Maria şi Ion intrară cu fetiţa în colibă, bucuroşi că de acum în colo vor cunoaşte cum e să fie părinţi. Fetiţa gângurea şi trăgea de basmaua Mariei, care nu mai putea de bucurie. Ion se ţinea după ele, fericit şi fără să-şi ia ochii de la fetiţă, spuse:
- Marie, ce frumoasă este!
- Da Ioane, este atât de frumoasă! Mulţumesc Doamnului şi Îngerului barză! Că dacă n-ar fi fost Ei, noi n-am avea acum pe drăgălaşa noastră Prinţesa.
- Aşa-i, precum zici. Acum putem să fim şi noi fericiţi, căci avem cine să ne mângâie bătrâneţile.
Şi continuară să vorbească şi să se minuneze astfel, în timp ce sărutau fetiţa şi o mângâiau cu drag până după masă, când începură să cânte păsărelele din copaci. Maria îi spuse bucuroasă soţului său:
- Hai Ioane, hai cu fetiţa noastră afară la muzică, la veselie.
- Ei, că ieri pe vremea asta Marie, erai supărată foc şi nu voiai să vorbeşti cu mine deloc, dar acum îţi străluceşte faţa de bucurie.
- Păi de! mă’ Ioane, că acum nu mai am de ce să fiu supărată, acum sunt fericită şi împlinită, fiindcă nu mai suntem singuri.
- Ei Marie, ai şi tu dreptate, draga mea. Apoi, hai afară cu fetiţa noastră, hai să o vadă toţi, îi spuse Ion râzând.
Şi luând fetiţa în braţe, Maria ieşi prima din colibă şi Ion se luă după ea. Radiau de fericire şi îşi îndreptară paşii mândri şi bucuroşi de fetiţa lor, spre lalelele de unde o luaseră de dimineaţă pe Prinţesa. Începuseră să vină îngerii, oamenii şi animalele, şi până să ajungă ei, deja se legase hora şi se auzeau chiote de veselie.
Când îi văzură pe Maria şi pe Ion cu fetiţa în braţe, îngerii se îndepărtară câţiva paşi. Oamenii şi animalele se opriră din joc şi din chiuit. Priveau miraţi, minunându-se de ce vedeau, că dintr-odată Maria şi Ion erau părinţi şi singuri numai erau.
Văzându-i voioşi şi cu fetiţa în braţe, oamenii îi întrebară:
- Marie, Ioane, cum de aveţi această fetiţă frumuşică?
- Ei, Domnul s-a-ndurat să fiu şi eu mămică.
Mândru nevoie mare, Ion spuse şi el:
- Ne-a împlinit Domnul a noastră dorinţă, cu această frumoasă fetiţă.
Atunci oamenii, nevenindu-le să creadă, spuseră:
- Păi cum de va împlinit? Că voi sunteţi bătrâni, împovăraţi de mulţi ani şi aşa ceva nu s-a mai întâlnit.
- Oameni buni, de ce nesocotiţi Voia Domnului? Căci El din Voia Sa ne-a Împlinit dorinţa şi bucuria noastră e mare. De ce nu vă bucuraţi şi voi de fericirea noastră?
- Ba da, ne bucurăm, cum să nu? Că Domnul este numai Unul, dar ne-am mirat şi noi, când v-am văzut cu această micuţă.
Păsărelele tăcură şi ele câteva clipe, dar îşi reluară trilul melodios şi vesel. Oamenii şi animalele încinseră iar hora şi la auzul trilului duios, îngerii li se alăturară, părând indiferenţi faţă de bucuria Mariei şi-a lui Ion.
Şi aşa, din ziua în care Maria şi Ion au ieşit cu fetiţa prima oară, bucuria şi veselia li se citea pe faţă şi nicicând nu s-au mai plâns de supărare şi de singurătate. Veselia oamenilor, a îngerilor şi-a animalelor era şi mai mare, pentru că ei nu mai stăteau de-o parte, în faţa colibei lor. Acum erau întodeauna nelipsiţi din mijlocul horei şi picioarele nu-i mai dureau, fiindcă acum cunoşteau şi ei cum e să fie părinţi.
