Scrieri de la ţărmul mării
Antologia baladei culte româneşti poate fi o posibilă istorie a poeziei noastre, într-atât de reprezentativă se arată această specie în literatura de azi. Aserţiunea implică cel puţin două riscuri, întrucât termenul de baladă este determinat istoric şi pentru că nici unul dintre marii poeţi români nu a fost relevat ca structură prin excelenţă baladească. La noi, specia s-a construit târziu, abia odată cu Iancu Văcărescu şi Gheorghe Asachi, atunci când Europa descoperă febra romantismului iar specia la care mă refer cunoaşte un extraordinar reviriment, mai ales în nord. Tipul sudic, cu formele sale fixe ajunse la manierism, era compromis la această dată. Revirimentul tipului nordic e , aşadar, tematic, poetic şi nu artist. E momentul descoperirii folclorului şi al sentimentului naţional. Poezia română începe prin a-şi căuta substanţa şi nu formele. Acestea din urmă sunt mai mult instinctive şi, în orice caz amestecate. Chiar dacă există conştiinţa baladei ca specie, ea nu-i decât un suport extrem de fragil. Preocupările pentru invenţie lipsesc. Pe de altă parte, romantismul german, în cadrul căruia se produce resurecţia baladescului, atribuie acestuia funcţii nelimitate, între care predomină revelaţia fiorului elementar, a unei mentalităţi arhaice. Înainte de a deveni o formă literară, balada este simţită ca un ritual sacru. Ea se află în vecinătatea mitului. Diferenţa dintre o asemenea concepţie şi cea clasică, după care balada era un gen minor, caracterizat printr-o tematică fabulativă, e enormă. În general, teoriile literare au preluat versiunea din urmă, astfel că şi în 1927 , de exemplu, Tomaşevski o menţionează, alături de fabulă, sub denumirea de gen mic. Nu voi intra în amănunte. Important e faptul că până la izbucnirea romantismului, balada cultă avea constituită o istorie proprie, pe care literatur noastră nu a recunoscut-o. Dar de nu i-a cunoscut istoria, ea începuse prin a se afirma deodată cu afirmarea tipului nordic al baladei, în plan strict formal, o dată cu descoperirea poeziei populare. Aşadar, poezia română începe să existe cu adevărat în acelaşi moment cu reafirmarea baladei respectiv cu triumful folclorului. Uimitor e că infuzia poeziei populare, a baladescului, respectiv, în lirica cultă, se face încă de acum într-un mod foarte artistic. Folclorul e stilizat, nu în sensul purificării lexicale însă, ci ca viziune. Iancu Văcărescu, bunăoară, preia unele elemente din mitologia populară numai ca decor pentru a le investi, apoi, cu funcţii alegorice sau, pur şi simplu, pentru a-şi exersa, în asemenea cadre convenţionale, ingeniozitatea. O baladă, rămâne în primul rând o enormă invenţie lingvistică şi ritmică. Nu se observă nici o preocupare pentru genul ca atare. Poetul nu are, cu alte cuvinte, conştiinţa unui cod al speciei. Libertatea sa e totală în tratarea subiectului. Iancu Văcărescu nu întemeiază balada, de fapt, ci deschide, în poezia cultă, cariera grotescului fantastic şi a nocturnului. Iancu Văcărescu are o semnificaţie strict literară, credem că Bolintineanu dobândeşte un sens existenţial. Poetul se află în plin fantastic. Cavalcada, ca urmărire, înseamnă acum o ruptură în ordinea existenţei, o fisurare bruscă a realului. Salvează, aşadar, poezia din eminescianismul formal şi leneş de la sfârşitul veacului trecut prin înstrăinarea ei în epic. Afirmaţia baladei înseamnă, aşadar, însăşi resurecţia liricii. E o probă de vitalitate. Faptul că cea dintâi baladă cultă românească de excepţie este şi unul dintre primele mari poeme ale literaturii noastre, poate fi o coincidenţă, însă una semnificativă. Balada ca indiciu al vitalităţii poeziei. Mai târziu, tot într-o epocă de manierism, când lirica se subţiază în purismul postbarbian, cerchiştii întrevăd salvarea din nou în baladesc. Resurecţia baladei e o categorie estetică anti-romantică, specifică liricii moderne.
-->
Răspunsuri
Reverenţă!
Mulţumesc frumos Aurora pentru lectură!
Expunere interesanta!
Foarte interesantă scriere....Scrisă la ţărm de mare.
Mulţumesc Veronica!