Un calendar blocat în insula neputinței

Îmi pipăi chelia și mă îndrept hotărât spre baie, nu neapărat pentru a-mi analiza fizionomia feței, ci pentru a mă spăla pe dinți. Într-o oră trebuie să răspund prezent calvarului impus de starea mea de sănătate – chimioterapie. Valuri de infirmitate îmi îmbrățișează trupul lipsit de conținut. Câteva steluțe nebunatice mă salută, sugerându-mi să mă sprijin de pereții fără mâini și fără suflet. Clipa parcă stă în loc...

– An-drei!?

Dintr-o altă lume îmi aud numele silabisit de Raluca. Nu sunt sigur, dar am impresia că zac ca o roșie pleoștită pe covorașul de pe hol. În contrast cu agitația soției, obrazul meu drept simte căldura liniștitoare și umedă a Maiei, cățelușa noastră, care nu știe ce s-a întâmplat cu mine, dar vrea să ajute și ea.

– Vă rog să veniți repede! Soțului i s-a făcut rău. Locuim pe strada Gloriei la numărul 7.

Cum... am picat mort-copt? Încerc să-mi deschid ochii, însă pleoapele mai grele ca un metal rablagit se opun. Toți mușchii mei parcă au evadat pe o insulă exotică, iar trupul ca o adunătură de carne și oase solicită providenței curaj, putere și viață. Se pare că cererea mea, încurcată într-un destin păcătos, trebuie să stea în așteptare.

– Fugi, Maia, lasă-mă să-l duc pe canapea până vine salvarea...

Scăpat de răcoarea gresiei simt cum situația ușor, ușor se însăilează. Spatele meu se pliază bine pe pătura de pe canapea și picioarele se chinuie să dea semne de viață. Doar ochii zac în întuneric și rămân așa un timp nedefinit. Un ultim gând se intersectează cu mâna Ralucăi, care cred că-mi verifică pulsul, apoi fuge mâncând pământul.

 

 

– Nu, nu cred, Dane, că-și va onora fanii cu prezența sa în weekendul următor. Uite-l cum zace! Perfuziile-l mai țin. Nu mai știu ce să fac...

Urechile mele, revenite dintr-un marasm prelungit, ascultă inapte. Deschid ochii și analizez în tăcere încăperea, nu pentru c-aș vrea să asist la convorbirea Ralucăi cu producătorul meu, însă nu sunt capabil să concep un sunet. Despre silabe sau cuvinte nici nu poate fi vorba...

– Mai discutăm, Ralu. Uite, mi se pare că te privește. Te las. Pupici.

– Andrei, dragule???

Vocea ei lacrimogenă mi-ar fi smuls un surâs în alte împrejurări, dar acum mă simt ca o bucată de beton provenită din demolări. Șoaptele-s îmbătrânite, iar reflexele sunt îmbrăcate cu mucegai. Doar lichidul ce curge prin perfuzia prinsă pe brațul meu drept și privirea mea derutată se încăpățânează să-mi conserve conglomeratul uman în viață. 

Se apropie de patul meu, puțin derutată, dar bucuroasă, blândă și iubitoare. Îmi dăruiește un sărut pe frunte, mângâindu-mi cu o mână tremurândă obrazul drept. Nu mă satur să o privesc și-mi imaginez cum o trântesc lângă mine devorându-i trupul. Fleacuri apuse, căci liliputanul din mine de abia poate face o reconstituire a mișcării degetelor de la mâini.

Raluca târăște un scaun lângă patul meu, se așează pe el și cu ambele mâini îmi mângâie degetele de la mâna stângă. Ochii au percutat la auzul unui viitor concert, eu însă mă simt inert ca și când aș fi participat la un maraton.

– Cum te simți, iubitule?

– Im-pon-de-ra-bil...

– M-ai speriat alaltăieri. Acum, ești bine? Hai, zâmbește-mi, te rog.

