Acum zece mii de ani era o ţară mare şi frumoasă, numită Ţara Lalelelor.
Frumuseţea acestei ţări nu avea asemănare cu nici una de pe Pământ. Dumnezeu Stătea după un nor alb şi O Mângâia cu privirea Sa, Având grijă ca Soarele să-şi râspândească pe cer razele jucăuşe şi calde. Şi se revărsau pe munţii măreţi şi înverziţi de unde alunecau pe meleagurile Ţării Lalelelor şi de unde izvoare bogate de apă curgeau la vale şi se răspândeau peste tot. Pe câmpii şi dealuri se înălţau spre cer copaci înalţi. Vârfurile lor ce păreau una cu cerul se unduiau mândre în adierea uşoară a vântului şi erau falnici nevoie mare, atunci când crengile lor lungi şi noduroase se alintau în balans. Erau în fiecare zi împodobiţi cu păsărele, precum pomul nostru de Crăciun este împodobit cu globuri. Trilurile lor duioase şi diferite erau minunate. Uneori doineau cu dor şi jale, alteori cântau de mama focului. Oamenii jucau şi erau veseli. Animalele - leii, tigri, căprioarele, iepurii, lupii, urşii, vulpile - şi toate vietăţile pădurii trăiau în armonie şi pace, şi niciodată nu se atacau între ele. Pajiştile verzi erau acoperite cu lanuri de lalele colorate, ce dansau de multe ori la lumina soarelui şi la auzul trilului de păsări.
Pe cerul senin zburau berzele şi vulturii. Când coborau pe pământ, se transformau în îngerii pe care Dumnezeu îi Trimitea printre frumoasele lalele. Erau îmbrăcaţi în veşminte lungi şi albe, poleite cu fir de aur şi de argint. Din înfăţisarea de pasăre le rămâneau doar aripile prinse pe umeri. Vulturii se transformau în îngeri bărbaţi şi berzele în îngeri femei. Aveau părul lung inelat şi feţe frumoase. La auzul trilului de păsărele din copaci se apropiau de oameni şi împreună cu ei, făceau cerc în jurul lalelelor, încingeau hora şi chiuiau de veselie. De după copacii înalţi şi falnici, nici animalele nu se lăsau mai prejos şi îşi făceau apariţia zglobiu, alăturându-se îngerilor şi oamenilor. Când păsărelele oboseau, atunci oamenii, îngerii şi animalele începeau să cânte în locul lor.
În apropierea unui lan de lalele era o colibă de lemn în care locuiau doi oameni. Aveau o mie de ani şi erau singuri. De multe ori ieşeau din coliba lor şi ascultau trilul păsărelelor, priveau hora şi ascultau la chiuitul oamenilor, al îngerilor şi al animalelor.
Îi chemau Maria şi Ion. Erau doi bătrânei care ţineau foarte mult unul la celălalt. Aveau amândoi părul alb şi feţe blânde. Maria era îmbrăcată într-o rochie albă, brodată cu lalele. Pe cap purta o basma înflorată. Ion era îmbrăcat şi el într-o cămaşă albă, cu iţari bej şi avea o pălărie pe cap. Amândoi purtau la mijloc un brâu de catifea şi în picioare, opinci. Singura lor supărare era că nu aveau şi ei un copilaş, care să le mângăie bătrâneţile, să-i facă fericiţi.
Într-una din frumoasele zile însorite, stăteau în faţa colibei lor de lemn. Ca de obicei, coborâseră câteva păsări şi se transformaseră în îngeri. Oamenii, îngerii şi animalele se amestecaseră în horă si era veselie mare, ca întodeauna.
Dar Maria era tristă. Parcă n-ar fi văzut si n-ar fi auzit nimic din trilul păsărelelor şi veselia ce era în jurul lor. Văzând-o aşa, Ion o întrebă:
- Marie, draga mea, de ce ochii tăi frumoşi care văd tot şi urechile tale care aud totul, nu văd şi nu aud nimic acum?
- Pentru că ochii mei nu vor să vadă şi urechile mele sunt surde, Ioane. Şi lasă-mă-n pace, pentru că sunt tare tristă.
- Vai de mine, Marie! Dar de ce? Ţi-am greşit eu cu ceva? Iartă-mă, dacă ţi-am greşit, nu am voit.
- Nu Ioane, nu tu mi-ai greşit, ci soarta noastră ne-a greşit nouă. Uită-te în jurul nostru, ce frumos este! Păsărelele din pomi ne alină auzul cu trilul lor duios şi lalele sunt atât de frumoase! Berzele şi vulturii coboară jos, se transformă în îngeri şi uite şi tu, mă’ Ioane, câtă veselie e în jurul nostru! Toţi oamenii şi toate animelele joacă şi totul este atât de frumos. Doar un singur lucru ne lipseşte ca să fim pe deplin fericiţi.
- Dar ce să ne lipsească, Marie? Spune-mi tu mie şi eu merg şi îţi aduc, îi spuse Ion privind-o atent.
- Măi Ioane, ogoaie-te cu prostiile, că nu poţi să-mi aduci tu mie ce ne-ar face pe deplin fericiţi, pentru că eşti prea bătrân. Amândoi suntem bătrâni, şi nu se mai poate împlini dorinţa mea.
- Vai de mine, Marie! Dar, oare ce îţi doreşti aşa de mult şi nu se poate împlini?
- Apoi ce să-mi doresc? Un copil, să ne fie aproape, să aibă grijă de noi. Mi-ar plăcea să avem un copil. O fată sau un făt, orice ar fi fost, numai să ne fie aproape.
- Ei, măi Marie! Dar ce-ţi veni, tocmai acu’? Asta, aşa e, nu se mai poate împlini, dar ce să mai facem? Şi lasă, nu mai fii supărată, că poate îl supărăm pe Dumnezeu şi când o trebui să ne ducem la El, nu ne-o primi.
- Ioane! Strigă Maria la bărbatul ei, furioasă cum nu fusese niciodată, mai taci din gură! Lasă-mă-n pace!
Ion rămase cu ochii mari şi gura căscată de mirare, pentru că ei nu se certaseră niciodată. Nu-i venea să creadă că soaţa lui dragă se supărase atât de tare şi că strigase aşa la el. În timp ce încerca să-i răspundă, ca s-o împace cumva, se auzi un foşnet în spatele lor.
va urma
Mihaela Moşneanu
-->
Răspunsuri
Sper să le apară un Tom degețel
Debea aștept urmarea.
Apare o prinţesă, mai departe. Este postat tot basmul, te invit să citeşti, daca ti-a plăcut prima parte. Mersi mult pentru popas şi lectură.
Ce poveste frumoasa! Voi citi si continuarea cu placere. Felicitari desi cu multa intirziere, insa eu abia acu am descoperit clubul de proza si povevtile dv.
Mulţumesc frumos, Maria.
Frumos, aștept și eu continuarea !!
Mulţumesc frumos, Maria.
Frumos ai derulat povestea, Mihaela! Astept continuarea.
Cu drag, Irina
Mulţumesc frumos, Irina.
Vă mulţumesc frumos, Delia şi Maria şi vă promit că am să postez repede, partea a doua.Cu drag.
Dragă Cami, îţi mulţumesc frumos ptr apreciere şi ptr că mi-ai redat imaginea Mariei şi a lui Ion, prin frumoasa poza care ai adăugat-o. Cu drag, te îmbrăţişez.
-
1
-
2
de 2 Următor →