„A ierta este, în esență, un atribut dumnezeiesc, iertarea omenească apărând în consecință ca încă o probă a prezenței suflului divin în făptură.” – Nicolae Steinhardt
Într-o lume în care bunul simț pălește, valoarea imperativului: „Iartă-mă!” se reduce la o simplă dorință, materializată uneori în condiționare sau alteori într-o poruncă de fațadă. Ce-ar fi să despicăm, cu discernământ, cuvântul iertare? Pentru acest lucru avem nevoie atât de valențele iertării din cadrul interacțiunii umane, cât și de iertarea ca atribut divin. Nevoia de iertare înmugurește în dorința fugii de incertitudini, căci fără iertare, omul se usucă sufletește.
Arta iubirii, schițată cu profesionalism de Barbu Ștefănescu Delavrancea în nuvela Bunicul, îmbină sentimentul dragostei bătrânului pentru nepoțeii lui cu iertarea, chiar dacă spre final, aceștia împărțindu-și obrajii bunelului au recurs la brutalitate, lovindu-l din dorința delimitării părții de obraz care i se cuvenea fiecăruia. Bătrânul, cu multă iubire pentru prichindei, a răspuns inocentelor palme cu o frază împrumutată parcă dintr-un discurs divin: „– Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!” Putem concluziona faptul că iertarea aproapelui generează iubire, pace, confort. De fapt, copiii nu cred c-au conștientizat faptul că au greșit, când l-au lovit pe bătrân, însă din dragoste pentru dumnealui au împărțit, într-un mod ușor violent, părți din obrazul acestuia. Iertarea, în acest caz, s-a materializat în lumina care a emanat-o iubirea. Să acceptăm libertatea care se desprinde din dragoste, apoi putem modela iertarea cu toată ființa noastră.
Poate că putem să creionăm iertarea pornind de la rugăciunea Tatăl Nostru, însă imaginea vizuală a bunicului (care a trecut cu vederea gestul nepoților considerându-l o mângâiere, ci nu o greșeală) apare ca o reciprocă contemporană a mesajului biblic al iertării: „Și ne iartă nouă greșelile noastre/Precum și noi iertăm greșiților noștri”. Dacă ne retragem ființa în reciprocitarea iertării vom descoperi profunda liniște. „Omul virtuos trebuie să imite arborele de santal care, atunci când este tăiat, parfumează securea care-l lovește. Un om care se gândește să se răzbune, are deschisă propria sa rană, care altfel s-ar vindeca și s-ar închide.” afirma cu secole în urmă filosoful englez Francis Bacon.
Doar prin iertarea aproapelui ne modelăm permanent calitatea umană. Cerșim îngăduința sau o putem condiționa? Toți greșim, însă se cuvine să cultivăm în sufletul nostru abilitatea de a ierta. De nenumărate ori, în interacțiunea noastră cu prietenii, colegii sau rudele, cugetul nostru poate clădi întrebarea: „Ce să fac ca să mă ierți?”. Uneori un simplu surâs pune o amprentă pozitivă pe relația cu interlocutorul, alteori tăcerea dă naștere interpretărilor multiple, însă de fiecare dată voința de iertare va învinge. Ingăduința e ca o scuză agățată în pasul viitorului. Nimeni nu-i perfect, însă se cuvine să ne retragem ființa în reciprocitatea iertării. „Dacă am număra și am elimina din viața noastră pe toți cei care ne-au greșit, cât de puțin, am ajunge să nu mai avem pe nimeni alături de care să trăim. Întrucât, a fi social înseamnă a fi iertător.” susținea realistul poet american Robert Frost, în secolul trecut. Câtă justețe renaște mereu din iertare, câtă liniște sufletească se cuibărește în tăria de a ierta necondiționat. E ca și când o floare, desprinsă dintre buruieni, tinde spre veșnicie.