Zac aici de două zile? De aceea-s înțepenit? Trebuie să-mi revin! Nu cedez eu așa ușor, dar cum voi cânta cu noul meu look? Cine va cumpăra bilet pentru un cântăreț chel? Cum voi ține chitara dacă nu am forță nici cât o găină? Și versurile, aș putea să le improvizez? Mă simt de parcă nu știu cine sunt și nu întrevăd, într-un viitor apropiat, vreo schimbare benefică. Ce concert? Va fi un fiasco! Și îi zâmbesc mecanic, amar, prelung cu gândul la cariera mea muzicală de care simt că se va alege praful.

– Nimic nu se compară cu tine, Andrei!

– Nothing Compares 2 U - Sinead O'Connor, șoptesc eu mai mult pentru mine, însă zbanghie cum o știu, Ralu a intrat deja pe Spotify și apropie smartphonul de mine.

– Dacă femeia asta a făcut artă cu un look ca al tău și tu poți!

Îi simt disperarea din glas, îi adulmec pasiunea pentru persoana mea și încerc să-mi decapitez tristețea. Un surâs se împotmolește pe buzele mele uscate și șoaptele se grăbesc să dea viață cuvintelor potrivite. Am concediat toate gândurile pesimiste și hotărât să-mi iau viața înapoi împing telefonul spre ea, zâmbindu-i provocator:

– Vom lua și patul ăsta cu noi la concert...

– Așa vrei tu? Eu mă gândeam c-ar fi suficient doar chitara, vocea ta și câteva mii de fani.

– Doar „câteva mii”? Fii mai generoasă cu mine.

– Da, e clar, ți-ai revenit, iubire. Merg să caut medicul.

– Vrei să vin cu tine? afirm eu privindu-mi perfuzia obosită.

– Poți?

– Nu știu, dar mă deprimă monotonia pereților și liniștea asta confuză.

Încremenită în pragul ușii, asistenta, presându-și mâna stângă pe buze, se abține din râs. Sensibilă și rușinată, Raluca apleacă capul încercând să-și ascundă rumeneala din obraji. Eu continui cu același umor, momentan blocat în negru:

– Scuzați-mă domnișoară, dar aș vrea să știu de cât timp trageți cu coada ochiului la noi.

Asistenta, împrumutând destul de mult din nuața roșiatică a soției mele, se apropie de mine verificând dacă n-am febră. Analizează și perfuzia aproape goală și-și scoate, cu mișcări gingașe, pagerul din buzunar, apelând doctorul.

De aici până la fotoliul și chitara mea simt că mai sunt doar câteva etape: externarea, drumul spre casă și Maia care se va încurca-n picioarele mele. Viața mea, încăpățânată cum o știu, nu a vrut să intre în stop-joc.

Respir. Iubesc. Trăiesc.

 

 

Oare de ce latră Maia în halul ăsta? Opresc dușul, îmi acopăr corpul umezit și revigorat cu un halat și ies din baia camerei de hotel. Cățelușa noastră agitată, mult prea jucăușă, cu o bluză a soției în botic sare ca o apucată de pe un fotoliu pe altul. Niciodată n-a fost așa de tulburată. Posibil să nu-i fi picat bine drumul istovitor pe care l-am parcurs până în capitală sau poate îi este dor de Ralu? N-aș fi crezut că nu va sta cuminte fără ea. Am vrut să-i ofer libertatea de a se întâlni cu fostele ei colege de facultate, căci prea m-a cocoloșit în ultimul timp din cauza bolii mele.

– Maia, hai fetițo, spune-mi ce te supără.

