Corina lucra într-un institut de proiectări imens. Era ceea ce se cheamă un institutt de grad O care avea peste 4000 de angajaţi. Se simţea bine la serviciu, reuşea pentru câteva ore să uite de atacurile ei de panică.Nu se întîmpla însă în fiecare zi fiindcă atunci când mergea în teren sau când trebuia să folosească liftul, ele reveneau şi totdeauna ieşeau victorioase. Dar întîlnirea cu colegii era totdeauna un prilej de bucurie; îi iubea deşi nu toţi erau oameni de caracter dar ea se acomodase destul de bine cu ei. Erau în marea majoritate oameni inteligenţi, intelectuali şi cu mult umor. Apoi, lucrau împreuna de ani mulţi astfel că se simţeau cumva ca în familie.
De când se angajase în acest institut, de-a lungul timpului schimbse câteva locaţii şi nu fără peripeţii. Lucra într-un atelier de arhitectură, plan general şi sistematizare. Munca era frumoasă şi pasionantă, nu-i dădea posibilitatea să se plafoneze fiindcă, nici un proiect nu semăna cu celălalt deşi era epoca proiectelor tip. Apoi, avusese noroc de şefi care chiar dacă nu erau toleranţi aveau personalitate şi umor ceea ce făcea totul mai suportabil. Petrecuse împreună cu colegii de-a luungul timpului multe evenimente importante unele chiar cruciale ca nunţi, botezuri, naşteri sau înmormântări şi lucrurile acestea îi apropiaseră şi mai mult.
Cele mai frumoase sărbători de Paşti şi Crăciun, le-a făcut la serviciu împreună cu colegii. Fiecare aducea de acasă tot ce trebuia pentru o masă festivă apoi, pe masa imensă de consiliu din atelier se aşterneau feţe de masă albe şi se aranja totul ca pentru sărbătoare. La multe aceste sărbători participau uneori chiar şi directorii secţiei , atelierul Corinei fiind renumit pentru astfel de evenimente.
De ziua de naştere sau onomastică a unui angajat în cadrul atelierului se împământenise obiceiul de a se aduna bani apoi sărbătoritul primea din partea colegilor un cadou substantial. Sub anonimat însă, sărbătoritul primea şi un alt cadou semnificativ care să-i arate metehnele dacă acesta le avea. Aşa se face că şeful din perioada aceia a primit cadou un ceas mecanic de masă al cărui cadran conţineau în locul orelor numai ora 7 şi asta pentru că era drastic cu cei care întîrziau fie chiar şi un minut. Un alt coleg care era mai certăreţ a primit un porumbel viu cu o cureluşă la gât pe care scria porumbelul păcii iar o doamnă architect foarte respectată şi iubită a primit un teu mare de lemn pe care erau scrise denumiri culinare şi un polonic cu o etichetă pe care erau trecute denumiri de proiecte.
Atelierul, avea şi un grup de topometrii care mergeau şi făceau măsurători pe teren pentru că în cadrul Planului genera era şi un grup de cartografi. Acest grup, era alcătuit din băieţi tineri cinci sau şase plus două personae mai în vîrstă unul dintre aceştia în prag de pensionare. Tinerii erau haioşi, inteligenţi, pilangii şi mereu puşi pe şotii. Îi cam purtau pica celui mai în vîrstă Dancu pe numele lui care era exact opusul lor: prost, gură mare, cârcotos şi foarte pârâcios. Ori de câte ori aceştia făceau o năzbâtie el se ducea la şefu şi pâra. Exista o tradiţie în cadrul atelierului să se facă competiţii de dezlegat rebus la careurile cele mai grele. Era o distracţie care cuprinsese majoritatea colegilor dar de fiecare data castigator era un topometrist, cel mai pilangiu dintre ei şi care nu cred că citise vre-o carte cap coadă la viaţa lui. Avea însă, o minte brici. Se apucase şi Dancu să dezlege rebus prilej de ironie acidă pentru colegii lui. Odată întîlnise într-un careu cu temă o definiţie care suna aşa: cereală cultivată încă de pe vremea dacilor…din trei litere la care acesta scrisese GRU. Luni de zile a pătimit pentru asta, suportând ironiile colegilor. Dancu, avea obiceiul când nu pleca pe teren şi avea de lucru la birou să-şi scoată ceasul de la mână şi să-l lase pe masă. Colegii îl pândeau până ieşea din birou apoi îi dădeau ceasul cu o oră înainte. Când venea ora plecării pe ceasul lui, acesta începea să strîngă lucrurile,prilej de turbare pentru şeful care nu suporta ca subalternii să plece nici măcar cu o secundă înainte de ora de terminare a programului. Atunic furibund începea să ţipe la el. Iar el, nevinovat îi arăta ceasul, moment în care toată lumea izbucnea în rîs.
