Domnul Tică plecă îngândurat, cu paşi înceţi din faţa magazinului. Afară se întuneca, dar el nu realiza acest lucru. Ajunse în faţa blocului şi se aşeză pe bancă. Era nedumerit, nu ştia ce să creadă. Stând el acolo, fără să simtă răcoarea de afară, îl cuprinse panica. Simţea în sufletul său cum ghimpele geloziei îl înţepa.
Nu fusese prea gelos când era tânăr şi nici acum n-ar fi fost. Întodeauna fusese sigur pe sentimentele Marianei şi la fel fusese şi ea pe ale lui. Sau cel puţin, aşa crezuse el pană acum. S-au iubit mult de când s-au cunoscut, în ciuda faptului că părinţii ei fuseseră împotriva relaţiei lor la început, şi încă se iubeau, sau aşa credea. Îi era de neînţeles dispariţia ei asa, dintr-o dată! Era ferm convins că între ei este o dragoste mare, multă înţelegere, încredere şi mai ales, un respect deosebit, care apăruseră o dată cu trecerea timpului.
,,Unde o fi? Doamne, unde să o caut? Măi, dacă era să se fi dus la vreo prietenă de-a ei, m-ar fi înştiinţat, trimiţându-mi pâinea prin cineva. N-ar fi fost prima oară când ar fi făcut asta. Dar acum? Vânzătoarea Jeana mi-a spus că n-a fost azi la magazin. Unde s-o fi dus? Nu pot să mă gândesc decât la asta, că a plecat de acasă cu cineva, dar cu cine? Doamneee! Cum n-am observat nimic la ea, până acum? Şi mai ales, după atâta timp? Naiba ştie, că la cum o cunosc eu, cred că mi-ar fi spus, ea, întodeauna e sinceră. Dar să se fi schimbat şi eu să nu-mi fi dat seama? Nu se poate, dar totuşi, ce să cred, dacă nu asta? Clar, numai asta e, altceva ce să fie? Ei, o veni ea până dimineaţa.''
Şi îi dădură lacrimile ca unui copil. Le şterse, dar altele îi plecară pe obraji. Văzând că nu se poate stăpâni, se ridică de pe bancă. Fugi în scară şi urcând treptele din doi-trei paşi, ajunse acasă. Intră în casă fără să realizeze că lăsase uşa descuiată şi închise uşa, apoi strigă:
- Mariana! Mariii!
Dar Mariana nu-i răspunse, fiindcă nu era. Nu ştia de ce o strigase, chiar dacă era conştient că nu era acasă. Trecu pe lângă bucătărie prin hol şi ajunse în sufragerie. Se trânti pe colţar cu burta în jos şi continuă să plângă. O perioadă de timp plânse întruna, după care îşi impuse să înceteze.
Se ridică în picioare, după care se aşeză în şezut. Privi măsuţa joasă şi mocheta bleumarin, după care îşi aruncă privirea pe fotoliul care însoţea colţarul. Apoi ceasul oval de pe perete şi cu ajutorul luminii din hol, ce rămăsese aprinsă de când plecase doamna Mariana după pâine, văzu că era ora zece. Îşi îndrepătă privirea spre biblioteca plină de cărţi, care ocupa peretele din stânga al sufrageriei, după care o coborî spre sertarele de jos, unde erau caiete şi cărţi de-ale lui Mircea, de pe vremea când era la şcoală şi pe care Mari se încăpăţânase să nu le arunce, ţinându-le ca amintire. Toate erau aranjate frumos de ea. Peste tot era mâna ei, peste tot, fiinţa ei era prezentă, oriunde se uita, avea impresia că o vede.
,,Ce Dumnezeu! Cred c-am înnebunit, sunt om bătrân, am şaizeci de ani şi sunt gelos, de parcă aş avea vârsta lui fiu-meu! Doamne! Dacă o fi aşa cum cred eu, ce-o să-i spun lui Mircea, când va suna? Ei, voi vedea eu atunci, ce-i voi spune. Mai bine aş înceta cu prostia asta!''
Deşi gândea în felul acesta, nu putea să se împotrivească sentimentelor care le simţea. În starea în care era acum, si-ar fi dorit să-i cadă tavanul în cap, fiindcă dispariţia soţiei îl durea, în ciuda faptului că-şi reproşa comportamentul de adolescentin.
