Prezentul mi-a agățat existența fragilă la poalele Alpilor elvețieni. De un an și jumătate predau literatură engleză la gimnaziul din Ermensee. Am scăpat și de arșita verii și de număratul feliilor de pâine cu trei zile înainte de leafă. Viața mi-a oferit o șansă atunci când am cunoscut-o pe iubita mea soție, la Conferința Internațională de Scriere Braille din Budapesta.
În Cătunu, unde predam engleza, aveam trei elevi care nu văzuseră lumina zilei la naștere. Era dificil pentru mine să lucrez cu ei, însă de fiecare dată, încercările destinului nu mă inhibă, ci mă provoacă. Am accesat un site de scriere braille și restul a fost ca o ploaie de vară revigorantă, în trei rafale – simpozionul, fluturii din stomac apăruți când am văzut-o pe Isabelle, decizia de a părăsi România. Uneori și astăzi mă întreb ce caut eu aici?
Răspunsul ar trebui să-mi parvină din trecutul meu, blocat în acel accident cumplit de mașină, când la 17 ani am rămas orfan. O soră a tatei din capitală m-a luat la ea și am reușit să finalizez liceul, apoi Facultatea de Filologie, secția româno-engleză. Și pentru că tristețea m-a urmărit în salturi, mătușa s-a stins când eram în anul trei de facultate, neapucând să se bucure de licența mea luată cu notă maximă. Nu mă mai reținea nimic în București, căci unchiul, soțul defunctei, trezindu-se singur, a început să-și înece amarul în licoarea lui Bachus. Eu, proaspăt absolvent, aveam urgent nevoie de o slujbă, căci bănuții din bursă erau pe sfârșite. Am luat trenul spre Alexandria (localitatea mea natală) și am bătut, timid, la poarta Inspectoratului Școlar din reședința Teleormanului, solicitând orice – profesor, suplinitor – serviciu să fie. Așa am ajuns în Cătunu, locul unde vara usucă pământul și iarna agață satul într-o mare de zăpadă. Era un capăt de lume, însă puteam supraviețui.
Nu intenționez să-mi scriu memoriile, nici să scot la lumină spinii presărați pe pașii tristei mele existențe, însă tema eseului „O zi în sânul familiei” m-a blocat puțin în borcanul cu amintiri. Citindu-le lucrările, constat că elevii mei sunt fericiți. Câțiva vorbesc despre pisicuțe, căței și dependența membrilor familiei de a face pe plac micuțelor viețuitoare. Alții povestesc cu drag despre ziua lor de naștere. Un eseu, umezit cu tristețe, m-a determinat să-mi mut pentru ceva timp gândurile în propriul trecut:
De cinci ani, eu locuiesc doar cu mama. Din păcate numai seara ne intersectăm privirile în căsuța noastră, căci ea trebuie să lucreze toată ziulica pentru a ne întreține. Mi-e dor de bunicii rămași în țara natală, de duminicile în care tot satul se întâlnea la biserică. Cred că „sânul familiei mele” l-a uitat Dumnezeu acolo, în sătucul meu. Aici e plictiseală. Fiecare zi seamănă cu precedenta - școală, teme, jocuri pe calculator. Seara, zâmbetul mamei, care pălește de la o zi la alta, e diferit.
Cum poate fi un zâmbet diferit? Ce culoare are plictiseala într-o țară unde te simți un simplu intrus? Copilul acesta m-a fermecat cu tristețea lui, care parcă o copiază pe a mea. Sânul familiei mele s-a mutat la Dumnezeu, însă eu am iubirea și dulceața zâmbetului Isabellei. Trei eseuri își așteaptă cuminți nota. Le voi corecta luni.
Nu mai pot zăbovi căci iubita mea soție m-a sunat deja de vreo două ori. E în Hitzkirch, la mama ei, un orășel situat la vreo douăzeci de kilometri de Ermensee.
Ies din școală și pornesc la drum. Înserarea, cuibărită în piscurile albite din depărtare, parcă ar vrea să mă ia de mână. Nu pornesc faza lungă căci cunosc zona ca pe propria-mi palmă. Decadența luminii pregătită de culcare îmi sugerează să măresc viteza. Amprenta detașată a iluminatului public din Hitzkirch îmi indică faptul că destinația e aproape.
