Numai ce ajunsese la cumnata ei, care suferea de tuberculoză şi stătea cu tubul de oxigen lângă pat, că Emiliei îi sună telefonul.
Politicoasă, Dorina o lăsă în hol singură pentru a putea vorbi nestingherită şi intră în dormitor.
- Alo! Bună! Nu, nu sunt acasă. Ei, unde? În oraş! Cum? La o cumnată! Poftim? Te sun când plec de la ea, că stă la zece minute de piaţă.
Se îndreptă spre camera Dorinei şi dându-i bananele aduse, îi zise vădit nervoasă:
- Nu te supăra, Dorino, dar trebuie să plec!
Cumnata ei, care între timp se aşezase în pat şi se acoperise cu o pătură, zise cu regret:
- Bine, dar abia ai ajuns!
- Asta e! Mai trec zilele astea pe la tine.
- Cum vrei, fata mamii!
Emilia ieşi din cameră în grabă urmată de cumnată-sa şi tresări când văzu lumânările aprinse din holul de la intrare, dar nu zise nimic. O surprinse că nu le văzuse la sosire şi abia acum realiză că şi în dormitor erau câteva pe noptieră.
Un fior rece o trecu pe şira spinării şi coborî iute scările Ajunse în stradă, iar când se apropie de piaţă, scoase telefonul din geantă şi sună:
- Alo! Unde ziceai că eşti? Lângă florărie? Bine!
În câteva minute ajunse la florăria de la intrarea în piaţă, aşteptă, se uită în sus şi în jos şi văzând că nu-şi găseşte amicul, îl sună continuând să meargă, dar nu merse mult că-l şi văzu ieşind din piaţă cu telefonul la ureche.
- Te-am văzut, zise ea, închizând telefonul şi îi făcu semn cu mâna în momentul în care se întorsese cu faţa spre ea.
- Hai, măi Emilia, că m-ai speriat! Credeam că mă păcăleşti!
- Sssst! N-ai crezut nimic! îi puse ea mâna pe buze.
- Mă rog, fie cum vrei!
- No, de ce m-ai chemat?
- Ardeleanca mea!
- Hm! Eu-ardeleancă? Olteancă aprigă, vrei să spui!
- Scuze! Nu ai venit din Timişoara, că aşa am înţeles?
- Oi fi venit! Şi, mă rog, ce-ţi pasă de unde am venit?
- Bine, dar eu te iubesc!
- Iar începi?
- Păi, dacă-mi placi?
- Ioane...
- Da, Ion mă cheamă, doar am făcut cunoştinţă...
Dar Emilia continuă citatul din Creangă : „...dragi ţi-s fetele? Dragi! Dar tu lor? Şi ele mie!” Aşa şi cu tine acuma. Lovi-s-ar nu s-ar lovi!
- Nu înţeleg!
- Tot un drac. Spune-mi de ce m-ai chemat? Ce este aşa de urgent?
Pierzându-se în ochii ei, Ion exclamă din tot sufletul:
- Da...
- Ce da?
- Scoruşe!
- Ce-s alea?
- Ei, ce-s? Să nu-mi spui că n-ai auzit de ele?
- De auzit oi fi auzit, e drept, da’ nu le-am văzut la culoare!
- Hai să intrăm în piaţă şi le vezi îndată!
- Fie!
- Poftim?
- Cum vrei! Unde sunt, că mă grăbesc?
- Păi aici, lângă florărie.
Ion deschise uşa pieţei şi o lăsă pe ea să intre întâi, apoi o conduse în partea dreaptă, unde se afla o tarabă cu fructe fel de fel.
- Uite, astea sunt! De la domnul cumpăr şi miere de 15 ani, cum ţi-am spus. Scoruşe am mâncat prima dată pe Cozia.
- Şi ce-i cu asta?
- Emi!
- Ţi-am spus să nu-mi mai zici Emi!
- Dar cum? Spune-mi tu cum! Îţi voi spune cum vrei, oricum!
- Mă rog... zise Emilia, apoi se adresă vânzătorului:
- Daţi-mi o scoruşă, să văd cum este!
- Sunt foarte bune, da’ numai cele care par stricate sunt dulci, îi explică Ion.
Vânzătorul, vădit surprins de aprecierea medicului, căci Ion practicase medicina, zise:
- Eu nici nu le-aş fi adus la piaţă. Nevastă-mea zise să fac o-ncercare!
Frumos! Încercare pe buzunarul meu, gândi Emilia, dar nu scoase grai.
- Păi vedeţi!? Nici nu ştiţi cât de bune sunt pentru organism, zise Ion. Şi în special astea, care par stricate sunt cele mai bune. Daţi-mi una! Aşa! Aceea coaptă! Foarte bine!