Şi totuşi, o nouă speranţă se cuibări în sufletul său, când îi veni ideea să o sune. Îşi scoase telefonul mobil din buzunarul gecii de fâş care o avea pe el încă. Sună, dar văzu că îl avea închis. Se enervă şi spuse:
- Ooo! Are şi telefonul închis pe deasupra, să n-o deranjez! Foarte ocupată trebuie să fie, nu?
După care îl aruncă în fotoliu, nervos. Era atât de supărat şi de trist! Nu-i venea să creadă că tocmai acum, după atâta timp, îi venise lui Mari a lui să-l înşele. Şi tot gândindu-se la ea, trecu timpul fără ca el să se mai mişte şi privind în gol, o dată cu lacrimile care îi plecaseră iar la plimbare. Fără să-şi dea seama prea mult de ceea ce făcea, la un moment dat se ridică de pe colţar, aprinse lumina şi se aşză la loc. Privi din nou ceasul de pe perete şi văzu că era ora unsprezece.
Sună cineva la uşă şi el sări ca ars în picioare. În acel moment se gândi repede că este ea, că în sfârşit a ajuns acasă, că-i va povesti cum a fost la vreo prietenă de-a ei şi ce păţise, şi cum o ajutase, etc. Era atât de sigur de asta, încât nu se gândi nicio clipă că dacă ar fi fost ea, nu ar fi sunat, ci ar fi intrat pe uşă.
Când ajunse la uşă şi o deschise, în prag era vecinul său Cristea, comisarul. Acesta era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. În mod normal, domnul Tică s-ar fi bucurat de prezenţa sa, dar acum fu profund dezamăgit, lucru care nu-i scăpă poliţistului, aşa cum nu-i scăpase nici faptul că prietenul său era îmbrăcat în geacă, nu în capot, cum îi era obiceiul în casă. Andrei era vesel, dar când îl văzu cum arăta, zâmbetul de pe faţă i se transformă într-o grimasă.
Andrei Cristea era comisar de poliţie în Drobeta Turnu Severin. Era un tip înalt şi corpolent. Avea o faţă jovială, părul alb şi tuns scurt. Tot timpul era vesel, deşi la servici era mai rău ca un urs. Multe ilegalităţi ,,treceau prin mâinile lui'' şi nu rămâneau nerezolvate. Era spaima tuturor vagabonzilor şi a infractorilor din oraş, şi nu numai. Colaborarea sa cu alte secţii de poliţie din ţară era întodeauna încununată cu succes, nimeni nu rămânea nepedepsit, atâta timp cât el conducea o anchetă. Trebuia să nu ai de-a face cu nimic ilegal, dacă vroiai să nu-l cunoşti, că de ştiut din vedere erau puţini care nu-l ştiau.
Acum era îmbrăcat într-un trening albastru şi era încălţat într-o pereche de şlapi portocalii de plastic. Ochii albaştri ca marea, străluceau atunci când privea atent pe cineva sau locurile care îl înconjurau. Avea nasul puţin coroiat, obrajii roşii şi nişte buze cărnoase. Vocea îi era groasă şi răsunătoare, iar când râdea, i se vedea dantura albă, de care era mândru.
- Salut, Tică! Ce faci? Dar ce-i cu tine? Ce-ai păţit? Ce-i cu faţa asta, omule? îl întrebă, scrutându-l atent cu privirea sa de poliţist.
- Chiar se vede că arăt rău? Hai, intră! Ce să am? Nu am mare lucru, decât că nu ştiu pe unde-i Mariana mea. Plecă după pâine, şi pâine se făcu.
- Cuuum? Ce tot spui tu acolo?
- Daaa, ce-ai auzit! Mariana mea plecă să ia pâine de la magazin şi nu mai veni. Nu ştiu nimic despre ea, de la prânz. Am fost la magazin şi doamna Jeana mi-a spus că nici măcar n-a dat pe-acolo, azi. Ce să cred despre asta, Andrei? Decât că şi-a găsit pe altul şi-a plecat cu el!
- Măi, Tică! Nu vorbi prostii! Ce naiba, doar nu eşti copil! Tu crezi că-i arde ei la vârsta asta şi după atâta timp să te-nşele? Dacă n-aş cunoaşte-o, dacă nu v-aş cunoaşte pe amândoi de-atâta timp, aş mai crede aşa ceva,dar aşa...
Căzu puţin pe gânduri şi se vedea după încruntarea sprâncenelor sale că judeca mult situaţia prietenului său. Nu credea nici unu la sută că soţia lui Tică l-ar înşela sau mai mult, că ar fi putut fugi cu vreun amant. După ceva timp vorbi:
- Măi, omule! Dacă o fi păţit ceva?
