Văduva veselă

[Lenuş Lungu]

A fost o vreme de basm, când în anume tãrâmuri blagoslovite, oamenii, desi munceau ca sã trãiascã, au fost fericiti fiindcã aveau timp sã se distreze si încã nu uitaserã cum. Chiar asa? Unde? Când? Se va mira cititorul incredul. Poate cã nu tocmai asa, cãci existau anarhisti, nihilisti si bolsevici. Dar ei nu mitraliau la nimerealã copii, femei si bãtrâni sau bufoni multumindu-se cu mãrimi – ici un tar, colo o împãrãteasã sau un print mostenitor. Erau si banditi, dar stãteau la drumul mare si adesea sfârseau spânzurati încât nu apucau sã ajungã sefi de state sau de mari corporatii financiare. Oamenii mureau mai tineri de boli fãrã nume, dar nu torturati de cosmarurile “golden age-lui”, oribilele Altzeimer si Parkinson. Se stia de sifilis si tuberculozã, dar nu de AIDS si febra hemoragicã Ebola. Si încã nu se auzise de Scleroza Multiplã la vârsta de doi ani. Erau mai putine spitale, dar în ele nu puia streptococul Pyogenes, “mâncãtorul de carne”. Se mai întâmplau rãzmerite si rãzboaie locale, dar durau putin, iar stirile umblau încet asa cã pânã sã se afle despre tulburãri peste tot, zarva înceta. Omenirea credea sincer cã stiinta si ratiunea vor pune capãt tuturor molimelor si conflictelor, instaurând raiul pe pãmânt. Nu era panicã, nu era angoasã. Era sperantã, ordine si relativ bunã stare. Între sfârsitul secolului XIX si mijlocul decadei a doua a secolului XX unul dintre locurile acelea binecuvântate a fost Imperiul Habsburgic. Toti cei pe care i-am cunoscut si care apucasera de tineri Austria acelor nemaipomenite timpuri, erau de acord cã nici sub mult lãudata domnie a lui Augustus nu fusese mai bine. Bâiguieli de bãtrâni senili, vor fi poate tentati unii sã spunã. Dar ajunsi la vârsta lor de ce oare noi nu depãnãm amintiri despre “la vie en rose”? Cele mai elocvente dovezi le aduce însã opera – gen artistic atunci în vogã în Europa si cele douã Americi – si mai ales opereta care a înflorit la Viena. A fost o înflorire fãrã precedent, al cãrui parfum încã mai dãinuie. Iar printre succesele epocii Vãduva Veselã a lui Franz Lehar a fost diamantul coroanei. Lumea era ahtiatã dupã muzicã si aprecia calitatea, asa încât scurtã vreme dupã premiera de la 5 decembrie 1905, Vãduva Veselã a devenit cea mai jucatã operetã pe mapamond (numai la Londra au avut loc 778 de spectacole începând cu 1907) si autorul ei a devenit multimilionar. Intriga din Vãduva Veselã poate sã parã azi cam subtire si nesofisticatã. Baronul Zeta, ambasadorul la Paris al unui mic ducat balcanic imginar numit Pontevedro, dã un bal ca sã sãrbãtoreascã ziua de nastere a Marelui Duce, suveranul sãu. Statul este falimentar si organizatorul festivitãtii are sarcina sã atragã suportul financiar al elitei parisiene. Baronul asteaptã de asemenea si sosirea invitatei de onoare, vãduva Hanna Glawari, o bogãtasã Pontevedrianã. Zeta plãnuieste sã-si însoare secretarul, Danilo, un nobil afemeiat si petrecãret, cu Hanna astfel încât milioanele acesteia sã nu pãrãseascã Pontevedro. El nu stie cã între aristocrat si Hanna a fost cândva o mare dragoste, ei fiind gata sã se cãsãtoreascã. Însã opozitia familiei nobilului amorez, combinatã cu sãrãcia si lipsa de rang a fetei au fãcut în trecut alianta imposibilã. Restul actiunii urmãreste, de-a lungul a trei acte, reînvierea pasiunii lor, pânã la finalul în care Danilo cere mâna vãduvei. El îsi declarã public dragostea pe care la început se încãpãtânase s-o ascundã din frica de a nu fi considerat mercantil. Firul principal se împleteste cu o serie de situatii quid pro quo, care prin umorul lor spumos, acompaniat de muzica superbã, induc în sufletul spectatorului bunã dispozitie si optimism. Numeroase arii si valsuri, de exemplu Cântecul Despre Vilja sau Ai Sã Mã Gãsesti La Maxim si Valsul Vãduva Veselã sunt piese memorabile care si-au pãstrat prospetimea pânã azi. Lehar a compus ulterior si alte operete tot atât de bune: În Tara Surâsului, Dragoste de Tigan, Paganini, etc. Dar muzica lui a fost prea mult iubitã de Hitler si cu toate cã Lehar n-a fost nazist (sotia lui si multi dintre prietenii si colaboratorii sãi erau evrei), vreme îndelungatã dupã cel de-al doilea rãzboi mondial prea putini au avut curajul sã-i joace operetele. Metropolitan Opera din New York a produs Vãduva Veselã în iarna aceasta pentru a doua oarã în istorie. Cum cinematograful oraselului nostru are acces la transmisiunile lor directe am putut si noi sã vizionãm în HD, matineul din 17 ianuarie. Fiindcã Vãduva Veselã, prin numeroasele ei dialoguri si coreografia variatã, se înrudeste stilistic cu muzicalul, punerea în scenã a versiunii acesteia a fost încredintatã cunoscutei regizoare de pe Broadway, amplu premiata Susan Stroman. Ea a decis în mod întelept sã adopte scenografia traditionalã si costumatia de epocã. Rolul principal i-a fost distribuit sopranei Renée Fleming, în prezent cea mai mare cântãreatã de operã americanã, având ca partener pe tenorul Nathan Gunn cu care s-a potrivit de minune. Pentru rolul feminin secund si pentru scenele de cancan de la Maxim au fost invitate artiste bine cunoscute de pe Broadway. Combinatie fericitã care, augumentatã de sofisticata tehnicã componisticã a lui Lehar a concurat la obtinerea unui remarcabil succes. Ce s-a întâmplat cu ambianta care a fãcut posibilã Vãduva Veselã? S-a dus pe apa sâmbetei. Mai întâi a venit marele rãzboiul, apoi comunismul, nazismul, un alt rãzboi si terorismul. Adicã Antihristul – cum ar spune bãtrânii contemporani cu Franz Josef – care ne îndepãrteazã tot mai mult de paradis… Penticton B.C. Gabriel Watermiller

[Ion Rodica Nicoleta]

Frumos expus, Lenuş! Un artist al cuvântului! Felicitări!