Şi balaurii se puseră pe strănutat cu atâta foc, încât te înspăimântai auzindu-i. Strănuturile lor parcă erau fulgere. Vântul se mai domolise şi prima ploaie din Ţara Lalelelor începuse cu stropi cristalini. Strănutând, oamenii şi animale erau azvârliţi cu repeziciune din boturile balaurilor. Nu se puteau abţine din cauza mirosului de zambile. Singurii care nu strănutau şi care nu aveau nimic, erau îngerii balauri, căci aroma zambilelor nu-i atingeau. Printre oamenii şi animalele azvârlite la pământ de strănuturile cu foc ale balaurilor, era şi Prinţesa Lalelelor.
Văzând că ultimii veniţi nu păţeau la fel ca ei, unul din balauri întrebă:
- Măi, dar voi, cum de nu strănutaţi ca şi noi? Cum de nu aveţi nimic?
Altul mai spuse:
- E o minune sau o mare păcăleală că voi nu strănutaţi şi nu azvârliţi nimic din ce aţi înghiţit?
Unul din balaurii îngeri minţi:
- Nu, nu este nici minune şi nici mare păcăleală, doar că noi avem nasul înfundat şi de aceea nu simţim mirosul zambilelor.
Dar balaurii nu păreau convinşi prea mult de acest răspuns. Îi priviră suspicioşi pe cei care îi crezuse până atunci de-ai lor. Unul din ei spuse:
- Minunea mare este că voi nu strănutaţi ca noi. Noi nu am putut să ne apropiem de îngeri din cauza mirosului de zambile, dar voi da. Şi pe deasupra i-aţi putut înghiţi. Acum noi am strănutat şi am azvârlit tot afară şi voi nu aveţi nimic. De ce oare? Sau o fi că nu sunteţi ca noi?
Îngerii balauri, văzând că sunt în pericol de-a fi descoperiţi, spuseră:
- Nu putem să înţelegem de ce despicaţi firul în patru. Pur şi simplu, noi nu strănutăm, asta e! Şi ce dacă n-am strănutat şi nu am azvârlit nimic din ce am înghiţit? Chiar aşa, cum puteţi să spuneţi că nu suntem ca voi? Nu mai vedeţi bine, aţi chiorât sau ce aveţi?
Dar balaurul care îi îmtărâtase pe ceilalţi fraţi ai lui atunci când fusese vorba de hrană, nu se dădu bătut şi insistă:
- Şi eu sunt convins că este ceva cu voi, ceva este cusut cu aţă roşie la mijloc. Degeaba încercaţi să vă ascundeţi după vorba mincinoasă, că eu tot cred acum că voi nu sunteţi ca noi. Şi foarte mult mai cred eu că voi sunteţi îngeri şi aţi venit să-i salvaţi pe fraţii voştri. Dacă stau bine să mă gândesc, aţi venit în zbor, din direcţia de unde au apucat să fugă ceilalţi îngeri.
În timp ce Capetele de Pisică bănuiau adevărul despre balaurii noi veniţi, oamenii şi animalele începeau să de dezmeticească şi să se ridice în picioare. Cea care îşi revenise de prima oară, de când fusese azvârlită afară din burta balaurului fusese Prinţesa Lalelelor. Stătea la câţiva paşi şi asculta discuţia dintre balaurii adevăraţi şi cei care îi înghiţiseră pe îngeri. La un moment dat, începu şi ea să strănute din cauza mirosului de zambile. Şi după ea, oamenii şi animalele, în frunte cu Maria şi cu Ion îi ţinură isonul. Printre stropii cristalini de ploaie, ce cădeau lin pe pământ, strănuturile diferite se auzeau acum ca nişte pocnitori.