O luă, o spălă la robinetul cel mai apropiat şi i-o puse Emiliei pe limbă. Aceasta o mestecă, o înghiţi şi confirmă că într-adevăr este dulce. Aşadar, Ion îl rugă pe vânzător să-i aleagă din cele coapte. Fiindu-i client vechi, acesta se conformă.
- Dar sunt zdrobite, zise Elena.
- Dacă-ţi spun, astea sunt cele mai bune! Doar ai mâncat...
Luă apoi o scoruşă necoaptă, o spălă la acelaşi robinet şi i-o aduse:
- Poftim! Guriţa mare! Aşa!
Emilia văzu că este cam acrişoară, dar se gândi că mixate, amestecate cu cele coapte şi cu puţină miere vor fi numai bune.
Nerăbdător, Ion o întrebă:
- Cum este?
- Să zicem că merge!
- Aşadar, îţi place! Cumperi un Kg?
- Da!
- Ce mă bucur că ne-am întâlnit!
- Poftim?
- Scuze, ai dreptate, suntem în public.
Se adresă apoi vânzătorului:
- Cântăriţi-i, vă rog, un Kg!
Vânzătorul le cântări, Emilia plăti, iar apoi ieşiră din piaţă.
- Apropo, zise el, ştii că sâmbătă şi duminică e Ziua recoltei?
- Am avut impresia că a fost săptămâna trecută.
- Şi eu la fel, dar am venit în scuar, era un specatacol, dar n-avea legătură cu Ziua Recoltei.
- Păi nu e la început de octombrie? Adică, Întâi, doi, trei?
- Ba da, zise Ion, dar Întâi a picat luni.
- Ai dreptate! Acum îmi dau seama. Da’ totuşi, a fost ceva, că am auzit muzica din bucătărie. Dacă stau aci, la doi paşi...
- Da, muzică, antren, voie bună, ca în fiecare week-end. Tu n-ai ieşit?
- Ba da, dar nu am venit în centru.
În acest timp, mergând, la un moment dat intrară în gangul ce dădea spre scuar, iar el exclamă emoţionat:
- Cum de nu ne-am cunoscut noi în tinereţe? Doamne, şi ai fost tot timpul peste drum de mine! Chiar, am văzut o fată cam de doisprezece ani pe balcon la tine într-o rochie cu bretele astă-vară.
- Ce fată? Fata mea e în America.
- Şi totuşi, am văzut-o.
- N-ai altă treabă decât să te uiţi la balcoanele oamenilor? Acum îmi dau seama, eu am o rochie bleu cu bretele.
- Da, da! Înseamnă că tu ai fost.
Aprins la faţă şi înflăcărat, amicul începu să recite ca un adolescent: „La geamul tău ce strălucea, / Priveam atât de des, / O lume toată-nţelegea,/ Tu nu m-ai înţeles...”
- Iar începi?
- Păi dacă-mi placi! Hai, dă-mi un pupic! Numai unul!
- Ne vede lumea! Vrei să apărem în presă? Ei... Aha, acuma înţeleg. Intenţionat ai luat-o prin gang. Măi, măi, măi!
El o sărută pe un obraz şi vru s-o sărute şi pe celălalt, dar ea nu-i permise.
- Vezi ce înseamnă să-i dai nas lui Ivan? Ţi se urcă pe divan.
- Dacă te iubesc!
- Nu am stabilit o dată că am prieten?
- Uite, ce părere ai? Mergem la vară în Deltă. Îl cunosc pe Ivan Paţaikin! Iau şi caiacul. Ai zis că şi băiatul are acest hobby.
- Şi ce-are a face? Doar n-ai vrea să mă urc şi eu în caiac? Nu mai am 20 de ani, să fim serioşi!
- Da’ tu arăţi ca o adolescentă şi te iubesc aşa de mult!
Fără a se gândi la semnificaţia versurilor, Emilia îi răspunde mecanic: „Ale tale doruri toate / Numai eu ştiu să le-ascult!”
- Vezi că rezonezi cu mine?
- Nu te-ai prins?
- Nu.
- Atunci, las-o baltă!
- Mă rog, zise el, hai să ne aşezăm pe o bancă! Numai dacă vrei şi tu, desigur, completă, ca un gentilom ce se afla.
- Facem o haltă? Ok!
Deşi deranjat oarecum de acest limbaj, se prefăcu a nu-l observa şi schimbă discuţia, întrebând-o:
- Da’ ţi-au plăcut scoruşele?
- Văd eu acasă.
- Cum aşa? răspunse el contrariat. Să nu-mi spui că numai de dragul meu le-ai cumpărat?
- Te rog! Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. De unde ştiu eu că nu eşti în cârdăşie cu tarabagiul ăla? Doar ziceai că ţi-e prieten.