Și totuși o parte din noi, de nenumărate ori, refuză să ierte, refuză să uite. Iertarea, fără uitare, e doar de fațadă. „Noi nu trebuie doar să iertăm, ci să și uităm. Nu ierta doar din ascultare față de Dumnezeu, ci din plăcere pentru ceilalți.” – Sfântul Ioan Gura de Aur
Împăcarea cu propriile decizii, adică iertarea de sine, e un alt fel de virtute a iertării de care nu trebuie să ne debarasăm, încă din contră ar fi bine să ne eliberăm existența de starea de prizonierat care mocnește în noi și-ar putea să ne altereze sufletul. În fiecare seară, înainte de a pune capul pe pernă, să-ncercăm să iertăm tot ceea ce-n ziua care s-a furișat în plapumă, lângă noi, ne-a tulburat sentimentele prin abaterea de la calea dreaptă. Nu este un secret faptul că doar astfel vom reuși să rupem barierele care ne-au îndepărtat de semenii noștri, pe care aspru i-am judecat, fără să fim îndreptățiți să facem acest lucru. Așa, zi de zi, am putea experimenta iertarea ca atribut al moralității umane. „Când n-am iertat eu însumi, mai pot să fiu iertat?” se întreba scriitorul rus Mihail Iurievici Lermontov.
Mulți susțin că: „Te iert, dar nu te uit!” Și atunci care este valoarea verosimilă a îngăduinței? Poposește la umbra nimicniciei umane și pândește cu arătătorul intins o… altă meteahnă sau anulează scuza în lumina unor cuvinte goale spuse cu fățărnicie. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur sublinia: „A ține minte răul înseamnă a fi biruit de rău.” și atunci binele, căldura umană seacă în fața întunericului care ne macină îndreptându-ne astfel spre haos. Nu ne putem dori acest lucru, însă avem capacitatea să trecem cu vederea? Cam greu, dar nu imposibil. Într-o lume nebună, nebună, nebună uitarea și iertarea sunt atribute ascunse în haina iubirii, căci din și cu iubire putem să ne clădim un viitor presărat de lumină. Tandrețea uită necontenit, afecțiunea iartă neîncetat, necondiționat și irevocabil.
Aparent, pare o formulare greșită să-i disculpăm pe cei cărora noi le-am greșit. Oare nu ei trebuie să ne ierte? Desigur că răspunsul la întrebarea anterioară este afirmativ, însă paradoxul constă în a-i ierta pe cei cărora ne-am descărcat năduful nostru, sluțenia noastră. Iertându-i pe cei cărora noi le-am păcătuit închidem în cutia Pandorei: nimicnicia, răutatea, sălbăticia, josnicia, necinstea, nestăpânirea, bădărănia ori netrebnicia noastră. Pentru a putea realiza acest lucru, este necesar să ne răspundem, în fața oglinzii, la întrebarea: „De ce le-am greșit?” Cernind posibilele răspunsuri prin sita realului, contradicția din acest tip de iertare dispare și îndoctrinați cu puterea de-a ierta, vom reuși să facem un pas important în ierarhia vieții sociale.
Ilustrul gânditor și una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale, Goethe, susținea: „Iertarea e cea mai puternică dintre puteri: face bine atât celui care o acordă, cât și celui care o primește!” Dacă dispunem de capacitatea de a ierta, vom deveni mai generoși, mai stăpâni pe noi, mai aproape de miezul luminii care ne va îmbrățișa trupul cu iubire și căldură.
Suntem oare pregătiți să iertăm cu adevărat? Cât efort trebuie să depunem pentru a uita greșelile sau păcatele care s-au abătut asupra noastră? Perfecțiunea ne-ar lua de mână, însă noi, cu inconștiență, cu neputință, ne împotrivim. Revenind cu analiza antitezei greșeală – iertare la primii oameni de pe pământ – Adam și Eva, observăm că aceștia n-au vrut să-și recunoască păcatul de a fi mușcat din fructul oprit. Dumnezeu i-a creat din iubire, iar ei au îmbrățișat șoapta șarpelui, târându-se reciproc în lanțurile libertății prost înțelese. Ce putea face Tatăl Ceresc cu ei? Nu i-a creat pentru a-i distruge, căci Domnul zidește nu dărâmă, ci pentru a perpetua viața pe pământ. Ne-am pus vreodată întrebarea, cum ar fi continuat istoria omenirii, dacă cei doi și-ar fi cerut iertare? Nu cred că fructul din mărul interzis i-a alungat din rai, poate nici răzvrătirea neascultării, ci faptul că nu au cerut iertare Creatorului. Și pentru ca gestionarea faptelor să fie mai palpitantă, n-au reușit să se ierte nici reciproc, aducându-și unul celuilalt învinuiri și la unison l-au criticat chiar și pe ispititorul diavol. Adam, în deșertăciunea lui, i-a imputat lui Dumnezeu alungarea lor din grădina Edenului. Era suficient un simplu: „Iartă-ne!” pentru ca scenariul să urce pe panta lină a acceptării, însă această formulă a lipsit din intenții, din aspirații, din slove.
“Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre.” – (Matei 6:14). Și dacă Dumnezeu este iertare, înseamnă că păcatele noastre, dacă ne căim, vor fi șterse cu buretele, însă noi avem capacitatea de a fi îngăduitori? Un suflet nobil iartă, înainte de a auzi regretul celui care i-a greșit, însă ce facem cu sufletele reci? Să cultivăm credința, iubirea și iertarea, căci doar așa ziua de mâine ne va încălzi sufletul încurcat în propriile bariere existențiale. „Și, când stați în picioare de vă rugați, să iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru că și Tatăl vostru care este în ceruri vă va ierta greșelile voastre.” – (Marcu 11:25).
Pentru a înțelege mai bine fenomenul iertării divine, cred că ar fi benefic să analizăm momentul răstignirii. Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul Său pe pământ pentru a-l pedepsi, ci pentru a cultiva în oameni iubirea ca sentiment vital, pur și indispensabil în pașii spre un viitor luminat și plin de credință. Și omul ce a făcut? A avut libertatea să aleagă – Issus sau Baraba. Și l-a iertat pe Baraba, condamnându-l pe Hristos! Batjocura coroanei de spini, povara crucii pe care Fiul Ceresc, bătut și batjocorit de oameni, a fost nevoit s-o poarte în spate, rănile sângerânde declanșate de cuiele cu care l-au încastrat pe lemnul crucii ne transmit răutatea umană din etapa răzbunării. Ce-a făcut Fiul lui Dumnezeu în apărarea Sa? Nimic. Și-a acceptat soarta cu demnitate și tărie, iar în final, când furia omenească ajunsese în punctul culminant, cuvintele Lui au curs ca o lecție de absolvire, păstrându-și prospețimea peste veacuri: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” - (Luca 23,34).
Așa s-a născut iertarea, ca o mângâiere divină în fața păcatului și a greșelilor. Uitarea, în acest caz, se așază la umbră, solitară, tocmai pentru a înțelege mai bine simbolul creației divine. Dumnezeu este iubire, dar pentru că există omul, Domnul este iubire și iertare.
Uitându-ne în jurul nostru la gesturile, la faptele semenilor noștrii, observăm cum pălește mesajul propoziției: „Îmi pare rău.”, în schimb rănirea aproapelui prinde aripi întunecate, devenind, din păcate, un mod de a fi. Avem capacitatea, când suntem strâmtorați, să rostim cu teamă în glas: „Doamne, iartă-mă!”, însă nu putem să ne cerem scuze atunci când greșim. Ar trebui să învățăm ce este îngăduința, nu din dorința de a ierta, ci din nevoia de purificare. „Și, chiar dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi, și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: «Îmi pare rău!», să-l ierți.” – (Luca 17:4).
Mulțumirea de sine, îmbrăcată în confortul binelui, poate străluci când haina iertării ne vine perfect. Este timpul să învățăm iertarea, să acceptăm uitarea și să zâmbim îngăduitori clipei prezente. Câtă dreptate avea scriitorul rus Lev Tolstoi când susținea: „Dacă ierți, iartă totul! Altfel n-ar mai fi iertare.”
-->
Răspunsuri
Interesante gândurile tale, dragă Aurelia, însă iertarea e un atribut divin la care noi, toți, ar trebui să reflectăm mai mult.
Îți mulțumesc pentru popas și promovare.