Un zgomot scurt, dar dur, din exterior, mă determină să opresc. Cobor din mașină și constat că am pană pe spate. Grăbit cum sunt, iau roata de rezervă din portbagaj și o schimb fără să cârtesc. Mă mișc repede căci nu pot rata masa de seară. Îmi strâng trusa de scule în timp ce melodia smartphonului mă face să tresalt. Citesc numele apelantului, fără să ating telefonul și cercetez portbagajul în căutarea unei lavete. Nu găsesc. Instinctul uman mă determină să-mi șterg mâinile, apropiindu-le una de cealaltă ca și când aș scutura praful de pe ele. Inutil. Trântesc iritat capota și plec. Mașina pornește la primul contact și taie întunericul care se împiedică bine de șosea. În depărtare, jocul de lumini din oraș face cu mâna stelelor care secondează de sus becurile din spatele liniștitelor ferestre. Zăresc mașina Isabellei parcată în fața casei mamei sale. Zâmbesc ușurat. Incursiunea mea nocturnă se apropie de sfârșit.
Parchez mașina, claxonez scurt și opresc motorul. Soția mea îmi deschide ușa înainte de a urca cele cinci trepte din fața casei.
– Hai, Andy, iubitule! Aproape că a adormit mama. Susține că a avut o zi grea la spital și unde mai pui că și mâine e de gardă!
– Dar... strugurii?
– Vom merge doar noi doi!
Poate rezonanța pronumelui noi sau cine știe ce impuls de moment mă determină s-o îmbrățișez , sărutând-o prelung. Din sufragerie acordurile sonore ale melodiei Bleeding Love și vocea sacadată a Leonei Lewis ne deschid apetitul spre dans. Facem câteva mișcări zâmbind, apoi pătrundem în sufragerie ca doi porumbei îndrăgostiți.
Doamna Bertha ne privește fără să zică nimic, însă schimbă canalul. Mă apropii de dumneaei, o sărut pe obraz, apoi mă așez pe un scaun. Iza dispăruse. Un miros apetisant pătrunde-n cameră. Nu trec două minute până când încântătoarea mea soție, cu un platou plin, intră menționând rapid ce bunătăți a pregătit pentru deliciul papilelor gustative. Seara și-a urmat ritualul ei molcom: mâncare, glume, urări de sănătate îmbinate cu puțină muzică. Bertha a fost cea care a dat semnalul stop-petrecere, însă diplomatic.
– Mă întind puțin, voi mai puteți sta...
Cu gândul la strugurii care nu mai puteau aștepta să-și mute trupul în ciubere, ne-am retras cuminți în camera de oaspeți. Somnul nu s-a prea lăsat așteptat, căci oboseala acumulată după o săptămână de trudă ne-a împins brusc spre lumea viselor. Noaptea a trecut ca și când nici n-ar fi fost.
Mă lungesc în pat, căutându-mi soția, în speranța de a o lua în brațe, dar constat că sunt singur. Lumina pătrunde insistent printre draperiile vișinii. Dimineața insistă să-și pună amprenta și prin aroma cafelei care tocmai a dat năvală în cameră împreună cu zâmbetul Isabellei:
– Trezește-te, puturosule!
– Sunt treaz, hărnicuțo.
Pentru a-i confirma soției că nu dorm mă ridic și-o îmbrățișez. Îi fur chiar și un pupic în drumul meu „forțat” spre baie. Eliberat, îmi privesc fața, în timp ce mă spăl pe dinți. La ultima clătire a gurii, mâna dreaptă atinge țepii de pe obraz. Aș vrea să mă barberesc, însă mi-am uitat ustensilele acasă. Ies din baie. Isabelle vorbește în taină cu oglinda și-și aranjează părul bucălat. Nu mă observă. Îmi lipesc pieptul de spatele ei în timp ce mâinile mele încep să-i maseze sânii micuți și tari.
– Și strugurii, Andy?
– Pot aștepta...
Cuvintele s-au ascuns rușinate în spatele draperiilor încă netrase, iar noi, plini de dorință, ne savurăm dragostea, răvășind patul din camera de oaspeți. Doar hainele, aruncate în grabă pe covor, privesc cum ne contopim, trepidând la fiecare oftat. Plăcerea clipelor de iubire conturează, de fiecare dată, clar fiecare silabă a cuvântului împreună.
Un sunet insistent se aude de la parter. Cu mânuța-i puțin transpirată, Iza mă împinge din pat:
– Du-te, să vezi cine-i. Eu între timp fac un duș, apoi mergem în vie.
Pun un halat pe mine și cobor. Îmi aranjez în fugă, pe scări, părul puțin răvășit și leg cordonul halatului pentru ca pielea mea să-și ascundă transpirația în el. Cu câțiva pași înainte de ușa de la intrare, o întrebare se încurcă în gândurile mele revenite din lenevire: „O fi oare poștașul? E... sâmbătă.” Apăs mânerul ușii și-o deschid fără să verific inițial, pe vizor, cine ne deranjează așa matinal. Cuvintele transpiră și ele și se ascund grăbite într-un buzunar al halatului.
– Bună dimineața, domnule. Sunteți proprietarul BMW-ului cu numărul de înmatriculare SUI – 6790, parcat aici?
Și omul legii gesticulează cu mâna dreaptă spre mașina mea.
