6
Soldatul Tobit se înroşise tot şi transpirase povestind. Seara se lăsase ca o cortină peste sat. Femeile şi mulţimea aia tot nu plecau acasă. Ascultau la balivernele lui. Măi, oameni buni, le răspundea Tobit, de unii camarazi mai auzeam, de alţi nici nu mai ştiam nimic. Eu am luat-o de unul singur prin stepa rusească să vin mai repede acasă. Dar era să mă pună jos iarna. Nici nu ştiţi voi ce e iarna rusească, un fel de iad prin care treci şi nu ştii dacă mai ieşi. Eu cu ăla micu stam pe genunchii lui şi ascultam cu sufletul la gură aceste poveşti. Lângă noi se alăturase şi Perniu Sfântu, deschisese Biblia lui şi citea versete din ea. Când tăcea Tobit, începea Perniu: Satul se va bezmetici, vin secete şi timpuri apocaliptice, oameni mari se vor da la fund şi vor apare sărăcanii care vor împărăţi lumea. Ei vor pune mâna pe putere şi vor împărţi averile. Războaiele aduc pustiiri, ruşii ne vor da să mâncăm la gamelă, cum fac ei acolo acasă cu colhozurile lor, acolo casele nu mai au garduri, se mută sărăcia şi la noi, oameni buni. Aşa e, intervenea Tobit, eu am trecut prin sate ruseşti, nu mai au nimic pe bătătură, totul e la colhoz, e o sărăcie lucie, fraţilor, vor împărţi iar pământul, vor face şi la noi colhozuri şi ne vor pune la jug. Timpule, timpule, unde ne duci tu pe noi, se ruga Perniu Sfântu, aşezat pe o buturugă. Era îmbrăcat tot cu cămaşa aia a lui soioasă, nespălată, şi cu nişte izmene de tort pe care le sumesese până la genunchi. Făcuse rost şi de o icoană cu Maica Precista pe care o ţinea sub braţ, punând copiii s-o pupe şi să se închine la ea. De undeva din spate sare o femeie, mama lui Durică, ieşită parcă din minţi: Şi cu Durică al meu ce-ai făcut, maicăăăă?- căuta ea să vină mai aproape de soldat-aoleeeeo, Duric-al meu, pupal-ar maica pe el, cui l-ai lăsat tu acolo în biserică, repeta ea şi plângea, cine l-a îngropat şi pe el creştineşteeee, aoleooo, Durică, Durică, ce soartă avuseşi, maicăăăă, tot ca taică-tău care muri la Mărăşeşti, prin tranşeeee, cui mă laşi, maicăăă, cui mă laşi, că nu mai am nici un Dunezeu singură pe pământ, maicăăăă…Femeile se închinau, unele începuseră şi ele să plângă de mila celei care se jelea. Între timp, venise de la arat şi soţia lui Tobit, Gherghina, care sărise în braţele soldatului plângând de bucurie, că în sfârşit venise teafăr acasă. Că-ţi pregătisem, Tobit,-se deslănţuise ea- toate cele de înmormântare, îţi luasem bocanci noi şi cămaşă de borangic, m-am dus şi la Manole Tâmplarul să-ţi facă tronul, Tobit, credeam că nu mai vii, iubitul meu bărbat. Amândoi luaseră copiii în braţe şi-i ţineau strânşi ca pe nişte trofeie. Nu vreau să le văd, striga Tobit, te duci acasă şi dai foc ţoalelor de moarte, şi tronului şi tot ce-ai mai cumpărat tu acolo pentru înmormântare. Eu nu intru în curte până nu le dai foc, am venit să trăiesc o sută de ani aici în pământul meu, să-mi cresc copiii, să-i fac mari, să-i însor şi să-i mărit, să mă bucur de nepoţi, de-asta am venit, de-asta n-am vrut să cad prizonier la ruşi, cum au făcut-o alţii. Eu o dau dracului de viaţă, ziseseră, pot să mă pună şi la jug, mă predau şi gata! Şi pe mulţi îi prinseseră, îi încolonau şi îi trimitea în Siberia la muncă, iar pe alţii îi înghiţise iarna rusească, călcam pe morţi, fraţilor, le luam hainele să ne îmbrăcăm noi cu ele şi plecam mai departe. Aşa am ajuns noi în Transnistia, pe la Tiraspol, unde erau soldaţi care ne îndrumau să ne ducem la unităţile noastre să ne ia în primire.