Mă privește câteva secunde, mârâind agitată, apoi din trei salturi aterizează pe lampa de noptieră de lângă pat, reușind s-o dărâme. Să râd? Să plâng? Să o cert? Inutil. Arunc o privire după zgardă și mă apropii de ea în tăcere. Simțe că i se coace ceva și... ce să vezi? Cu mișcări mult, mult prea rapide pentru starea mea actuală profită de fereastra deschisă și se aruncă în gol, fără parașută. Uau! N-aș fi crezut vreodată... Mă apropii de fereastra camerei de hotel situată la etajul opt și îmi întind bustul puțin spre exterior. Se pare că totuși și-a luat parașuta cu ea, căci se plimbă țanțoșă pe trotuarul opus. Acrobată? Circu-i de ea! Dar cum? Revizui filmul ultimelor cinci minute și mă pipăi să văd de-s treaz sau visez. Caraghioasa s-a oprit puțin. M-o fi zărit la geam? Analizează în tăcere clădirea impunătoare a hotelului preț de câteva minute. Nu știu ce să fac. Mă reține distanța, altitudinea și imposibilitatea de a acționa. Un autovehicul sparge liniștea imaginii mele vizuale, iar Maia, draconică de data aceasta, sare pe capota mașinii scoțând sunete de luptă. Șoferul șocat, pierde controlul volanului parcându-și brusc și zgomotos mașina în primul copac de lângă trotuar. Cățelușa mea, transformată într-un demon, parcă dansează de bucurie deasupra caroseriei grav avariată. Șoferul nu face nici o mișcare. S-o fi accidentat? Sunt prea departe pentru a constata acest lucru, însă mă simt dator față de bietul om. Intru-n cameră și-mi caut telefonul. Apelez la 112. Nu se poate! Cum adică: „Numărul format este nealocat.” Imposibil. Mai formez o dată. Același mesaj. O sun pe Raluca. Nu-mi răspunde. Insist și încep să tremur. În urechea mea bleagă se aude același mesaj. Să fie o avarie la rețeaua de telefonie mobilă? Mă așez pe pat, ridic receptorul telefonului fix și constat că-i mut. M-am debarasat de înjurături de când m-am căsătorit, însă îmi lovesc cu sete palma mâinii stângi cu pumnul format cu ajutorul mâinii drepte. Revin la fereastră și brusc îmi vine să-mi deplasez trupul în trecut, unde boala nu-mi crea dureri de cap, unde Maia nu exista, acolo în orășelul meu liniștit de la poalele muntelui. Nu fug de prezent, însă imaginile apocaliptice care se desfășoară în fața mea posibil să-mi schimbe radical destinul. Și mai e o zi până la concertul meu! Nu mai am puterea de caracter să mă uit la cățeaua asta cum devorează trupul șoferului și mă prăvălesc pe pat. Dacă am halucinații? Nu poate fi real!

Analizez tavanul camerei, în speranța că voi descoperi în mine resurse pentru a-mi păstra echilibrul psihic. Vreau să neg, vreau să uit spectacolul grotesc regizat de patrupedul meu. Nu sunt capabil. Zgomotul de afară se amplifică. Nu mă pot abține să trag cu coada ochiului. Lângă Maia, trei dulăi devorează corpul răpus în accident, iar roțile autovehiculului sunt roase de doi mistreți. Am luat-o razna? Închid fereastra și mă prăvălesc în fololiu.

Totuși n-am stare! Sunt un om al acțiunii, iar pe fruntea mea scrie atitudine. Și-o fi luat Dumnezeu câteva zile de concediu și animalele au înnebunit? Ce-o face Raluca? Caut răspunsuri pe care sigur nu le voi descoperi în camera aceasta de hotel. Îmi pun ceva sumar pe mine, ies, verificând de două ori dacă am închis bine ușa și mă îndrept spre lift. Ajung rapid la parter. Lipsa forfotei umane îmi amplifică îngrijorarea. Zgomotul unui televizor îmi sugerează să mă-ndrept spre intrarea hotelului. Recepționerul, un bărbat cam de vârsta mea, cu un pahar de băutură în mână, mă privește cam ciudat. Nu mai înțeleg nimic! Pisici transformate în ucigași, mistreți savurând cauciu, recepționeri bețivi... În ce lume trăiesc? Și tocmai acum s-a găsit și Ralu să mă lase singur!? Curat ghinion.

– Domnule, insist, nu aveți voie să ieșiți din hotel.     

– Măi tu... Vezi-ți de țuica ta și lasă-mă pe mine în pace! „In-sist!”

– Nu glumesc, haideți, vă rog, să vedeți ce se transmite la știri.

Deci nu-i beat, nici prostănac. Mă îndrept spre recepție simțind că ceea ce voi descoperi are legătură cu Maia, cu accidentul la care am asistat neputincios, ca un spectator inocent. Politicos, cum îi stă bine unui angajat model, trage un micuț fotoliu în fața televizorului, gesticulându-mi în tăcere să mă așez pe el. Mă execut rapid și tac, făcându-i semn că vreau și eu puțin din sticla cu tărie.

