Că binele, pe care vreau să-l fac,
nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau
să-l fac,iacă ce fac!
Pavel, Cor. II.
Aşa ploaie nu se mai văzuse de multă vreme la acele înălţimi unde oamenii îşi aveau gospodăriile. Toată primăvara fusese secetă şi, chiar acolo în munte, pământul se crăpase uscat, izlazurile se înroşiseră, iar animalele înfometate îşi umpleau burţile cu apă nefolositoare, bulucindu-se în pârâul Smoleanului, acum un fir gălbui, turburat în copite şi pierdut în lacul sărat, cu apa scăzută.
Dar, pe negândite, fără un alt semn, târziu după-amiezi, oamenii simţiră vântul rece rostogolindu-se ca un val pe lungul pârâului. În dezlănţuirea lui rupse nucii Mariei din vale şi smulse, prăvălind de-a valma câţiva brazi din muchie de la Câlnăianu. Tot atunci s-a aflat că dezrădăcinarea unui fag a răsturnat Crucea lui Dobre, ceea ce ar fi fost un semn prevestitor dacă s-ar fi cunoscut la vreme. Bănuind că vijelia le poate aduce necazuri, oamenii se îngrijeau de adăpostirea animalelor, dar când văzură norul argintiu tivit cu galben ridicându-se dinspre miazănoapte, atunci au ştiut că prăpădul se însoţea cu grindini.
Sfoara albicioasă se ivi în ropot de armate, smulgând frunzele copacilor, pisând pământul lipsit de ierburi şi acoperindu-l cu gheaţă strălucitoare.
Omul urca spre odăi cu paşi rari, nici osteniţi nici avântaţi, lovit în creştetul gol de piatra măzărată. Cu greu au tras gospodarii drumul acesta spre muchie, trudind ani de-a rândul, dar acum puteau sui carele la casele lor trecându-le peste dunga zimţată de piatră ce le înconjura ca ziduri de cetate Valea Sării. Şi drumul acesta îl urca acum, sub ploaia cu grindină străinul singur, cu părul încărunţit ud lăsat pe spate. Îşi ferea doar ochii cu mâna pusă streaşină deasupra sprâncenelor, iar pe dosul ei piatra se aşezase ca pe o cornişă.
Vasile a coborât maidanul dinspre Vărzărie cu grabă şi aproape de Piatra Spartă l-a ajuns. „ Nu-i de pe la noi” îşi zise el privindu-l pieziş, apoi îi spuse:
- Zoreşte, vino cu mine, ne înmoaie până la piele!
Străinul nu-l privi şi nu dădu alte semne că l-ar fi înţeles, păşind la fel de liniştit, aşa că Vasile încetini mergând cu el în acelaşi pas şi plecându-se puţin să-i vadă ochii ascunşi sub palmă. Piatra se rări şi o ploaie deasă îi luă locul, înnoptând pământul. Îi luă braţul şi-l trase înainte pe făgaşul care cobora de acum, apoi la izvorul lui Pavel feri drumul trecând prin grădini şi printre garduri, cu omul ţinut strâns, ducându-l la casa lui. Întrară prin spate în polata joasă, gonind câinele sur ivit dintre lemne ce se repezea ca turbat la picioare, lătrând cu urlet stârnit ca de mirosuri de fiară.
Anica făcuse focul în vatră şi Ileana, fata lui de măritat precum şi Ionuţ, al doilea copil sosit mai târziu, îşi uscau hainele din care ieşeau aburi uşori. Nevasta aprinse lampa iar copii se traseră deoparte. Vasile le făcu un semn scurt din cap, ochii lui albaştrii arătau spre uşa de lemn galben ce ducea spre casa-mare.
- Ieşiţi! le zise el şi copii se scurseră iute luând cu ei lampa ce fumega din cauza vântului. Anica întrebă din priviri şi pricepând că nu poate fi de folos, îşi urmă copii lipăind cu tălpile goale pe podeaua de lut. Luă din mers un ştergar şi când păşi pragul dintre odăi, întoarse repezit privirea spre cei doi oameni care stăteau stingheri, nemişcaţi, în mijlocul polatei.
- Adu un macat, femeie! zise bărbatul scoţând căciula neagră plină de apă şi aruncând-o scurt pe pat.