- Da’ cum mi-aş permite să te păcălesc tocmai pe tine, când îmi eşti atât de dragă? Asta-i bună! Hai că m-ai dat gata!
- Ne auzim la telefon, schimbă ea discuţia.
- Mai bine. Măi, da’ ştii ce rău îmi pare că nu am vorbit mai demult cu tine. Chiar, cât timp este de când s-a schimbat conducerea la societate?
- Nu mai reţin exact. În 2014, parcă.
- Patru ani deci. Ei, cam pe-atunci am stat o dată lângă tine la o lansare de carte. Ce rău îmi pare că nu am intrat în vorbă atunci!
- Iar începi?
- Dacă te iubesc.
- Ce oi fi având eu aşa special, de vă bag în draci pe toţi nu ştiu?
- Cum adică pe toţi?
- Doar nu crezi că eşti primul căruia i s-au aprins călcâiele?
- Aoleu! N-o fi cumva prea târziu?
- Păi nu ţi-am spus?
- Eu ştiu... Am crezut că ne vom înţelege cumva.
- Adică? Nu pricep.
- Mă poţi iubi puţin?
- O iubire platonică? Nici măcar atât, deşi... Ştii ceva?
El o sorbi din ochi şi o întrerupse revenind la propunerea făcută:
- Nu, serios, mergi cu mine-n Deltă? Fără caiac, poftim!
- Caiac-necaiac, are importanţă?
- Are, cum să n-aibă? răspunse el. Una e să te plimbi cu caiacul tău, alta e să mergi cu barca altora.
- Mergi, domnule, cu caiacul dumitale unde vrei! O ţii una şi bună să vin şi eu.
- Păi, spune şi tu, ce farmec are să merg de unul singur?
- Aşa este. Ai dreptate! Nici eu nu pot merge nicăieri, fiindcă sunt singură.
- Şi atunci nu eşti de părere că ar fi cazul să fim împreună?
- Te rog! Nu vezi cum ne priveşte lumea? Şi-apoi trebuie să recunoaştem că au început să ne bârfească şi colegii de la societate.
- Te iei după gura lumii?
- Slobodă, n-o astupă nici pământu’, da’ până una-alta trăim printre oameni, da!?
Vrând să schimbe discuţia, el îi propuse să se mute la umbră.
- Umbră? Care umbră? îl întrebă Emilia. Nu vezi că au tăiat mândreţe de copaci, de-au chelit centrul pur şi simplu. Ne trebuie, vezi Doamne, spectacole în aer liber în fiecare weekend!
- Ei, în agora multe se pot petrece.
- Ce să-ţi spun!? nu se lăsă ea mai prejos. Mă laşi? Demonstraţii, mitinguri? Îţi place ce-a ieşit în capitală?
- În 10 august? Te rog, nu mă băga în politică!
- Doar nu vrei să spui că eşti apolitic!? La politică şi la fotbal toată lumea se pricepe.
- Eşti aşa dulce!
- Şi încă nu mă cunoşti!? Turcoaică sunt după tată, bulgăroaică după mamă, m-am născut între olteni, am trăit printre bănăţeni, iar acum, poftim, aici! Îţi dai seama ce-a ieşit?
- Ai umor.
- Şi încă ce omor! Măcel!
- Îţi sorb cuvintele! Dacă ai ştii ce voce plăcută ai! Şi un râs dumnezeiesc! Ai auzit ce melodie mi-a inspirat râsul tău? Ai ascultat-o cu atenţie la telefon?
- Te rog! Hai să coborâm cu picioarele pe pământ! Ce-ar putea face doi visători ca noi? Şi-apoi ce-o să zică soţia dumitale?
- Cum adică? Ce soţie?
- Păi cum?
- N-am fost şi nici nu sunt însurat.
- Haide că îmi placi!
Ion atâta aştepta. Se agăţă de aceste cuvinte şi le consideră ca pornite din inimă. În culmea euforiei, exclamă:
- În sfârşit, ai rostit un mare adevăr.
- Te rog, nu-mi răstălmăci vorbele! Virgin la 70 de ani? Ha! Ha! Ha!
Câteva clipe Ion rămase descumpănit, neputând scoate grai, dar Emilia îl apostrofă ironic:
- Nu-ţi mai place râsul meu? Mai compune o melodie! Ha! Ha! Ha!
Nemaiputând îndura băşcălia, Ion se ridică de pe bancă şi porni spre ieşirea din scuar, iar Emilia rămase pe loc ştergându-şi lacrimile de râs. Pe Ion însă îl podidiră lacrimile de durere şi o luă ispre casă abia târându-şi picioarele şi orbecăind ca prin ceaţă.
* SCORÚȘĂ, scorușe, s. f. Fructul comestibil al scorușului (sau al scorușului de munte). – Din bg. skoruša.
-->
Răspunsuri