Pe ecranul televizorului se derulează scene de groază filmate cu drona. O voce din studioul postului de televiziune repetă periodic și sacadat: „Se întâmplă acum! Nu e o simulare, nu este o farsă. Vă rugăm nu părăsiți clădirea în care vă aflați. E periculos. În câteva momente vom transmite un comunicat de la guvern.”

– Se poate, te rog, fără sonor? Dramatizează prea tare, femeia asta!

– Credeți? Priviți cum intrările la metrou sunt păzite de șerpi și autovehiculele sunt avariate de: capre, bivoli, girafe...

– Da, ai dreptate. Uite, acolo, un crocodil înghite o bicicletă. Ce naiba?

În fața hotelului, trei vaci se încurcă una-ntr-alta puțin agitate, iar o maimuță sare pe o mașină, parc-ar fi la circ. Golesc paharul și-i fac semn tovarășului meu să păstreze tăcerea. El îmi face semne disperate cu degetul arătător de la mâna dreaptă, dar nu înțeleg nimic. Mai isteț ca mine, decide să-mi transmită mesajul în scris și-mi flutură două foi, rotindu-le periodic în fața privirii mele – „Urcăm!” , „Pericol”. Într-un final mă prind și eu. Mă ridic de pe fotoliu și mă îndrept spre lift. Face și el câțiva pași cu o mătură în mână, dar îmi sugerează, mimând insistent, că nu vom lua ascensorul. Îl urmez dezamăgit, dar rapid. Abia apucăm să blocăm cu coada măturii accesul de la intrarea pe scări spre etaj și un sunet de cioburi în cădere ne determină s-o luăm la fugă. Ajungem la primul etaj. Camaradul meu smulge dintr-un colț al holului o canapea, târând-o în fața scărilor. Inventiv băiat, ar trebui să-i dau un like, dar n-avem timp de socializare. Trag și eu un fotoliu, pe care-l sprijin de canapea și escaladăm scările spre etajul doi, unde procedăm la fel. Tot așa la trei, la patru. De abia la etajul cinci, obosit, îmi întinde mâna:

– Eu sunt Mircea.

– Andrei.

– Va trebui să blocăm și liftul, apoi urcăm pe terasă. Nu cred că păcătoasele ăstea de animale pică din cer. Acolo vom rezista mai mult.

– Crezi?

– Nu știu, dar... încercăm. Verificăm frigiderele din camerele de la etajul șapte, opt și nouă, poate găsim ceva lichide și mâncare. Eu intru într-o cameră, tu în cea alăturată, să fim mai expeditivi.

– Și chei, de unde?

– Picior nu ai? Suntem într-o situație care-pe-care, n-avem timp de cochetării. Și trebuie să improvizăm un lacăt pentru blocarea terasei. Poate dibuim pe undeva, ceva...

Captura de la etajul șapte e destul de consistentă: patru baxuri de apă plată, cinci sticle de vin, una de cognac și câteva pachete de biscuiți. Decidem să le depozităm pe terasa superioară a hotelului, urmând să revenim rapid după pături și alte eventuale provizii.

Fiind de-al casei, Mircea o ia în fața mea. Se oprește înainte de ultimul calup de scări:

– Așteaptă-mă aici. Merg să analizez exteriorul...

– Am putea urca împreună.

– Bine, fie cum vrei tu. Nu ne grăbește nimeni.

Escaladăm deciși să facem o plimbare pe terasă. Mircea deschide ușa, pășește cu piciorul drept, însă se dă brusc înapoi:

– Adu-mi rapid ceva să blochez accesul spre exterior, afirmă recepționerul înșfăcând cu ambele mâini clanța.