Au rămas ca mai înainte, faţă în faţă, luminaţi dintr-o parte de focul din vatră, cu umbrele jucându-le negre pe pereţi, privindu-se în ochi, ca împietriţi de farmece. Anica a intrat înţepenind stană în dreptul uşii, cu mâna la gură, simţind un junghi de spaimă când îi văzu tot acolo, ca două stafii înlemnite, aşa cum îi lăsase. Încăperea se lumină deodată, undeva pe aproape trăsni şi bubuitul se prăvăli cu ecouri în vale, zgâlţâind geamurile prinse de mântuială în cercevele. Străinul întoarse privirea spre femeie, iar ea văzu cum din orbite două flăcări galbene se scurg şi se prind ca două lipitori, arzându-i faţa şi pieptul. O slăbiciune de leşin o făcu să îngenunche, dar nu scăpă de groază decât atunci când se rostogoli pe lipeală, scâncind înăbuşit în pânza ţesută ce o adusese bărbatului.
- De ce eşti proastă, Anico? O certă cu glas egal Vasile, mai mult îngrijorat decât cu supărare.
Femeia se ridică repede, făcu semnul crucii şi se uită înspăimântată spre străin, dar ochii lui, privind undeva departe, păreau întunecaţi de dureri tainice ce aşezaseră între ochi două dungi adânci, semn pentru cine îl cerceta stăruitor, aducând mai mult a întrebare.
- Vasile!...
Nehotărârea i se citea în glas, în timp ce încerca să desluşească ce zace în sufletul şi în privirea turburată a acestui om. Văzu cu mintea ei de mamă, copilul alungat căutând sprijin şi ocrotire, îl ghici alergând urmărit de spaime, îl văzu prins şi pus la cazne pe care mintea şi trupul lui, fragede amândouă, păreau a nu le putea duce.
- Vasile, să plece din casa noastră!
- Pe aşa vreme nu-l putem lăsa fără adăpost. Tu rămâi acolo, la copii, până se usucă omul, apoi te chem eu!
Străinul închise ochii. Abia atunci îl văzu cu adevărat. Îi atinse fruntea înaltă acoperită cu şuviţe de păr încărunţite, aproape uscate. „ E tânăr, gândi Vasile, dar are părul înspicat, o fi venit din puşcării, numai acolo se întâmplă grozăvii care te albesc. Nu-i greu să te întorci de acolo cu părul sur sau schilodit pe viaţă. La minte are omul ăsta hiba!”
Sprâncenele păreau mai groase cu umbra de deasupra pleoapelor adăugată prin închiderea lor pe dunga genelor ce tremurau uşor. Apoi văzu buzele cărnoase şi roşii ca de femeie, gândindu-se ce multe păcate putuseră isca pe acolo pe unde umblase el, pe unde amăgise, pe unde înşelase… Era gura ispitei! Privirea i se coborî spre gât, unde, legat de un şnur negru, subţire ca o aţă, strălucea un giuvaer de argint, o nucă picurată cu buline negre, dintre care ieşeau vârfuri ascuţite ca nişte spini. Ridicând-o de pe piept, văzu rănile şi vru să i-o smulgă prinzând-o strâns în palmă, se înţepă dar trase smucind. Străinul se aplecă puţin, zâmbi, deschise ochii şi vorbi pentru prima oară:
- Nu se rupe, dar dacă o vrei ţi-o pot da!
- Nu-mi doresc o asemenea osândă! Îţi făcuse rană la piept şi voiam să te scap de ea.
Omul descheie nasturi cămăşii din pânză subţire de mătase şi o scoase aruncând-o pe pat. I se vedeau acum fibrele încălecate ale muşchilor şi pielea albă, întinsă, prin care vinele albăstrui se ţeseau abia scrise, ca într-o marmură. Apoi Vasile îi dădu jos nădragii negrii, îl înveli în macat şi îl aşeză pe un scaun, aproape de foc.
- Acum puteţi veni, Anico!
Se îngrămădiră în uşă. Nevasta, prima, cu lampa în mână, străbătu încăperea, o aşeză pe masă şi, după o rânduială de mult cunoscută şi deseori repetată, toţi se apucară de treburile care la reveneau. Focul se înteţi, ţuica apăru pe masă şi mămăliga dădu în clocot.
- Noroc, omule şi gânduri bune! închină gazda.
Străinul bău scurt, fără ca pe faţă să i se citească urma lăsată de arsura ce se scursese pe gât.
