. Mi se pare că, dacă întind mâna, pot să ating cerul. Clădirile se înaltă semețe în orașul de la poalele pădurii. Se intoarse spre dreapta orasului, mângâind cu privirea varful culei, turnul semet al unei case boieresti. Au renovat-o, isi zise-n gand, cred că acum, locuieste cineva acolo. Un tren, serpuia in vale, pierzându-se in desisul pădurii. Magdalena isi imagina că intr-o zi, isi va lua rămas bun de la podul ei de piatră si se va urca in trenul ăla. Incotro? Nu contează. In lume!
Podul de piatră, pe sub care se prelinge un firișor subțire de apă, abia se mai vede. Mușchiul năpădise piatra aproape în întregime.
“Podul de piatră s-a dărâmat/A venit apa și l-a luat”
Magdalena își privea distrată picioarele bronzate, dezgolite de o adiere de vânt nerușinată in timp ce mângâia absenta muschiul moale, fin.
Când și când, urcau dinspre oraș, grupuri de turiști, pe care-i petrecea cu privirea printre crengile pădurii. Aici îl cunoscuse pe Gabriel, într-o după amiază caldă de vară. Se întorcea din sat, unde le fusese ghid unor tineri din stațiune. Erau îmbujorați și agitați și comentau, ce aventură a fost plimbarea lor în satul uitat de timp, cu case-ntr-o rână, cu prispă albastră și acoperișuri din șindrilă, Au dat cu ochii de ea și s-au oprit surprinși.
-Salut, eșți singură sau tot cu un grup?
-Sunt singură.
-Ai vizitat satul? E incredibil! Încremenit în trecut! Nu s-au păstrat multe așa!
-Mda…! L-am vizitat. Și a continuat cu un zâmbet amuzat…aici locuiesc. Anticipase reacția lor și acum o savura. Surprinși, au schimbat priviri jenate. Primul care s-a dezmeticit a fost Gabriel. Cu o privire verde și caldă, i-a întins mâna și s-a prezentat simplu:
-Eu sunt Gabriel. Gabriel Negrea. Și locuiesc acolo, zise, arătând cu degetul un punct neclar. Spre cula ce-și ridica vârful semeț din verdele pădurii, i se paru Magdalenei.
-Magdalena. Și locuiesc acolo, arătând spre sat.
-Hei, fără supărare Gabriel, acum vom avea un ghid mai documentat!
Am zâmbit. I-am suflat jobul!
În săptămânile următoare, întâmplător sau nu, Gabriel și-a găsit tot mai des grupuri de turiști, pe când Magdalena, la fel de întâmplător, căuta să le iasă în cale. Se salutau ca vechi cunoștințe și uneori mergeau împreună pe ulițele colbuite. Prietenia lui Gabriel i se părea Magdalenei mană cerească.
Era cea mai mare dintre cei patru copii ai familiei. Copii săraci, flamânzi și cârpiți, dintr-un cătun pierdut printre culmi deluroase. Le-a fost fraților ei mai mici și soră și mamă și tată. Mama se prăpădise la nașterea lui Gheorghiță, cel mai mic dintre ei, iar tatăl un an mai târziu. Numai Dumnezeu știe cum de s-a descurcat cu casa și copiii! S-a incrâncenat să termine și școala de institutori. Preotul Iliuță o luase pe lângă el, când le preda copiilor din clasele primare și a văzut cum se apropiase de ei.
-Magdalena dragă, tu eșți făcută să fii dascăl! Se lipiră copiii ăștia de tine, cu toții! Dacă te-o învrednici bunul Dumnezeu să termini școala asta, mă slobozeșți pe mine. Mi-e greu și mie, la anii mei să trag de toți pezevenchii ăștia!
Nu era bătrân preotul Iliuță, dar nu știa cum să-mi spună altfel că o să-mi țină mie scaunul de învățător. Îi eram recunoscătoare și pentru asta și pentru că îmi plătea cheltuielile cu școala, și rechizitele celorlalți frați ai mei.
Restul cheltuielilor erau acoperite din alocații și ajutorul fratelui tatălui meu și mătușii Lucreția. Acestora însă, nu le zaboveam prea mult în preajmă pentru că tot insistau să mă mărit cu Iosif. În felul ăsta, ei scăpau de corvoada pe care o reprezentam noi pentru ei.
Când a ajuns cu gândul aici, Magdalena oftă și-și trecu degetele peste frunte, în încercarea de a-și alunga grijile. Iosif își declarase intenția să mă ia de nevasta prin mătușa Lucreția. Altfel nu i-aș fi bănuit în veci intenția. Era mult mai bătrân și în plus tare zgârcit. Venise împreună cu unchiul și mătușa în vizită la noi, o casă de copii dealtfel. Se laudase cu hainele lui, cu prietenii lui, cu salariul lui dar nu adusese o bomboană măcar mezinilor. Curând după prima vizită urmaseră și altele, de data asta singur. Și de fiecare dată, gasea câte un lucru pe care nu l-aș fi făcut cum trebuie si mi-l spunea, asa, in treacăt. Într-una din aceste vizite, cutezase să-mi arunce ca din întâmplare…” când o să fim căsătoriți…”. Mi s-a urcat sângele în creștet și lacrimile între pleoape dar n-am putut articula nici măcar un sunet! Am greșit atunci, pentru că tăcerea mea a fost interpretată ca o acceptare. Astfel că, nu a mai trecut mult, că Iosif împreună cu unchii mei au venit într-o altă vizită. De data asta, mătușa Lucreția a atacat direct:
-Magdalena, zise ea uitându-se în altă parte, noi ne gandirăm că ar fi bine să punem nunta în prima sâmbătă din octombrie!
