După colţul străzii crivăţul te opera în loc, năruindu-se în ninsoare cu valuri dense, de nestrăbătut. Frigul era aproape lichid, trebuind să înoţi în vâscozitatea lui. Lucia înainta cu greu în amontele cascadei, cu paşi mici, întorcându-se într-o parte, cu umărul înainte, ascunzându-şi faţa roşie sablată cu grăunţii de ger. Printre gene se zărea acum tabloul cu marginea pădurii. Toamna picura pe iarbă şi pe frunze liniştea galbenă a după-amiezii. „Atunci Theo era cu mine”, gândi Lucia, pierzându-se pe cărările umbrite, ţinându-l de mână. Închise ochii, păstrând amintirea. Apoi un val de căldură adevărată. Vântul încetă jugulat şi în câteva clipe tihna se injectă pe traiecte ca o narcoză. Dorea ca totul să se închege într-o stare definitivă, protejată de stagnarea ritmurilor.
Deschise ochii neînţelegând, speriindu-se. Metamorfoza ambientală era reală. Îndepărtat brutal, visul luă cu el fâşii dintr-o bucurie erodată. Privirea nu-l regăsi pe Theo. În faţa ei era Pictorul. Între dinţi o pipă, evident stinsă. Împreună cu barba creaţă alcătuiau recuzita. Nu lipsea bascul tras într-o parte, „spre dreapta”, gândi Lucia, întrebându-se dacă ştia regula de purtat basca. Impresia de circumstanţă falsă, falsificată, o întrista. Pictorul acesta substituit lui Theo, chiar nevinovat fiind, o agasa, era, în realitate, cauza adevărată a tristeţii sale.
- Mi-am permis, doamnă, să vă adăpostesc la mine în atelier, să vă smulg viscolului. Privindu-vă prin vitrină peste ramele tablourilor mele expuse acolo, deci privindu-vă, am avut o clipă… Mă ascultaţi, oare, stimată doamnă?
„ Vorbeşte prea mult, negustorul din el!... Theo aprecia tăcerea, sobrietatea artistului conştient… Uneori era chiar misterios!”
- Luaţi loc, vă rog! Până vă încălziţi puţin, puteţi admira tablourile mele.
„Aş dori să privesc doar toamna aceea!” gândi Lucia. Privit din spate urâţenia tabloului o răni, durerea i se citea pe faţă.
- Desigur, doamnă, admiraţia dumneavoastră pentru acest tablou este evidentă. L-aţi privit îndelung din stradă. Pe un asemenea ger!...
„Are mâini frumoase Pictorul”, gândi ea când el luă îndemânatic pânza şi o aşeză pe şevalet. „Un şevalet deşălat” gândi ea surprinsă de subţirimea beţelor din care era alcătuit. „Subţiri, se pot frânge, se rup şi zboară în toate părţile, beţe subţiri, aţe subţiri, legături subţiri, dragoste subţire, Theo subţire! Dragostea lui Theo subţire. S-a rupt. Şevaletul acesta deşălat, pictorul acesta deşălat, cu degete subţiri, mângâie subţire?... Rătăcesc, rătăcesc… cu Theo, de atunci rătăcesc…”
- Privindu-l un timp mai îndelungat, o atracţie irezistibilă te chiamă, te scufunzi, te strecori, rătăceşti în acest misterios colţ de pădure… rătăceşti…
- Destul, domnule Pictor!
Tac amândoi. Pictorul se chinuie să-şi aprindă pipa, ea ştie că astfel îşi ascunde iritarea. N-ar fi vrut să se întâmple aşa. Neştiutor o rănise amintindu-i, ghicindu-i gândurile. „Sunt unii blestemaţi ce pot să te descopere… tu te ascunzi dar ei pătrund prin armura ta cu o intuiţie inconştientă şi te trezeşti goală în faţa lor, nimic nu te ascunde de dorinţa lor meschină de a te deconspira… Eşti goală dar nepregătită pentru dragoste.”
- Arată-mi altceva, orice, ascunde-l, nu vreau să-l văd!