- Mulţumesc, spuse omul. Întinse mâna, umplu păhărelul de două ori şi tot de atâtea ori bău ţuica dintr-o înghiţitură. Gazdele se opriseră acolo unde-i găsise fapta străinului, privindu-l uluiţi de călcarea datinelor. - Mă iertaţi pentru necuviinţă, am să vă răsplătesc.
- Să-ţi fie de bine , zâmbi Vasile înmuiat şi el de tărie, dacă mai bei două-trei, n-ai să le mai poţi duce! Are peste patru’şcinci de cenţi, e frunte şi e veche, o am de trei ani. O păstrez pentru sufletul meu şi beau din ea un păhărel duminica la prânz, ca tot omul.
S-au apropiat de masă şi Ileana puse farfuria cu lapte dulce înaintea oaspetelui, aşezând-o cu grijă, cu amândouă mâinile, ca pe un lucru de preţ. Când mulţumi, zâmbi fetei cu ochii întredeschişi, lucitori, iar maică-sa, urmărind ce se întâmplă, văzu mai multe lucruri dintr-o dată. Fecioara se înfioră roşindu-se în curăţenia ei, apoi se retrase deoparte, în umbră, de unde îl privea pierdută cum sorbea laptele ducând farfuria la gură, aşa cum o primise, susţinută de palme. Fata simţi un ghiont şi se trezi mai ruşinată încă. Apoi Anica citi în privirea bărbatului străin un fulger de-o clipă încărcat cu dorinţe păcătoase, flăcări de viciu şi desfrâu prevestind necazuri.
Străinul mâncă doar lapte şi nu răspunse altor îndemnuri. Plecându-şi capul, ţinti podeaua şi braţele le odihni pe masă, ieşite din învelitoarea care-i alunecase de pe umeri. Se înfioră de răcoarea care se lăsase şi-şi pierdu privirea prin ochiul mic al ferestrei prin care se vedea o palmă de cer albastru, curăţat de nori. Ionuţ deschise uşa negeluită şi în polată reveniră zgomotele naturii reînviate. Oaspetele îşi îmbrăcă hainele de acum uscate. Anica stinse lampa şi prin uşa deschisă, din spatele ultimului nor sidefiu alungat de pe cer, soarele pătrunse în odaie, orbindu-i.
- Eu am să plec acum, le spuse străinul netezindu-şi părul pe creştet.
- Rămâi la noi peste noapte, zise Vasile, doar dacă alte treburi care nu suferă amânare te silesc la drum…
- Vreau să vă răsplătesc pentru bunătate.
- Pentru atâta lucru nu se cade să primim ceva
- Grăbiţi-vă să primiţi astăzi ce vă dau, căci mâine aş putea să vreau să uit binele, iar voi să vă căiţi de a nu fi fost astăzi înţelepţi… Luaţi de la mine răsplata care vi se cuvine şi buni rămâneţi mai departe, chiar dacă necazurile vă vor zdruncina încrederea!
Străinul îşi scoase cu grijă giuvaerul pus din nou la gât, dezlipind şnurul negru adâncit în carnea de pe ceafă şi-l întinse băiatului.
- Eu nu aştept nici-o răsplată… dar fără voie o voi primi, până la urmă vine şi pedeapsa, căci hotărârea a fost luată de la începuturi. Ea se îndeplineşte cu scurgerea timpului… şi nisipul din clepsidra mea s-a scurs. De vreţi sau nu răsplata, aceeaşi va fi urma ce o voi lăsa aici.
Băiatul întrebă din ochi părintele care nu încuviinţă darul şi străinul aşeză pe faţa mesei albe nuca de argint pe care acum stropii păreau roşii, picături de sânge.
- Să ştii, copile, sunt multe fapte de neînţeles în lume şi chiar marii învăţaţi sau alte babe vrăjitoare, oricât s-ar strădui cu ştiinţele lor, nu vor putea desface coaja groasă care ascunde înţelegerea acestora. Trebuie să ne plecăm în faţa lucrului nedezlegat atunci când mintea noastră suferă în chingile neputinţei.
- Drum bun, străine, îi ură Vasile când acesta păşi peste prag şi îşi înfundă în noroiul curţii pantofii cu talpă subţire, de domn.