În gândul ei, Prinţesa îşi spunea:
„Toţi îngerii, oamenii şi animalele m-au ales să fiu Prinţesa Lalelelor, înainte de-a veni aceşti monştri urâţi să ne tulbure liniştea, pacea şi bucuria de-a trăi în Ţara Lalelelor. Ar trebui să fac ceva ca să le răsplătesc gestul generos care l-au avut faţă de mine, dar ce? Şi pe urmă trebuie să am grijă de mama Maria şi de tata Ion, căci ei sunt cel mai scump ce am pe lume. Şi acel înger vultur îmi este drag şi nu înţeleg de ce nu-mi place şi mie de unul din băieţii oamenilor, de ce? Acel înger barză iarăşi îmi este drag şi când vorbesc cu el, îl simt aşa apropiat mie. Şi pe ceilalţi îngeri îi iubesc mult, chiar dacă fug de mine când mă văd. Doamne, eu iubesc Ţara Lalelelor cu tot ce este în ea şi trebuie să fac ceva pentru ea, dar ce?”
Şi fără să vrea, căută cu privirea norul cel alb. Cu toate că erau încă norii întunecaţi pe cer, uitându-se atent îl văzu. Era ca o pată micuţă şi albă, în spatele unuia din norii întunecaţi. Şi privindu-l atentă, avu impresea că o mângâie cineva şi auzi o şoaptă duioasă la ureche:
„O să fie bine draga mea Prinţesa, Domnul o să ne Scape de necazul acesta cu Capetele de Pisică”.
Se uită în jurul ei şi lângă ea se apropiase în linişte şi fără ca ea să vadă, unul din balaurii înger. Prima oară se sperie de el, dar privindu-l atent putu să-i vadă chipul frumos de înger vultur. Era acel înger la care se gândea ea. Făcu ochii mari şi îl mângâie pe faţă, apoi se uită şi spre ceilalţi îngeri pe care Domnul îi Făcuse balauri şi le văzu feţele. Atunci îşi dădu seama că balaurii aveau dreptate când spuneau că nu sunt ca ei şi că toţi îngerii erau în pericol. Atunci Îi spuse îngerului:
- Trebuie să fac ceva, pentru că eu sunt Prinţesa Lalelelor.
Îngerul vultur o privi zâmbind şi îi spuse:
- Orice vei spune sau vei face, sunt lângă tine.
- Mulţumesc dragul meu înger.
În momentul în care-i mulţumea Îngerului, Capetele de Pisică observară apropierea dintre Prinţesă şi balaurul înger. Dar nu apucară să spună ceva, pentru că Prinţesa Lalelelor le vorbi cu o voce melodiosă:
- Dragele mele Capete de Pisică, eu sunt Prinţesa Lalelelor şi de aceea vreau să vă spun că trebuie să plecaţi înapoi de unde aţi venit. Nu este bine ce aţi făcut, noi nu v-am făcut nici un rău. Domnul A Înfăptuit Pământul şi tot ce cuprinde viaţă. Şi fiecare dintre noi trebuie să stăm acolo unde ne-a Făcut, nu să mergem în alte locuri şi să încercăm să luăm ce nu este al nostru sau să facem ce nu trebuie, cum încercaţi voi să faceţi.
Unul din balauri se minună de cutezanţa Prinţesei de-a le vorbi şi spuse:
- Ce curaj ai să vorbeşti Prinţeso sau ce-ai fi. Tot aşa vorbeau şi îngerii când am venit aici, de acest Domn, dar noi nu credem acest lucru.
- Mare păcat faceţi că nu credeţi, dar Domnul o să vă Arate că Există, sunt convinsă de acest lucru. Şi atunci o să vă pară rău de lipsa voastră de credinţă şi o să plecaţi singuri de aici.
Auzind-o vorbind aşa, balaurii începură să râdă. Râsetele lor semăna cu behăituri de oaie. Ploaia se oprise şi peste tot rămăseseră stropii cristalini de ploaie. Norii negri îşi făceau drum spre răsărit şi cerul se albăstrea. Soarele îşi arăta timid câteva raze şi încerca să revină pe cer în toată splendoarea sa. Norul cel alb se vedea parcă şi mai mare acum. Dacă nu mai erau norii întunecaţi, cerul parcă strălucea, lalelele parcă se înviorară şi zambilele străluceau în bătaia soarelui. Apăruseră câteva păsărele din înaltul cerului, care coborau în Ţara Lalelelor şi se cuibăreau din nou pe crengile copacilor şi ale brazilor.