- Ce să păţească, măi Andrei? Ce? Spune tu, că doar a plecat după pâine, nu în altă parte!
- Nu ştiu, dar nici ce spui tu, nu este, n-are cum să fie aşa, măi! Bagă-ţi minţile-n cap şi nu te mai gândi la prostii din astea! Apoi continuă să vorbească mai mult singur, Doamne, ce-o fi cu ea? Ce-o fi păţit? Şi apoi privindu-şi din nou prietenul, pe la prietene ai căutat-o?
- Nu, nu am căutat-o, că dacă era să fie pe la vreo prietenă, venea ea până acum sau mi-ar fi trimis pâinea prin cineva, că doar ştii cum face ea şi cu nevastă-ta. Că se potrivesc amândouă, de minune! spuse zâmbind pentru prima oară, domnul Tică.
- Da măi, ai dreptate în privinţa obiceiului cu pâinea, dar în alte privinţe, nu. Mariana şi nevastă-mea au caractere diferite şi mi-ar fi plăcut să se înţeleagă şi ele aşa de bine, cum ne înţelegem noi doi. Pe unde o fi oare? Sper din suflet să nu i se fi întâmplat ceva, fiindcă eu refuz să cred prostii ca tine! Uite cum facem, tu rămâi aici, te calmezi şi îţi scoţi tâmpenia asta cu înşelatul din cap, iar eu plec acum acasă. Şi mâine-dimineaţă când ajung la lucru, îmi mobilizez oamenii s-o caute, m-ai înţeles?
- Vorbeşti serios? Ai să m-ajuţi s-o găsesc? Of! Sper să ai dreptate, Andrei, că nu-i vorba despre înşelat aici. Se gândi puţin, apoi continuă, şi dacă o fi cum spui tu? Doamne, unde-o fi? Şi ce-o face, oare?
- Măi, Tică! Îţi repet, parc' ai fi copil, ce Dumnezeu! Doamne! Ce mi-a plăcut întodeauna la voi, este că şi acum, după atâta timp, vă iubiţi! Măi omule, bagă-ţi minţile-n cap şi nu te mai gândi la prostii!, îi repetă comisarul. Eu cu a mea nevastă nu suntem ca voi. Ba chiar, de multe ori simt că noi am fost odată ca niciodată. Ce n-aş da eu ca şi nevastă-mea să fie ca Mariana ta, dar asta e! Nu putem să fim fericiţi cu toţii, adăugă el trist.
- Ei, lasă! Poate că a ta nevastă, cum spui tu, este altfel, poate nu îţi arată, dar eu sunt convins că ţine la tine, încercă domnul Tică să-l îmbărbăteze pe prietenul său, dar revenind repede la ale lui, repetă, măi Andrei, tu crezi că nu mă înşeală Mariana?
- Măi, tu eşti turc? Nu cred, ştiu sigur, sută la sută, că aşa ceva este imposibil, este exclus din start! Sper doar să nu fi păţit ceva, în rest, poţi să fii liniştit. Şi apoi, râzând, continuă să-i spună, nu mai că tu o luaşi razna rău de tot, eşti gelos, măi frăţioare!
- Doamne-ajută! Offf...
Comisarul îl privi atent şi se mai gândi a nu ştiu câta oară că Mariana nu îl înşela, că nu avea cum! În acelaşi timp, pe o parte îl amuza teribil gelozia prietenului său, iar pe de altă parte îi plăcea la fel de mult, deoarece i se părea minunat că la vârsta lui, mai putea fi gelos în felul acesta. Văzuse şi auzise multe prin intermediul meseriei sale. De aceea îi era teamă să nu fi păţit ceva grav, vecina sa. Înainte să plece acasă, îi mai spuse încă o data prietenului său:
- Stai liniştit, că o găsim noi. Mâine o caut cu oamenii mei peste tot, şi dacă va fi nevoie, voi căuta prin toate cotloanele oraşului. Mâine-seară va fi aici cu tine, altfel nu mai sunt comisarul Cristea! Îţi promit solemn, asta!
După care plecă spre uşă, fără ca domnul Tică să-l mai conducă până la usă, cum făcea de obicei, dar comisarului nu-i trecu prin minte să se gândească la asta.
Locuia la etajul doi, deasupra de familia Alexandrescu. Auzi doi oameni, vorbind la parter şi rămase încremenit la auzul uneia dintre cele două voci.
va urma
Mihaela Moşneanu
-->
Răspunsuri
Mulţumesc Lenuş.
Frumoasă proză...Felicitări!