Ieşiră toţi patru să-l privească cum pleacă spre miază-noapte, de-a dreptul prin ogrăzi şi ocoluri, cătini şi mărăcinişuri, trecând peste gardurile scunde sau găsind iute pârleazurile. În urma lui câinii se repezeau să-l rupă, dar se întorceau chelălăind ca loviţi de ciomag. Se apropia de Lacul Sărat unde Smoleanul îşi pierdea apele şi care acum, în lumina înserării, se vedea ca un ochi negru tivit cu pulberea albă a sării ce începuse să se zvânte şi să strălucească.
În spatele alunilor îl pierdură din vedere şi se întoarseră la treburile lor. Ileana se îndreptă năucă, pe furiş, pe drumuri ce duceau pe ocolite tot spre lac, dar Anica o văzu şi presimţirea rea i se cuibări în inimă. O strigă, dar fata nu întoarse capul, aşa că alergă după ea până o ajunse. Îi înfipse mânioasă mâna în păr, o întoarse către ea pălmuind-o şi o aduse acasă. Apoi o închise în camera din faţă cu gratii la ferestre.
Oglinda lacului părea nemişcată. Înserarea cuprinse valea iar noaptea care urmă nu aduse nimic nou. Liniştea locului stărui până dimineaţa. Doar câinii se dădură a fiară, scurt şi rău, dar se potoliră repede. Jivina se îndepărtase, ascunzându-se în pădure.
Ziua întâia după trecerea străinului a început pentru locuitorii din Valea Sării în aceeaşi ceaţă aşternută de-a lungul văii, plutind nemişcată deasupra lacului din care se ridicase. Ca de obicei soarele linse Vârful Porcului cu cel două stânci golaşe ca doi colţi cu strungă, un gol în care nimeni nu putuse ajunge datorită pereţilor drepţi ai stâncii, loc despre care toţi credeau că ar ascunde comori. Nimeni nu ştia cum ajunseseră acolo cei care le îngropaseră. Pe măsură ce soarele se ridica, razele lui piezişe măturau coasta de miazănoapte a văii şi brazii negrii crescuţi acolo. Ei îmbrăcau tot muntele până la marginea ochiului sărat al lacului.
Nu se ştie cine a zărit primul minunea , dar oamenii începură să se strige unul pe altul adunându-se la baza râpii. În timp ce se minunau, clopotul se auzi tras de primejdie. Sosi şi popa Gheorghiţă, se holbă încremenit, apoi se închină scuipând în dreapta lui. Fusese răscolit de un om de taină din locul unde, de ani buni, îşi pierdea averea şi minţile, hrănind prin păcate cenuşa rămasă după arderea visurilor de tinereţe.
Luciul apei se stinsese şi lacul arăta acum ca o covată plină de noroi, cu fundul drept ca o bătătură de sare amestecată cu mâl roşu în care zăceau stricate lucruri ale oamenilor, aruncate aici ca nefolositoare. Ivit de după muchea Câlnăianului, soarele aşternu văpaia galbenă mai jos de fostul hotar al apelor şi, pe măsură ce înainta, nămolul luminat se împietrea deodată albit, iar copii simţiră în joaca lor, cum glodul tare le frigea tălpile. Fugiră pe mal. Într-un ceas toată troaca lacului strălucea ca argintul poleit şi apele Smoleanului care mai ajungeau pe pojghiţa lucitoare, fierbeau şi se făceau abur luat de vânt şi dus aiurea.
Dar ceea ce îi uimea pe toţi, erau urmele lăsate de omul ce trecuse de la miazăzi spre Vârful Porcului şi care îşi înfundase picioarele o jumătate de palmă în nămol. Acum, din tiparele paşilor, fuioare leneşe de aburi galbeni de pucioasă se legănau ca viperele şi se destrămau încet în înalturi.
- Părinte, doar o slujbă poate să dezlege locul de blestem, îl rugară pe popa Gheoghiţă femeile cuvioase.
- Nu toate lucrurile neînţelese sunt ale diavolului, precum nici toate cele lămurite nu sunt ale Domnului, răspunse acesta cu glasul stins de zgura adunată în atâţia ani de păcătuire.
Învăţătorul şi primarul sosiră ultimii, aflară totul de la oameni şi tăceau prostiţi de neştiinţa hotărârilor pe care toţi le aşteptau de la ei.
Urmează partea 2/2
Partea 2/2
-->
Răspunsuri