Pictorul muta pânze, rame, şasiuri. Nas fin, subţire, uşor coroiat, buze subţiri, mustaţă subţire, prin tăietura ochilor subţire un jet subţire de inteligenţă cerceta faţa Luciei. Ea privea acum un tablou închegat din tuşe groase, viguroase, opulente. Culorile se îmbinau şi se contopeau abia în mintea ei după ce străbăteau retina. Un joc minunat! Alăturate lui alte două tablouri cu flori, aproape identice. O singură floare era altfel în fiecare compoziţie, galbenă într-una, roşie în cealaltă. „În viaţă clipele diferă unele de altele doar printr-un amănunt; azi ai fost puţin mai trist decât ieri şi mâine puţin mai trist decât astăzi.”
- Pe care îl preferaţi?
Nu răspunse. Îi plăcea floarea aceea galbenă, îi aducea linişte şi îi amintea de fugarul Theo, fugărit de el însuşi. Privind îndelung corola florii se desprinse de realitate şi nu mai sesiza trecerea timpului. Pictorul ieşise din scenă, rămăsese doar Theo, fugar în Legiunea Străină…
- Dacă vi se pare amară cafeaua, aveţi aici zahărul. Pe o tavă de argint cizelat erau două ceşti minuscule cu drogul fierbinte. Zaharniţa din aceeaşi garnitură.
- Nu voi cumpăra nimic, domnule Pictor!
- Preferaţi coniacul sec?
- Regret, nu cumpăr…
- N-am mulţi prieteni iar cumpărători şi mai puţini, dar constanţi, aceiaşi de multă vreme. Cine cumpără odată, se abonează. Daţi-mi voie să fabulez, să zicem că suntem vechi prieteni…
Cafeaua şi băutura se potriveau tablourilor, căldura şi vorbele pictorului o ameţiră, se simţea bine şi a plecat târziu. Nu cumpărase tablouri dar avea încă un prieten.
Vizita atelierul Pictorului mereu mai des, plăcându-i mereu mai mult de el, până se îndrăgosti şi i-a devenit iubită. Atunci soţul Luciei se înfurie din nou, se înfurie crunt. Arăta calm şi zâmbitor, dar intimii lui se îngrozeau deoarece, slujindu-l atâţia ani, îi citeau pe faţă semnele în fiecare dimineaţă. Înţelegeau că se va răzbuna.
În acele zile el stăpânea a douăzecea parte din aurul ţării şi tot atâta din putere. Până acum urcase tenace şi fără zarvă treptele aşternute cu purpură, iar la fiecare pas, de sub fiecare călcătură, se scursese o picătură de sânge. Slujitorii o ştergeau precauţi, mereu mai înspăimântaţi de aşa slujbă ticăloasă. Deci, când soţul Luciei se înfuria, zâmbea tuturor cu colţii pregătiţi să sfâşie crunt.
Venise primăvara, ca oricare dintre femei Lucia îşi cumpărase flori, le iubea. Îşi umplea existenţa cu trăirea lor efemeră. De după colţul străzii, strecurat pe nu se ştie unde, mirosul unui salcâm nevăzut. Mireasma, soarele, florile, toate o ameţeau, aşa i se întâmpla în fiecare primăvară. Mergea visând, zâmbind unui gând. Apoi pricepu că trecuse de acel loc. O perdea cenuşie acoperea vitrina, tabloul acela cu eticheta discretă „Nu se vinde” scufundat în ceaţă. Atelierul Pictorului era închis şi pentru cei din afară, interiorul îşi pierduse sensul. Alături, în pragul prăvăliei stătea marchidanul, un evreu uscăţiv, ferindu-şi privirea. De aici i se născu bănuiala dar era prea mândră să-l întrebe ceva. Când trecu mai departe, el se ascunse aranjând papiotele în rafturi.
Ziarele de dimineaţă i-au adus vestea. Tutungiul invalid a strigat-o:
- Citiţi, doamnă, ziarul Dimineaţa!
L-a luat fără să-l plătească. La o cafenea mesele erau scoase pe trotuar, patru pete luminoase, strălucind. Patru mese cu câte patru scaune fiecare. Patru, numărul neviului. Lucia ştia acum! Se aşeză, era singura clientă la patru mese. Deschise ziarul, era din patru aprilie, încă doi de patru, remarcă ea, din lanţul care alcătuia vestea: „Sinuciderea unui pictor.” El era!