Prinţesa Lalelelor le mai spuse balaurilor:
- Vedeţi? Domnul Face ca vremea să fie din nou frumoasă şi oricât de mult rău aţi încerca să faceţi voi, nu aveţi nici o putere.
Balaurii se enervară şi îi spuseră:
- Nu credem aşa ceva. Oricum o să vă înghiţim iarăşi pe toţi şi atunci o să vedeţi voi şi ...
Dar nu apucară să-şi termine balaurii vorbele, că dintr-odată se auzi ca prin farmec un foşnet puternic de pasăre şi când se uitară să vadă cine face aşa, Prinţesa Lalelelor, balaurii, îngerii, oamenii şi animalele rămaseră încremeniţi.
va urma
Mihaela Moşneanu
-->
Răspunsuri
multumesc frumos pentru ziua minunata oferita deja de tine, aici, pe taramul lalelelor
Mulţumesc Maria pentru frumosul comentariu.
cu mare placere
Un basm candid, pentru sufletele celor care nu au uitat magia copilariei! Citit cu placere
Mulţumesc frumos Cami, pentru frumoasele poze şi pentru comentarii.
Mulţumesc mult, d-nule Muntean.
Se spune, ca lalele au fost aduse in Europa din gradinile sultanului Turciei.Numele de lalea provinea de la turbanul turcesc- datorita ca seamana prea mult. Legenda spune, ca in Europa cind au inceput sa se cultive lalele bulbii adusi erau foarte scumpi.La o ceremonie de nunta, se faceau cadouri cu bulbi de lalea, care era socotit cel mai de pret cadou.
Conform unei legende persiene, un tinar pe nume Farhad se indragostise de frumoasa Shirin. A ajuns la el ca frumoasa Shirin a fost ucisa, a luat calul sau favorit si a pornit in goana sprea ea, dar s-a prabusit de pe o stinca si si-a gasit moarte si el. Din fiecare picatura de singe cursa, a rasarit cite o floare rosie de lalea -simbol al dragostei perfecte si pasionale.
Legenda lalelei
Conform unei legende persane, in legatura cu laleaua rosie, se spune ca un tanar pe nume Farhad s-a indragostit de frumoasa Shirin. Cand tanarul a aflat ca fata de care el s-a indragostit a fost ucisa a fost atat de coplesit de durere incat s-a sinucis sarind cu calul sau de pe marginea unei stanci. Legenda spune ca acolo unde cadeau picaturi din sangele sau aparea cate o lalea rosie, iar astfel laleaua rosie a devenit simbolul iubirii perfecte, iubirii eterne sau pasionale. De asemenea, se mai spune ca centrul lalelei reprezinta inima celui ce o ofera si ca motivul pentru care acesta este negru, catifelat si intunecat este datorita caldurii pasiunii iubirii ce o poarta cel indragostit in suflet.
O alta versiune a povestei lalelei este la fel de trista: un baiat persan iubea o fata, dar nu si-au putut cladi un viitor impreuna, pentru ca a fost rapit de aripa mortii. Pe mormantul lui au rasarit niste flori in forma de turban (tulipan). Curand, si fata s-a stins de dorul lui, iar lalelele au rasarit si pe mormantul ei.
Alte istorisiri ne spun ca in secolul XVI, sultanul Persiei isi arata afectiunea fata de aleasa inimii sale daruindu-i lalele de un rosu aprins, simbolizand flacara neostoita a iubirii sale. Florile aveau mici puncte negre la baza, ceea ce arata ca inima sultanului era transformata in carbune de focul iubirii sale. Datorita acestei legende, in epoca victoriana, lalelele erau folosite ca simbol al dragostei.
-
1
-
2
de 2 Următor →