Te salut prieten drag!
Sper că această scrisoare, ca de altfel şi următoarele, să te găsească sănătos şi plin de răbdarea cititului scrisorilor de acest gen.
Mult timp m-a frământat gândul de a scoate din mine secretele vieţii mele şi de a le pune pe masa lecturării, aprecierii şi comentării. Poate astfel voi găsi o explicaţie, un răspuns care să-mi deschidă porţile căutărilor mele.
Era într-o Duminică de Florii (contează oare anul, nu cred!). Ora prânzului. În jurul mesei multă conversaţie veselă, semn că toţi erau mulţumiţi de tot ce li se întâmpla în acea zi. Îmi priveam cei trei copii, lumina ochilor mei, cum mâncau cu poftă din tocăniţa de cartofi (fără carne, eu motivam că este post, dar adevărul era că nici nu ne permiteam să cumpărăm carne sau peşte). Mămăliguţa caldă se topea în burţile flămânde, văzând cu ochii. Din când în când, privirea mi se încrucişa cu a soţului, mulţumit de prezenţa gălăgioasă a copiilor.
- Sărut mâna pentru masă! Se aud în cor vocile copiilor.
- Mami, tati, noi vrem să coborâm în faţa blocului! Priviri rugătoare de permisiune, se plimb de la mine înspre tatăl lor şi invers.
Soţul privind spre mine, zâmbi şi le dădu voie. Azi nu se doarme, e sărbătoare.
- Şi eu o să plec într-un loc, am ceva de rezolvat! Completă soţul.
Am rămas singură, făcând ordine pe masă, eram mulţumită şi mă simţeam foarte liniştită. Atmosfera de la masă, m-a făcut să-i adresez Domnului: „- Doamne, iată nu e nevoie de bogăţie pentru a avea armonie în familie!”
De altfel eram obişnuită a dialoga (sau a monologa, cum vrei să-i zici) în interiorul meu cu El, nu era singura ocazie.
Duc vesela şi tacâmurile la bucătărie spre spălare, dar ca de obicei, apa era oprită şi a trebuit să amân acţiunea spre amiază, către orele 17.
Şi pentru că era duminică şi Floriile, mă aşez relaxată pe pat rezemată de o pernă să urmăresc o emisiune de divertisment de la tv. Pe atunci, aveam televizor alb-negru şi respectiv un singur canal, tvr. Emisinea era pe sfârşit. Cum era obiceiul, o cântăreaţă de muzică uşoară încheia cu un cântec programul respectiv.
După aprecierea mea, melodia era la ultima strofă. Eram hotărâtă ca după ce termină melodia să trec pe la bucătărie pentru a verifica dacă a venit apa.
Dinspre fereastră, situată la dreapta mea, îmi atrage atenţia o melodie, venea de undeva din spaţiu. Întorc capul, văd cum cerul se deschide ca o fereastră şi vin de dincolo de acea fereastră, o suită de note muzicale, din cristale frumos colorate (fiecare notă avea nuanţa sa), conduse de cheia sol şi ea tot dintr-un cristal foarte fin, era ca o regină printre note. Vedeam fiecare notă din ce este formată şi ce culoare are, dar mai mult, auzeam sunetul emanat de fiecare notă, dar în acelaşi timp auzeam şi melodia în ansamblul ei. Era ceva Divin, aşa că, am gândit:
- Ce melodie Divină!
În acelaşi timp, îmi dau seama că nu mai eram în pat, eram în picioare şi îmbrăcată într-o robă albă.
Aud o voce calmă, blândă dar categorică:
- Priveşte la televizor!
Ochii privesc spre televizor, dar în acelaşi timp intuiesc de unde vine vocea. Suita de note muzicale, intrând în cameră, au inundat-o în toate colţurile ei (am avut senzaţia că era o acţiune de purificare), apoi sau strâns într-un glob de cristal de mărimea unei mingi de apă. Stătea atârnat în aer, alături de lustra de iluminat. Îi simţeam prezenţa, dar şi că nu aveam voie să o privesc direct.
Privesc spre televizor, un peisaj sălbatec, nelocuit de oameni, dealuri, câmpii se perindeau în culori superbe. Nu mă pot abţine şi gândesc:
- Ce peisaj Divin!