-Tușică, eu nu am zis că mă mărit, am spus cu zâmbetul pe buze, să îndulcesc cumva, lovitura. Privirea ei însă, era pumnal și toți erau statui de ceară.
Am scăpat de dată asta, mi-am spus ușurată. Doar că ei erau trei și eu doar una. Când m-am smuls gândurilor, Oti, sora mea mititică, mă privea curioasă, strângând la piept păpușica pe care am strâns-o și eu și ceilalți după mine. Magdalena îi ciufuli carliontii blonzi. Am eu oare dreptul să le tai speranța la o viață mai bună? Doamne, ce să fac?
Magdalena îl aștepta la Podul din piatră pe Gabriel, cu inima zburdând peste valea înverzită din fața ei. Când m-a invitat-o acasă, la o cafea, mi s-a părut absolut firesc. Gabriel o întâmpină cu un salut și un sărut pe obraz, ușor ca un fluture. Au coborât drumul spre oraș, unul lângă celălalt, râzând și bucurându-se de soarele amiezii și de sunetele pădurii, de susurul Tisei și de bucuria că sunt împreună.
La cotul Tisei, Gabriel o apucă spre dreapta, în loc de a merge spre oraș. Magdalena observă dar nu zise nimic. Știa că în direcția asta este cula pe care o vedea în fiecare zi când venea la Podul din piatră. S-au oprit în fața clădirii cu ziduri groase, văruite alb, cu cerdacul larg plin de mușcate roșii. Văzând privirea întrebătoare a Magdalenei, Gabriel se simți dator să-i spună:
-Aici locuiesc. Casa a fost a străbunicilor noștri și când părinții mei s-au întors în țară, au renovat-o pentru a ne fi casă de vară.
Gabriel a deschis porțile de stejar și i-a făcut loc să intre. De cate ori nu si-a imaginat, stand la Pod, cum ar fi sa fie casa ei, asta! Păși cu sfială, privind în jur. Iar când a intrat înăuntru, îi trecu prin cap să-și scoată încălțările devenite dintr-o dată nedemne de a calcă podelele lustruite. Gabriel o lua înaintea Magdalenei și ea il urmă, în vârful picioarelor, pe o scară din lemn până sus la etaj. Cerdacul ocupa toată faţada catului superior, cu arcade trilobate, sprijinite pe coloane cilindrice, scunde şi groase, de zid, de unde putea să vadă toată întinderea pădurii.
Două fotolii imense de nuiele, acoperite de cergi din lână, tronau cerdacul alb imaculat. Doamne cum trăiesc unii…de-am avea și noi cel puțin două camere decente, în care să-și pregătească lecțiile Maria sau să se joace Oti și Gheorghiță!
Se pierduse în liniștea aproape ireală și verdele cerdacului. Tresări când se întoarse Gabriel cu o tavă de bunătăți și două cafele aburinde. La întoarcerea în sat, insistase să nu o conducă acasă. Nu, nu este nevoie! Se descurcă și nu trebuie să-și irosească el vremea. De fapt, îi plângea sufletul. Nu putea să-l lase să vadă unde locuiește. Nu putea să trăiască cu umilință asta! Și a luat hotărârea în noaptea aia. Se va mărită cu Iosif!
Magdalena își trecu mâna peste rochia de mireasă si voalul de borangic așezate pe lada de zestre. Lada si voalul erau singurele lucruri rămase de la părinți. Isi ingropă fata in voalul moale si in minte ii aparu chipul mamei. Strânse doua lacrimi grele sub pleoape. Doamne, nu-mi vine să cred ce-am făcut! Gabriel a încercat să-mi țină calea dar i-am scăpat printre degete. Singura dată când n-am putut să-l evit, a fost când m-a căutat la școală. Am rămas cu ochii agățați de ochii lui, verde-negru. Cu întrebări fără răspuns sclipind în ei.
-De ce, Magdalena?
De ce? De ce? Ce-aș putea să-i răspund? Nici eu nu știu. Nu mai sunt sigură nici de ce eram până acum!
Iosif a aflat de vizita lui Gabriel. Fără să spună nimic, a lovit-o pe Magdalena cu sete peste față. Ea, doar s-a clătinat o clipă, a strâns pleoapele și și-a luat obrajii în palme. Roșii ca focul.
“Ia-ți mireasă ziua bună De la frați de la surori De la grădina cu flori”
Am urcat la Podul de piatră să-mi inăbus disperarea.
“La ce naiba te măriți
Căci mila de la părinti
La nevoie ai s-o uiti
Dar mila de la barbat
Ca umbra de pom uscat.”
O pasăre săgetă cu un țipăt ascuțit liniștea pădurii. Muschiul verde se ridica pe pod si mă cuprinde si pe mine. Pasăre albastră, de-aș fi ca tine, liberă să-mi port aripile în văzduh! Si să zbor deasupra pădurii. Din desisul verde mă privesc doi ochi verzi…In vale, serpuia egal, monoton, trenul spre lume, sau spre nicaieri… Dacă intind mâna, ating cerul…
-De ce, Magdalena? De ce? De ce?
-->
Răspunsuri