Gândul i se întoarse la invalid, numai el avusese curajul să-i spună. Ceru două cafele, pentru amândoi, nu putea bea fără Pictor. Până la urmă au rămas nebăute. „Invalidul, îşi spuse Lucia, a trecut prin război, a văzut oameni sfârşindu-se, chinuindu-se să se salveze din dezastrul care îi domina pe toţi, a suferit de moartea unei bucăţi din trupul său, de o parte de moarte. Nu-i mai era frică de suferinţă.” Acum ea era ciuntită oarecum asemănător, i se tăiase o parte a sufletului. „De ce mi-a dat ziarul?” O făcuse din răutate? Poate că nu, fusese un gest camaraderesc. „Te întrebi, gândi Lucia, dacă s-a bucurat, dacă a răbufnit în el o răutate ascunsă.” Putea fi invidios că Pictorul o îmbrăţişa cu puterea celor două mâini şi că se slujea de ele, amândouă, pentru dezmierdări şi împreunări? „Lipsa unui braţ amputează fiorul, îl reduce la jumătate?” Îşi inchipuia universul intim, contorsionat al omului estropiat, suferinţele şi frustrările. În cele din urmă citi articolul. Era sumar şi nu lămurea nimic. Doar un lucru părea sigur, Pictorul murise şi trupul lui fusese trimis în Nord, în locul de baştină pentru a fi îngropat în cavoul familiei. Cauzele sinuciderii rămâneau obscure, nu se găsise nici o scrisoare.
Lucia ştia mai multe decât pomenea ziarul. Se întoarse spre casă, plăti tutungiului şi-l privi stăruitor. Părea indiferent, nu suferea, nu se bucura, nu invidia. Părea un înţelept, el o ajutase să ştie, o scutise de inabilitatea sau grosolănia altora. Îi zâmbi, el respinse puntea. Nu-i trebuia, se mulţumea cu zâmbetul vieţii, ar fi putut să se piardă acolo, departe, cu totul.
În faţa atelierului recunoscu un obişnuit al casei, o slugă cu rosturi ştiute numai de stăpânul lui.
- Săru’ mâna, doamnă!
Lucia nu-i răspunse, voia să treacă mai departe, dar s-a răzgândit.
- Câţi a trebuit să fiţi ca să faceţi o treabă ca asta?...
Omul ezita încurcat, umezindu-şi buzele groase cu vârful limbii.
- Mie poţi să-mi spui, sublinie ea, nu te voi trăda!
- Dacă promiteţi!?... Încă se mai codea. Apoi cu mai mult curaj: am fost cinci, nu se admitea un eşec… Doar îl ştiţi pe conaşu’!?
- A suferit?
- Nuu…, nu cred! Deveni mai sigur: trei, eu şi alţi doi, ne-am atârnat de el, să nu ratăm… I s-a lungit gâtul cu încă o palmă… şi s-a subţiat!...
- Să vii să-ţi dau şi eu ceva, pentru că n-a suferit. Pentru că n-a suferit mult… Omul continuă încurajat:
- Aşa-i! Chiar ne-a certat pentru asta. Putea să ne dea peste cap chestorul… Da’ domnu’ Blănaru e omu’ nostru!
#
Acum o toamnă caldă aurise, pomii, casele, străzile, turlele bisericilor. Lucia hoinărea prin parcuri căutând urma lui Theo cel fugit în Legiunea Străină. Atelierul Pictorului rămăsese închis. Din patru aprilie Lucia avea sufletul amputat. Tăietura nu o durea dar o lipsea de ceva important şi tocmai această hăcuire o împiedica să ştie „ce” era acel „ceva”. Se căznea să adune amintiri, frânturi de imagini şi cuvinte dezlânate necesare închegării acelei parţi lipsă, tocmai segmentul trebuitor prin care să treacă înţelegerea spre adâncul ei.
