Undeva un copil râde. Zâmbetul său este iubire, cuvântul lui e viață. În același timp altul plânge. Lacrima oftează în tăcere. Echilibrul e rupt de goana spre acumulare pe care nu o simțim, nu o vedem. Pas cu pas tristețea câștigă tot mai mult spațiu. Foamea noastră de avuții ne transformă iremediabil. Alergăm, mergem înainte ca niște roboți „orbiți de aur”. Cum putem ridica zâmbetul inocenței la rang de statut social când visele noastre se blochează în dorința de acumulare? Când vom alunga tristețea de pe chipul copilăriei alterate în neputință dacă noi înșine trecem nepăsători prin propria existență? Unde vom pune punct mizeriei din noi? Întrebări... întrebări care-și vor pierde în timp dorința de soluționare. Traiectoria omenirii a virat pe un sens cenușiu, ireversibil și impropriu iubirii.
Donăm cadavre celor care vor să le calce! Cumpărăm frică, așteptând cuminți la coadă. Cu creierele „spălate” uităm de valoarea proverbului: „Divide et impera”. Egoismul câștigă teren în fața armoniei și doar un pas murdar îl mai desparte de... o durere în cot.
Coloana vertebrală se înclină după cum bate vântul și aplaudă nonvaloarea urcată pe-un piedestal, fără să privească spre calitatea umbrei care discerne (în tăcere) onestitatea de jocul murdar.
Suntem niște umbre! Ne pierdem în respirația prezentului ascunzându-ne în spatele întrebării: Ce-i de făcut? Tăcerea transformă stropii de ploaie în lacrimi fără să analizeze spinii care rânjesc din vârful piramidei. Refuzăm lupta și ne ascundem docili într-o cutie de chibrituri. Disconfortul ne face vulnerabili, dar n-am învățat (încă) să batem cu pumnul în masă. Dezorientați căutăm în haos soluții. În prezentul intoxicat de jocul murdar al banilor, puterea se câștigă cu și pentru capital.
Existența noastră întoarsă pe dos nu are ochi să vadă minciuna și ipocrizia. Nici nu mai contează că am depozitat trecutul în crematoriu! Luptăm cu clipa îmbâcsită de parvenire... la ce ne-ar mai ajuta amintirile? Familia? Un moft din care evadăm când prindem un autostop convenabil. Avansăm agățându-ne de fiecare fir de praf.
E ger în sufletele noastre înghețate. Privesc pe geam căutând speranța. Conservată în adierea vântului călduț de primăvară așteaptă un semnal. Nimic nu este pierdut! Dacă voința ar avea aripi...
Las în urmă tramvaiul îmbâcsit de iarnă și-mi dreg pasul spre mugurii unui nou început. Caut în privirea dimineților de primăvară iubirea neintimidată de capriciul banului. Zâmbesc respirând curat printre cuvinte. Alterată și încurcată în propria existență murdară, foamea de bani a rămas undeva în urma mea. Calc pe cioburile luminii mai bogată cu o secundă.
-->
Răspunsuri
Imaginile sunt foarte sugestive, domnule Muntean. Vă trimit pentru ele, acum la-nceput de primăvară, un gând bun și-o îmbrățișare.
Vă mulțumesc pentru lectură și promptitudinea promovării.