Prinţesa crescu repede, se transformă într-o tânără şi frumoasă fată, cu chip la fel de frumos ca al îngerilor barză. Avea părul blond inelat şi lung. Razele soarelui dansau atunci când o vedeau. Ochii ei albaştri şi senini priveau cu blândeţe pe toată lumea. Maria îi făcuse rochii albe brodate cu lalele. Îi iubea pe Maria şi pe Ion foarte mult şi îi plăcea Ţara Lalelelor. Uneori vedea norul cel alb şi îl privea atentă. Nu ştia de ce îi plăcea să-l privească. Era prietenă cu toată lumea, cu oamenii, cu toate animalele şi cu unul dintre îngerii barză. Numai acel înger vorbea câteodată cu ea. Îi era foarte drag şi se vedea că şi el o îndrăgeşte. Ceilalţi îngeri, când o vedeau că se apropie de ei, ori se îndepărtau, ori îşi luau zborul. Din acest motiv era uneori tristă, dar îi trecea repede, pentru că Maria şi Ion se apropiau de ea imediat şi îi dăruiau dragostea lor. Ea nu-i scotea din mamă şi tată, le săruta mâinile, îi iubea foarte mult şi nu nesocotea vorba lor niciodată. Sau dacă părinţii ei nu erau în preajmă în acel moment, erau oamenii şi animalele care o înveseleau, o iubeau şi îi erau alături. Iubea frumuseţea Ţării Lalelelor şi era iubită de toată lumea, astfel că Voinţa Domnului era întocmai cum Dorise El.
Prinţesa era cea mai frumoasă fată dintre toate fetele din Ţara Lalelelor. Când era în preajma lalelelor, acestea se înclinau în faţa ei. Văzând oamenii şi animalele acest lucru în fiecare zi, într-o zi însorită şi plină de veselie, cineva spuse:
- Ce-ar fi dacă i-am spune Prinţesei, Prinţesa Lalelelor? Ea este cea mai frumoasă fată din ţara noastră. Şi nu numai, dar de câte ori ea se apropie de ele, lalelele se înclină în faţa ei. De aceea cred că trebuie să o numim Prinţesa Lalelelor.
Atunci oamenii şi animalele spuseră:
- Daaa! De acum în colo, o vom numi Prinţesa Lalelelor.
Şi după aceea păsărelele începură să cânte mai abitir ca până atunci. Maria şi Ion se uitau mândri la fata lor. Îngerii stăteau de-o parte, priveau şi ascultau cu faţa zâmbitoare. Oamenii şi animalele se apropiară de ea şi făcură o reverenţă, spunându-i:
- Plecăciune!, dragă Prinţesă a Lalelelor, să ne trăieşti mulţi ani şi Ţara Lalelelor să strălucească în faţa ta, întodeauna!
- Mulţumesc, prietenii mei dragi pentru frumoasele urări. Dar nu trebuie să faceţi plecăciune în faţa mea. Eu sunt aceeaşi fată simplă, aceeaşi Prinţesa ca şi până acum.
- Prinţesa dragă, acesta este adevărul, tu eşti cea mai frumoasă fată din ţară şi îţi meriţi numirea de Prinţesa Lalelelor. De-acum în colo, nu mai eşti o fată simplă.
Şi toţi oamenii şi animalele se plecară încă o dată în faţa ei. Până şi Maria cu Ion făcură la fel. Atunci ea le spuse:
- Mamă, tată, voi nu trebuie să faceţi asta.
Ei o priviră cu drag şi spuseră:
- Ba da, fata noastră dragă, pentru că acum eşti Prinţesa Lalelelor.
Oamenii, animalele şi îngerii începură să horească şi să chiuie cu mult foc.
În timp ce Prinţesa Lalelelor le vorbea astfel şi veselia se pornise din nou, cerul începu să se întunece şi nişte păsări negre şi mari, cu un croncănit ascuţit, apărură pe cer. Acestea coborâră jos pe pământ şi se transformară în balauri. Îngerii începură şi ei să croncăne, cum niciodată nu fuseseră auziţi şi văzuţi de oameni şi de animale, care se speriară foarte tare. Numai Prinţesa Lalelelor stătea pe loc, fără să spună sau să facă ceva, privea în jurul ei.
va urma
Mihaela Moşneanu
-->
Răspunsuri
Mulţumesc încă o dată, d-nule Muntean.
... vreo 10 povesti vizuale cu lalele...