La auzul părerii mele, vocea continuă:
- Aproprie-te de televizor!
Ascult sfatul şi mă apropri, dar nu păşind ci printr-o alunecare lină, aproape instantanee. În acea clipă nu am realizat acest lucru, mai târziu când am reflectat asupra întâmplării.
- Mi-a fost greu să-l conving, aşteaptă să apară Iisus! Vocea îmi mângâie spatele.
Pe ecranul color se conturează o cărare şi pe ea un bărbat apare. Era Iisus. Îl privesc, un chip perfect, cu plete uşor ondulate îi ating umerii. Ochii mari, poate căprui sau spre albastru, oricum deosebiţi. Purta o rabie (îmbrăcăminte) aşa cum am mai văzut prin tablouri sau filme, iar în mână un toiag mai înalt decăt El şi îndoit la capătul de sus. Eram plină de admiraţie.
- Ce bărbat frumos! Îmi ascult gândul şi roşesc, încerc să mă corectez:
- Ce chip Divin! Cred că acesta era răspunsul ce-l dorea să audă Globul De Cristal.
Privesc cum Iisus se apropia de ieşirea din vizorul ecranului televizorului.
- Am văzut ce mi-am dorit, acum să mă întorc înapoi, gândesc şi dau să-mi răsucesc corpul cu faţa spre pat.
Lângă mine, de o parte şi de alta observ două corpuri identice cu al meu.
- Spre stânga ta, este vehicolul cu care călătoreşti în lumea morţilor, iar spre dreapta ta, cel cu care umbli în lumea viilor. Cel în care eşti acum îţi permite să iei legătura cu Lumea Divină, îmi explică vocea din Glob.
Mă uit la cele două „EU” de lângă mine, îmi zâmbeau binevoitoare. La aspect eram identice.
În următoarea clipă, eram în pat rezemată de pernă, ascultam ultima parte a cântecului de la televizor.
Se termină cântecul şi aşa cum mi-am propus, dau să mă scol să plec la bucătărie.
Spre dreapta mea era liber, deci pun piciorul drept pe podea, îl aduc şi pe stângul alături. În acel moment simt cum „nu am pătruns în tot piciorul drept”. În acel moment mi-am amintit ce s-a întâmplat. Mi-am prins capul între mâini şi coatele le-am rezemat pe genunchi. În minte mi s-a derulat tot filmul. Vocea mă îndeamnă:
- Stai liniştită, nu gândi la nimic, mergi la bucătărie şi când îţi vine soţul îi povesteşti.
Mă ridic, merg spre bucătărie, trecând pe lângă Glob (simţeam cum mă urmăreaşte) dar nu-l privesc decât cu coada ochiului.
Nu a durat mult şi soţul a venit. Ce părere a avut soţul îţi voi povesti într-o altă scrisoare.
Aştept cu nerăbdare părerea ta!
Cu drag, vechea ta prietenă.
Proză scurtă din : "Tolba cu scrisori"
-->
Răspunsuri
Dumnezeu este Mare şi de multe ori Lasă Semn că EL EXISTĂ.
Am lecturat cu plăcere această proză scurtă din "Tolba cu scrisori"...Felicitări! .Subscriu spusele lui Viorel
Pentru necredincioși e o simplă fabulație! Pentru mine e o viziune, un privilegiu acordat celei ce-a trăit cu adevărat acea întâmplare! Oare câți din noi n-au câte o mică ”istorioară” ce pare fantastică, vis, închipuire... și care n-o povestim pentru că nu ne-ar crede nimeni? Și nici nu trebuie să ne creadă! E un adevăr numai pentru cel ce l-a trăit, l-a visat, l-a primit ca mesaj divin propriu! Nu e minunat? Vă doresc să primiți fiecare ceva de sus!
Mulțumesc pentru frumoasa poveste-întâmplare !!!
Mă bucur pentru răspuns! E mult adevăr în ceea ce spuneţi. De fapt, aţi contribiut la scrisoarea de răspuns. Sunteţi o părticică din prietenul meu imaginar. Mulţumesc!