Perdeaua cenuşie, nemişcată atâta vreme, acoperind „locul” acelui sinistru, astăzi dispăruse. În vitrină, peisajul cunoscut. Eticheta „Nu se vinde”, o mică pată albă. Uşa întredeschisă. O împinse şi intră în atelier privind spre tavan. Da, cârligul era şi acum, acolo. Nu fusese sau nu-l văzuse până atunci, niciodată în vizitele ei. Montat într-un colţ al tavanului, parcă nu avea un rost anume, fusese pus numai pentru a fi folosit odată, atunci când se hotărâse soarta Pictorului. Stătea la locul lui, fusese lăsat acolo cu bună ştiinţă, ca un avertisment. Să se ţină seama de el!
Un glas o întreba ceva dar Lucia vedea scena, mai întâi frânghia, i-au făcut un nod meşterindu-l sub ochii lui, au agăţat frânghia încercându-i tăria. Apoi scene derulate rapid. Agitaţie. Pictorul alungit de greutatea a patru trupuri. Iarăşi patru! Al lui şi al celorlalţi trei…
De data aceasta Pictorul era tânăr, puternic, aproape un uriaş. Fără pipă, barbă, bască. Cu zâmbet cuceritor şi ochi albaştri. „De el ar trebui să se atârne cel puţin zece”, gândi ea voind să plece. Pictorul o plăcu şi o rugă să rămână. Ea ştia că trebuie să se îndepărteze de acel loc, dar nu reuşi să-şi impună gândul. Se simţea, din nou, bine, întreagă. Neaşteptat de repede începură să se iubească, era graba ei, să-l consume înainte de a se destrăma. Apoi se hotărî să-l păstreze.
De data aceasta soţul Luciei nu avea vreme să se înfurie. Stăpânea acum o mare parte din averea ţării şi pusese ochii pe o altă câtime bună. Întindea capcane, închidea laţuri, făcea jocuri murdare. Nu avea timp să se înfurie, le spusese servitorilor să ţină ei minte, să-i amintească peste un timp. Vor şti ei când!
În atelier Lucia vorbea privind o pată albă dintr-un tablou neterminat. De fapt, plângea.
- Vreau să fugim, să ne ascundem puterii lui… Nu vom putea rămâne multă vreme împreună, nu va admite.
Pictorul ezita.
- Câştig prea puţin, aceşti bani nu ajung unei prinţese.
- Am să muncesc şi eu. I-am furat multe milioane…
Soţul Luciei tocmai prinsese prada, stăpânea un sfert din aur şi tot atâta din putere. De acum înainte avea timp să se înfurie. Lucia trebuia să se hotărască, se puteau salva doar prin fugă.
- Te rog să mă asculţi! Numai ficţiunea zămisleşte oameni care iubesc şi se jertfesc pentru dragoste…
- Fără jertfe!... replică Pictorul.
Cine ar fi crezut că Lucia se poate înfuria!? Nu, nu e bine spus aşa! Nu s-a înfuriat, o asemenea stare îi era permisă doar soţului ei. Ea era deznădăjduită, prefera să aibă sau să piardă totul. Se plictisise să fie mereu lipsită de o parte a ei, de cea mai importantă componentă a fiinţei. Pictorul abia văzu lucirea browningului din mâna Luciei. De teamă se încruntă şi între sprincene se iviră trei stropi de sudoare. Nu auzi zgomotele discrete ale celor patru focuri..
După puţin timp sosi chestorul şi ambulanţa. Autopsia a fost o formalitate. În trupul Pictorului au fost găsite numai trei gloanţe. Al patrule poposise în cel al Luciei.
Ziarele de dimineaţă aveau alte preocupări, pe prima pagină anunţau veşti inimaginabile. Întâmplările din atelierul Pictorului au apărut la „fapt divers”. Vârtejurile stârnite de cei fără de aur, au făcut ca soţul Luciei să piardă mai întâi puterea. La scurtă vreme i s-au spulberat averile şi, deodată, n-a mai stăpânit nimic din tot ce avusese până atunci. Furia i se consuma inutilă în singurătate şi părăsire. Slujitorii de mai înainte se străduiau să scape luptându-se cu bulboana care îi trăgea în adâncul întunericului ce se înstăpânea.
Când al treilea pictor deschise atelierul, crivăţul se năpustea în lungul străzii goale, năruindu-se în ninsoare cu valuri dense, de nestrăbătut…
-->
Răspunsuri
Frumos! PREȚUIRE!
Taifas nr3