Gherghina, soţia lu Tobit, se retrăsese discret din adunare şi se dusese la un vecin: vecine, vecine, pune caii la ham şi vino să-mi duci tronul lui Abel şi cu ţoalele de moarte să le răstorni în Râpa lui Răţoi, că a zis că nu vine acasă dacă găseşte bazaconiile astea aici. Bine, Gherghino, cum să faci tu treaba sta, lasă că le iau eu, că am pe mama gata să moară şi tronul mi-e de folos, iar cu hainele, cum să le arunci, c-ai dat bani pe ele, le opresc eu de purtare… Bine, zice Gherghina, dar să nu te vadă al meu cu ele…
Perniu Sfântu tăcea şi asculta, zice, mă, la Biblie să vă omorâţi?-se întreba el şi întreba şi femeile alea, nu zice, răspundea tot el, nu zice că Dumnezeu când a făcut lumea a zis să trăiască în pace şi înţelegere, nu să se bată ca bezmeticii… Pentru ce, citea Perniu Sfântu din Biblie, s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? S-au ridicat căpeteniile pământului împotriva Domnului şi a unsului său zicând: Să rupem legăturile lor şi să lepădăm de la noi jugul lor…
Păi era al dracului Stalin să facă aşa ceva, sau Ciurcil, sau al Americii, Rozvelt ăla? Trebuia să împartă Europa între ei, domnule…
Leu, care venise mai pe urmă, începuse să-l bruieze pe Perniu, strigând tare: Stalin şi poporul rus libertate ne-a adus! Altul: Ne-a adus pe dracu, o să ne puie la jug, o să ne ia pământurile, să facă colhozuri ca-n Rusia să ne dea la gamelă să mâncăm, asta o s-o păţim, şi Perniu Sfântu vine cu Biblia lui să ne facă propagandă. Băăă, ştii care e Biblia comuniştilor? Nu Ştii, asta este, Biblia comuniştilor este Manifestul Partidului Comunist al lui Marx, cu stafia aia care umblă prin toată Europa, asta este. Ce stafie mă, umblă prin Europa?, pusese o femeie din mulţime întrebarea. Răspunsul rămăsese suspendat că venise Gherghina c-o falcă-n cer şi cu alta-n pământ: Hai, Tobit acasă, îl luase femeia la rost pe soldat, hai acasă că am aruncat tronul tău şi ţoalele de moarte, hai că a venit şi fata aia de la şcoală şi s-a pitit, nu vrea să te vadă, zice că îi e ruşine de tine. Tobit însă nu asculta, îi da înainte cu poveştile lui. Cu Ghorghe-al tău, Lino, m-am întâlnit prin Krasnodarsk, plecase ca bezmeticul singur, vânduse calul şi puşca pe un cârnat şi o bucată de pâine şi o luase raza peste câmp, pusese mantaua-n cap şi plecase, se despărţise de noi. Aşa e, ne-a povestit şi nouă, zisese altă femeie, că Gheoghe venise acasă cu două luni înainte şi se pitise să nu-l ia stăpânirea la rost că unde e arma şi calul, îi era frică, săracul…Mai ales că el dezertase printre primii…
Într-un târziu Tobit, obosit, termină de povestit, îşi luă copiii care adormiseră în braţe la el şi plecă acasă cu femeia. Nu mai văzuse casa de un an şi jumătate, i se părea totul pe dos, adică o casă mică, pitită lângă nişte salcâmi înverziţi, un fânar care sta să cadă şi pătulul cu magazia care şi ele se părăginiseră. În casă dădu de fata aia mare a lor care venise de la şcoală şi sta pitită după sobă de ruşinea lui taică-său. Cum, are şi ea un tată, auzise că a murit, că maică-sa se pregăteşte de înmormântare, dacă acesta e un tată fals, care vine ca un intrus în familia lor? Nu e, maică, ce crezi tu, o trăgea mamă-sa de mână, ieşi de acolo ca să-ţi dea şi ţie bomboane. Că a venit tac-to din război…
După ce le lăsă toate bomboanele la copii, femeia cu bărbatul intrară în camera lor. Se priviră îndelung, femeia se copsese, nu mai era fata aceea firavă pe care o luase el, se împlinise, avea o faţă albă, cu nişte ochi albaştri, plini de patimă, nişte pulpe de culoare laptelui, cu glezne căprioare, bărbatul se repezi ca un uliu asupra ei şi o strănse cât putu în braţe, de când n-am mai văzut eu o femeie, îi suflă ei la ureche, tare mi-era dor să te strâng în braţe şi să te mai iubesc odată. Stai, zise femeia precaută, stinge şi tu lampa că te văd copiii ăia! Şi Tobit suflă în lampă cât putu, lampa pâlpâi de câteva ori apoi se instală întunericul. În întuneric se petrec cele mai multe nenorociri, acum însă întunericul venea cu miros de femeie caldă, carnea ei lua foc în braţele bărbatului, între ei se încinsese un joc diabolic de