Frământ cu discernământ întunericul, căutând răspunsurile căderii în neputință. Echidistantă, lumina plânge într-un colț. Avansez în beznă, adunându-mi gândurile și amintirile. Aș vrea să-mi protejez ființa de experimentul meu, dar constat că plutesc prin viață agățându-mă mereu de speranța unui mâine mai bun. Și dacă acel mâine dispare? Sparg ceața prezentului și îmbrăcat cu haina vitejiei pătrund mai adânc spre miezul întrebărilor. În monologul disperării, negura mă ia de mână modelându-mi pașii pe acordurile valsului „morilor de vânt”. Cer infinitului o clipă de lumină. Primesc în schimb durere. Nesiguranța mi se agață de picioare. Clipa dorinței de a reuși mă îndeamnă să-mi număr pașii cu palmele agățate de pereți. Misterul mă ia în brațe, însă distanța se rupe. Mă confund cu întunericul sau trupu-mi debusolat s-a transformat într-o respirație umblătoare? Incertitudinile dispar, în timp ce nepăsarea fuge de mine. S-a ascuns de obscuritatea nemiloasă, care brusc mi-a invadat privirea. Conservată în rigiditatea nimicului, bariera timpului mă împinge în amintire. Refuz. Un pas înapoi ar însemna rostogolirea în neant.
Ființa-mi pulsează emoții și încăpățânată, se afundă în întuneric. Respir, dorind măcar o secundă de lumină. Vama fantomelor mi-a blocat pașii în mocirlă, testându-mi curajul.
Demnitate. Înțelepciune. Speranță.
Doar prezentul stăruie să-mi filtrez gândurile pentru a cerne puterea de a merge mai departe. Înarmat cu biciul propriei existențe, chiar dacă viața mi-a dat o palmă, continui lupta. Necenzurat, valsul întunericului s-a ascuns în amintirea unei lacrimi cu spini.
În timp ce pașii ating șoaptele luminii, schițez un sărut. Nu mă cunosc! Mă caut printre iluzii încercând să șterg cuvântul întuneric din calea destinului. Lumina doarme. Încerc s-o trezesc, atingând-o pe umăr. I-aș spune că am spart întunericul în bucățele, că jocul umbrelor s-a încheiat, însă singurătatea îmi șoptește să-mi aranjez puțin zâmbetul.
Trupul meu istovit renunță să ceară clipei un gram de lumină. Sprijinit de un perete, lunec spre pardoseală. Decantez secunda malefică care a rupt brusc filmul deplasării mele. Mă îndreptam hotărât spre biroul directorului, pentru a-i anunța iminenta mea demisie. Ca un obstacol invincibil, pana de curent a rupt elanul meu devastator. Poate că este momentul sistării faptelor. Să-mi agăț ideile de trecut sau de viitorul inadecvat? Întunericul nu poate să-mi acompanieze gândurile. Din contră, mi le îngheață. Înțepenesc și încerc să mă ridic. Un ghemotoc călduț se agață de mine. Pipăi curios cu ambele brațe blănița care îmbracă obiectul mișcător apărut din neant. O pisică? Răspunsul vine rapid printr-un simplu mieunat. Nu mai sunt singur:
– Pisi, cum ai ajuns aici?
Un alt mieunat puțin mai agitat decât primul încearcă să descâlcească misterul. Aiurea! Până să învăț eu limbajul pisicesc, îmi mut cuvintele într-un monolog audiat:
– Știi pisicuțo, ieri am fost forțat să scriu un ordin de plată fără acoperire. Știam că nu e bine, dar șeful, impunător și nervos peste limită, m-a amenințat cu înlocuirea mea. M-am lăsat manipulat și am dus ordinul personal la societatea care ne furnizează echipamente electronice. Ce spui? Am greșit? Știu asta, pisi...
Animalul se zbate în brațele mele. Îi dau drumul.
– Bine, stai lângă mine. Putem discuta și așa.
Liniștea mortală mă determină să măresc volumul vocii:
– Pisi? Pisico, unde ești?
Rup întunericul cu mâna dreaptă, căutând insistent micuțul animal. Răgușit și disperat accept rapid ca oboseala să mă ia în brațe. Tăcerea mă acompaniază cu răutate. Închid ochii încercând să fug de ostila realitate. Îmi teleportez gândurile în hamacul agățat de teiul din curtea bunicii. Ființa mea, docilă, le-a urmat. O briză de vânt călduță mă atenționează să privesc linia orizontului. Orizontul? Of, a prins înălțime. Însuși teiul și-a instalat existența pe terasa unei clădiri. Pe bordura exterioară a terasei, un cal face echilibristică. Undeva în spatele lui, un fluture uriaș îi urmărește traiectoria. Într-o clipă nefastă hamacul se desprinde și mă prăbușesc. Imaginile se ascund într-o ceață de nepătruns. Mă pișc pentru a-mi stabiliza existența. Nu simt nimic. Doar răcoarea întunericului pătrunde, din nou, fără sfială în trupul meu neputincios, dezvelindu-mi ființa de autonomie. Evadez în haos...
O mână puternică mă scutură agitată. Trupul meu inert refuză să se conecteze la realitate. Respirația de lângă mine răbufnește sacadat:
– Ridică-te, Alecule.
Aș vrea să deschid ochii. Pleoapele se opun. Ritualul dansului se apropie de sfârșit? Vocea de lângă mine, conturată în jigniri sporadice, insistă. Timbrul vocii mi-e cunoscut. Dezinteresat și imobilizat de carcera instalată în jurul meu tac. De ce aș riposta? Ancheta mă va arunca din nou în beznă, de data aceasta în spatele gratiilor.
– Hai, bă, Alecule, odată! Acuși se surpă și partea asta...
Deschid un sfert din ochiul drept și privesc umbra nervoasă de lângă mine. Încerc să schițez un gest. Trupul lunecă într-un somn neglijent, chiar dacă vocile persistă în jurul meu, instigatoare.
Mirosul de levănțică îmi cucerește treptat simțurile. Plictisită de lenevire, privirea mea prinde viață. Întunericul și pardoseala rece au dispărut. Cu prietenie, patul din camera mea îmbrățișează trupul ostenit. Pe un fotoliu, Mircea manevra tastatura telefonului. Tentativa de a-mi aduna oasele într-o mișcare este sortită eșecului. Totuși, degetele de la mâna stângă reușesc o desprindere observată de colegul meu.
– Alecule?!
Mă străduiesc să vorbesc. Cuvintele refuză să frământe aerul proaspăt. O privire insistentă ar vrea să întrebe cum am ajuns aici, însă Mircea începe să turuie stresant:
– A fost cutremur, Alecule. Doar câțiva am scăpat... Clădirea noastră este o ruină! S-a declarat stare de calamitate.
Peste trupul meu imobilizat, liniștea cade ca o petală de speranță. O avalanșă de întrebări își pregătește startul spre privirea lui Mircea. Valsul întunericului a fost benefic. Savurez în taină ultimele acorduri. Clipa mă îmbrățișează cu discernământ. Va fi un mâine în care jocul faptelor va decide calea viitorului. Astăzi și aici, mângâi prezentul care m-a acceptat așa cum sunt: o existență efemeră într-o lume agitată.
-->
Răspunsuri
Lecturat cu mare drag...Felicitări!
Vă mulțumesc pentru lectură și promptitudinea promovării, doamnă Lenuș.
Cu mare drag!