Se crease deja un cerc vicios, el îi pâra la şef ori de câte ori avea cu ce iar ei îi jucau farse care mai de care mai răutăcioase. Aşa se face că odată supăraţi tare de o pârâciune a lui, s-au hotărât să-i dea o lecţie pe care să nu o uite prea uşor. Au aşteptat până a venit ziua lui de naştere când au putut să-şi pună planul diabolic în aplicare. Ca de obicei s-au strâns bani de la toată lumea pentru cadou şi acesta a fost cumpărat. I-au cumpărat o pălărie culoarea oului de raţă, o pălărie bună şi destul de scumpă. Purta costume aceiaşi culoare. L-au sărbătorit cum se cuvine, el a făcut o trataţie colegilor aşa cum se obijnuia. S-a mîncat, s-a băut, s-au făcut urări apoi, totul a intrat în normal. Dancu purta pălăria de la colegi destul de des. Fusese foarte mândru de ea. Nimic neobişnuit până aici numai că, în timp, la ceva vreme după eveniment, colegul nostrum a început să se schimbe. Nu mai era omul care vorbea mult şi tare şi care-şi făcea vizibilă prezenţa. Devenise tăcut, preocupat, chiar trist. Colegii lui care ştiau despre ce era vorba erau cu ochii pe el, chiar şi cei ce aflase între timp că era vorba de o farsă erau atenţi. Restul lumii nu ştia despre ce era vorba decît că I s-a făcut o farsă dar nu se ştia exact ce anume e vorba şi curiozitatea de a afla le-a şi ţinut gura închisă şi nu i-au spus înainte. Vremea trecea şi Dancu era tot mai abătut.
Într-o zi, şeful la chemat la el în birou şi l-a întrebat ce e cu el ce-l preocupă de e aşa de schimbat de se vede chiar cu ochiul liber.
Atunci Danciu cu o tristeţe uriaşă pe chip i-a mărturisit că da are o mare problemă pe care nu ştie cum să o resolve şi anume, observă cum în anumite zile îi creşte capul. Cum adică îi creşte capul a întrebat nedumerit şeful?
- Da şefule i-a răspuns Dancu , ştiu că pare nebunesc, de aceia nu pot spune nimănui că toată lumea ar ride de mine, sunt zile în care pălăria îmi vine bine pe cap şi altele în care ea abia dacă stă pe vârful capului. Fu rândul şefului să caste ochii cât felinarul la el.
- Cum adică măi omule? Dar te doare ceva, ai vre-un simptom aparte?
- Nu şefule, nu mă doare nimic dar de când mi-am dat seama de asta, nu mai dorm noaptea, nu mai am poftă de mâncare şi nici de viaţă, nu am decât o imensă nelinişte gândindu-mă la ce e mai rău.
- Măi Dancule, du-te la doctor neîntîrziat a fost sfatul şefului, măcar să ştii cum stai.
- Păi cum să mă duc şefule…la ce specialitate şi apoi, indiferent unde mă duc, acela o să mă trimită la psihiatru…crezi că eu nu m-am gîndit? Cum să spun că-mi creşte capul în anumite zile? Nu o să-mi facă nici un fel de analiză mă trimite direct la nebuni.
Nu ştiu ce anume argumente i-a mai adus şeful cert este însă că Dancu s-a dus la doctor şi şi-a făcut investigaţii la cap. Aşa cum era de aşteptat nu i-au găsit nimic în neregulă, dar deşi ştia că nu are nimic la cap, neliniştea tot nu l-a părăsit. Se părea că totul se va termina aici iar el va rămâne aşa toată viaţa dar, destinul a vrut altfel.... S-a dezlegat misterul destul de brusc şi prosaic într-o zi cînd colegul care pusese totul la cale lipsea. Era urgentă nevoie de un dosar cu o lucrare de a colegului lipsă şi şeful l-a trimis pe Dancu să caute dosarul în biroul luii. Acesta a căutat, a găsit dosarul dar trăgând mai mult de sertar a observant că în fundul sertarului era o pălărie exact ca pălăria primită de el. A luat-o, s-a uitat la ea pe toate părţile, parcă-i era cunoscută a pus-o pe cap iar aceasta I s-a aşezat pe creştetul capului. S-a dus la el în birou şi pălăria lui stătea cuminte pe cuier. Şi atunci a ÎNŢELES!. Furibund a tras un răcnet de a sculat tot atelierul în picioare şi colegii s-au bulucit spre el, neînţelegând de ce răcneşte ţinîndu-şi pălăria în mâna. Doar absenţa colegului l-a ferit să pună în aplicare instinctele ucigaşe dezvoltate instantaneu la vederea pălăriei.
(sfârşit)
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri
Am râs cu lacrimi! Şi eu, am avut un asemenea coleg care se punea bine cu şefii... Şi eu am lucrat în proiectare... Şi eu am avut colegi trăzniţi, în frunte cu mine! Noi, nu i-am luat pălărie, ci am dat un anunţ la decese, anunţând îndureraţi moartea lui... Din partea familiei, a colegilor, prietenilor...! I-au venit toate neamurile din toată ţara! A fost hai de hai! Pup, Lucia
Frumos ..Felicitări!
Grozava si amuzanta povestire! Felicitari, Delia!
Mulţumesc mult Camelia, sper să mai fie şi altele...
Jos pălăria!, în faţa acestei proze frumoase.
Te referi la poza domnului Muntean cea cu corpurile ascunse de pălărie când spui ...jos pălăria?
... adică... Jos Pălăria!
Mulţumesc, domnule Muntean, pălăria cu pricina semăna cu aceasta ca model numi culoarea diferă...
ei, daca e vorba de culoare, poate. o fi asta? Gluma-i gluma, deci farsa cu pricina poate fi diversificata, nu?... Nu cred ca acum se mai poate "jos palaria", dar ca realizare e simpatica...
Tre' sa iasa puii...nu-i asa d-nule Muntean?
-
1
-
2
de 2 Următor →