instincte în urma cărora căzuseră obosiţi ca nişte osândiţi la galeră. Era prima noapte pe care o dormea în pat pe perna lui. Somnul îi venea greu cu vise urâte, se trezea pe câmpul de luptă trăgând cu arma aiurea, un gradat zbiera la el că de ce nu trage în rusnaci, e şi ei oameni, domnule lent, îi răspundea el, e pe dracu zicea ăla, tu nu vezi că unitatea noastră e decimată de trupele lor, trage soldat că altfel murim pe-aici, în alt vis o vedea pe nevastă-sa fugind pe linia orizontului şi după ea toată trupa care voia s-o salveze din mâinile ruşilor care-o luaseră ostatecă, auzi, domnule, nevasta mea pe mâna rusnacilor, întindea arma să tragă dar arma nu lua foc, se svârcolea-n pat ca un nebun. Ce-ai mă, îl întreba nevastă-sa, tu nu mai ai somn, ce-ai de te zvârcoleşti ca pe jar, îl certa ea, eşti acasă nu mai visa parascovenii, lasă-le dracului, îngroapă-le-n sufletul tău. Nu pot, femeie, crede-mă, nu pot, îi răspundea el, acolo e realitatea din mine, eu sunt tot pe câmpul de luptă. Doamne, Doamne- se ruga femeia- trezeşte-l Doamne din bizareriile lui nebunesti. Se trezea prin somn strigând: Baterieee, foc! sau: Culcat, soldat, înainte marşiiii! Se duse a două noapte Gherghina la o ghicitoare şi-i povesti toată tărăşenia cu bărbatu-său. E apucat, maică, îi zise femeia. El este aici printre noi doar cu corpul, cu mintea e tot acolo în război. Şi ce să-i fac să-şi revină? Dă-i ceai de măselariţă! Îţi dau eu o buruiană care-l va trezi. Să-i faci ceai şi să i-l dai seara la culcare. Aşa făcu femeia, dar degeaba. O ţinea pe-a lui: Baterie, focccc! Mai las-o dracului de baterie, măi bărbate, că m-ai băgat în spereţi, îl certa femeia.
Într-o noapte se visă în acea biserică cu Durică. Urla vântul, fierul de pe biserică suna a morţiu, coborâseră sfinţii de pe pereţi şi se aşezaseră lângă ei la foc. Ascultau la poveştile lor şi tăceau. Sfântu Petru scoase un cuţit şi-l puse la gâtul lui Durică, te tai, zise, şi tu ai omorât destui, sfântul îi înfipse cuţitul în gât şi sângele începu să gâlgâie căzându-i pe veston şi pe manta. Doamne, iartă-mă, zise Tobit, eu n-am omorât om, eu sunt nevinovat, Doamne, nu, zise acel sfânt, cu tine n-am nimic, dar să nu uiţi, să spui tuturor ce-ai văzut, da, am să spun şi la morţi şi la vii. Apoi fleşuri peste fleşuri, era pe Valea Bucovului, o primăvară sălbatecă, Tobit păştea caii pe luncă, din senin vine un nor, apoi o ploaie cu spume, tunete şi trăsnete, fulgere cât zarea, prin ploaie îşi vede femeia fugind acasă. Ea era, Gherghina, fata cu care trebuia să se însoare. Doamneee, dacă n-ar trăsni-o, se ruga el, Gherghina fugea ca nebuna, degaba o mai striga el, Gigeo, aşa o striga el cu numele scurt, Gigeo, stai, că te trăzneşte. Femeia nimic, fugea cât putea, era îmbrăcată în rochia de mireasă şi desculţă, se desena pe orizont ca o sfântă, stai Gigeo, stai odată, nu, răspundea femeia, mă duc acasă repede că-mi moare băiatul acela… Apoi se văzu în casa hazaicii, scăpat din încleştarea de la Cotul Donului, nu era rusoaica, era Gigea, îl primise în casă şi-l bandajase la picioarele îngheţate, îi făcuse ceai de tei şi-i fiersese ouă să mănânce, Tobit sta pe pat culcat şi privea în tavan, asculta viscolul de afară şi se gândea cum o să mai plece el prin acel iad să meargă sute de chilometri până acasă. Nu, va rămâne aici cu femeia lui, dar dacă-l prind ruşii ce-o să mai facă, ăia îl prind şi-l duc în Siberia, aşa cum auzise el de la camarazii lui… Apoi apare generalul Antonescu care gustă din cazanul de mâncare, fraţi români, treceţi Prutul, zdrobiţi duşmanul din răsărit… Îl decorează, pentru fapte deosebite pe frontul din răsărit… Da, era Antonescu, dăduse mâna cu el, îi simţise mâna caldă care-l strânsese cu putere. Apoi îi pusese decoraţia pe piept…De odată se trezi la Tiraspol, erau toţi camarazii care mai scăpaseră din încleştarea luptelor de la Odesa, cânta o dizoză o muzică populară de rămăseseră toţi cu gurile căscate, nu mai auziseră vorbă românească de ani buni, era îmbrăcată într-un costul naţional şi cânta, Ionele, pui băiat, te aştept la mine-n sat… vise, vise, vise…
-->
Răspunsuri