Simt pericolul și cobor, încercând să improvizez o baricadă din dotările clădirii, însă nu mă descurc. Eu, un cântăreț nu prea cunoscut, bolnav de cancer, nu mai suport această situație tensionată. Ce-aș putea să-i duc? Un dulap? Exclus. O masă? Aiurea. Scaune? Fără efect. Dezamăgit, dau să mă-ntorc și descopăr, în spatele unui ghiveci imens cu flori, o bâtă de baseball. Nu pot să cred! Ce naiba să caute bâta asta în spatele florilor? De când zace aici? Femeia de serviciu, în alte împrejurări apostrofată, ar trebui acum aplaudată, dar... lipsește de la premiere. Alung umorul, renunț să mai gândesc în perspectivă și mă concentrez pe supraviețuirea de moment. Ajung în pas alergător lângă Mircea, pe care-l regăsesc cu o față chinuită de croncănitul insistent al miilor de ciori cantonate deasupra hotelului. Pentru moment, bâta asta de baseball ne-a salvat, dar gândim în perspectiva zilei de mâine, de poimâine și urcăm un dulap pe care-l sprijinim de ușă, apoi plantăm în spatele lui vreo trei fotolii solide. Baricadă de război.

– Săptămâna trecută s-a cazat la noi o echipă de baseball din State. Probabil unul dintre ei a uitat bâta...

– S-a potrivit de minune! Și acum?

– Nu știu... Așteptăm pe hol sau ne refugiem într-o încăpere. Avem de unde alege.

– Exclus! Mergem în camera mea. E cu vedere la stradă.

– Eu unul nu mai vreau să văd nimic. Îmi vreau doar viața înapoi. Nu-mi surâde să sfârșesc aici ca un șobolan.

Tac, înțelegându-i durerea. Oficial eu mai am câteva luni de trăit. Acum sfârșitul pare a fi mai aproape. Călit în durere, ridic o sticlă de vin și i-o întind amicului meu. Se prăbușește lângă un perete, chinuindu-se puțin să-i scoată dopul și bea.

– Vrei să-ți spun un secret? Azi e prima zi când pun băutură în gură. E bună, ajută să uiți... îți dă curaj.

– Orice început are și un sfârșit, precum orice sfârșit este un nou început.

– Hai, lasă prostiile, ia și tu o gură!

Nu mai am nimic de pierdut, dar îl refuz politicos. Lumea asta chiar se va sfârși? Cum s-a ajuns aici? E o eroare sau animalele s-au săturat de subjugare? Mă uit la tovarășul meu cu câtă fericire savurează conținutul sticlei și nu își dă seama că deznodământul ne bate la poartă. Suntem prinși în propriul sfârșit și nu putem să evadăm spre o lume mai bună. Totul e praf, harababură, dezastru. Noi, blocați într-o conștiință tulbure, nu realizăm că trăim de fapt... începutul sfârșitului.

...

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii răspund –

Răspunsuri

  • Îmaginea unui fragment din ospiciul mondial

     

     

  • Vă mulțumesc tuturor pentru lectură și apreciere.

  • Ei, lectura de azi mi-a reamintit când vremurile pe aici erau pline de viaţă, concursuri, dezbateri, comentarii, postări... Acum, parcă e ca în povestirea de mai sus, un fel de suprarealism la care încercăm să ne aliniem... şi în jurul căruia, pentru al părăsi, încercăm să ne adunăm cei care am trecut prin aceşti 2 ani de... "altă viaţă"...

    Nu ştiu ce şi cum vom reuşi, pentru mine nsă e o bucurie imensă să încep a cite lecturi acaparante, bine scrise, ca cea de mai sus!

    Flelicitări doamnă Dorina! 41.gif41.gif41.gif

    • Vom reuși, domnule Muntean, însă toate la timpul lor.

      Dacă sugerați că e vremea să-ncepem concursurile literare, eu încă nu-s pregătită. Am o rană sufletească (extraCovid) pe care cu greu mi-o voi închide. Totuși pot spune că mi-e dor de „vremurile bune” de pe Cronopedia, când scriam cu disperare și eu, și Nicoleta, și mulți alții.

      P.S. Vă mulțumesc pentru cuvintele elegante atribuite prozei mele. Vă îmbrățișez cu drag. Să fie pace pe pământ și... multă, multă credință în Dumnezeu.

Acest răspuns a fost șters.
Voturi 0

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Comentariile sunt închise.

-->