– Da... Care ar fi problema? Silabisesc eu nedumerit.
– Va trebui să veniți cu mine la secție pentru declarații.
– Dar ce s-a întâmplat?
– Vă voi relata pe traseu despre accident.
– Accident? Eu? Când?
– Să n-o mai lungim. Trebuie să-mi prezentați actele. Și ale mașinii, și ale dumneavoastră.
Realitatea, decupată parcă dintr-o glumă proastă, îmi încurcă gândurile. Ca un robot mă execut însă. Urc, îmi pun pantalonii și puloverul, recuperate de pe covor și fără să-i spun nimic soției, fiindcă nu ieșise de la duș, cobor în grabă scările cu cheile de la mașină în mâna dreaptă. Ajuns lângă polițist, repet mai mult pentru mine, în timp ce trec pe lângă el, fără nici un complex:
– Actele sunt în mașină.
Nu mă grăbesc, crezând că sunt la camera ascunsă, dar respirația omului legii o simt în ceafă până când o mână puternică mă prinde de mâna dreaptă și-mi smulge dur cheile mașinii.
– Domnule, vă întreceți cu gluma...
– Nicidecum, doar că dumneavoastră așteptați aici, pe trotuar, și eu voi recupera actele din mașină!
Tonul cu care mi-a spus ce va face era așa de grav încât nu mai îndrăznesc să respir, ce să mai comentez. Încerc totuși să mă adun până dumnealui caută actele.
– Gata! Să mergem.
– Nu plec nicăieri până nu-mi spuneți despre ce este vorba!
– Se poate și așa, nu-i nici o problemă, însă vreau să verificăm împreună portbagajul.
Ca hipnotizat, mă îndrept spre portbagaj și mă opresc. Primesc cheile, fără cuvinte. „Ce dracu se întâmplă? Lu’ ăsta i-a fost frică că dau bir cu fugiții, de nu m-a lăsat să mă urc la volan?” Las gândurile puțin la o parte și deschid portbagajul, apoi aștept triumfător cam o jumătate de minut.
– Roată de rezervă nu aveți?
– Și găsiți acesta un motiv să ridicați oamenii din case dis-de-dimineață?
– Uite ce este, domnule. Coboară tonul până nu-ți trag una.
– A, acum sunteți și violent? Sau poate m-ați invitat la un meci de K1 și nu știu eu.
– Gata cu ironiile. Uite despre ce este vorba. Cu câteva ore în urmă s-a întâmplat o nenorocire și vina cred că vă aparține.
– Doar credeți?
– Nu, sunt convins. Am toate indiciile să dovedesc că dumneavoastră sunteți inculpatul.
– Eu, inculpat? Fugi de-aci, dom’le polițai.
– Ți-am spus să taci? Recapitulez! Un copil se zbate între viață și moarte și o mașină e făcută armonică fiindcă dumneata, domnule Codreanu, ți-ai uitat roata pe carosabil. Nu poți nega acest aspect: Pe spate ai montată o roată de rezervă, cea găsită la fața locului e tot o roată de BMW și dacă mai adaug și lipsa roții de rezervă din portbagaj nu-ți mai dă mâna să mă contrazici cu atâta vehemență. Și amprentele care se vor găsi pe cea ridicată de noi...
Nu-l las să mai continue. O lacrimă mi se scurge peste ironia anterioară și cuvintele, dornice să deslușească firul epic al nenorocirii, ies din esofag parcă sugrumate:
– Cum s-a întâmplat?
– Din cele afirmate de șoferiță era întuneric și n-a văzut la timp roata de pe carosabil și-n dorința de a evita impactul, a virat mult dreapta intrând cu viteză într-un copac de la marginea carosabilului. Ea e doar în stare de șoc, dar nepotul dânsei s-a lovit cu capul de bordul mașinii. S-ar putea să-l pierdem și în acest caz intrați la ucidere din culpă. Din acest motiv avem nevoie de o declarație.
– Fir-ar să fie!
-->
Răspunsuri
Felicitări!
Vă mulțumesc pentru apreciere, domnule Nitu Constantin.
Extraordinară poveste! Abia aștept continuarea.
Aș avea totuși o observație: în loc de iarna "agață" satul în marea de zăpadă ar fi mai corect "îneacă". Părerea mea!
E bună părerea dumneavoastră, doamnă Gabriela, însă totuși voi rămâne la variante mea - dă o notă elegantă sensului figurat al cuvântului „agață”. Vă mulțumesc pentru atenta lectură și interesul pentru scrierile mele. Pupici din Timișoara.
Superb Dorina...Felicitări!
Aștept urmarea.
Din păcate n-are vreo continuare. Las cititorul să-și imagineze. Mulțumesc, dragă Lenuș, pentru promovare.