“In ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca niste Dumnezei, cunoscand binele si raul” (Facerea 3, 5)
Cu cel de-al treilea capitol al ei, Cartea Facerii trece de la istorisirea creatiei originare (a lumii asa cum a vrut Dumnezeu sa fie) la istoria creatiei cazute (adica a lumii asa cum a vrut omul sa devina).
Originea pacatului stramosesc, mit sau realitate, a ramas foarte controversata chiar si in zilele noastre. Ea are o importanta deosebita deoarece acest pacat constituie, cred teologii, premisa fundamentala a mantuirii.
In cele ce urmeaza vom folosi principiile logicii, ale argumentatiei si, nu in ultimul rand, ale bunului simt, pentru a dovedi ca plecarea de la o premiza gresita conduce, fara doar si poate, la o concluzie la fel de eronata.
Asadar binomul pacat-mantuire, mai bine zis acest flagel care a impartit umanitatea prin schisme sau cruciade, este mostenit, este parte inerenta a firii umane si ca atare, nu ne putem dezice de el. Nu-l putem invinge, nu-l putem schimba.
De ce a pus Dumnezeu copacul cunoasterii si pe cel al nemuririi intr-un loc accesibil celor doi, mai ales ca El prin natura sa stia ce urma sa se intample? Tinuti o vesnicie cu ispita langa ei, era imposibil sa nu cedeze, macar din plictiseala sau curiozitate. De ce au fost pedepsiti atat de aspru, fiind niste copii din punct de vedere mental.
Acestea sunt doar cateva intrebari referitoare la mitul pacatului comis de Adam si Eva.
Originea pacatului stramosesc
Dogma spune: originea pacatului stramosesc se afla in neascultarea protoparintilor nostri, Adam si Eva, care, ispititi de diavol, nesocotesc vointa divina, calcand porunca lui Dumnezeu, de a nu manca dintr-un anumit pom (implicit al Cunoasterii). Dogma general acceptata daca n-ar exista cateva probleme de intelegere si sintaxa – au fost Adam si Eva parintii umanitatii (este posibil oare din punct de vedere stiintific?), de ce a existat un diavol in momentul creatiei (intrebare la care religia nu a putut raspunde pana in prezent) si, mai ales, de ce divinul a interzis Cunoasterea omului?
Reprezinta toate acestea alegorii, poate metafore spirituale ale dezvoltarii umanitatii de-a lungul istoriei, simboluri transcedentale sau “fapte reale”?
Am subliniat cateva cuvinte-cheie pentru dumneavoastra. Vi se par “obisnuite”? Ce va imprima in minte aceste “simple” cuvinte? Au o anumita rezonanta, o anumita predispozitie. Si totusi, oare prin educatie, nu una exagerata?
Revenim la starea primordiala a omului cu “menirea” de a deveni “dupa asemanarea” lui Dumnezeu.
Omul picase examenul moral. Cu alte cuvinte, Creatorul dorea o noua confesiune de credinta, un nou juramant de supunere pentru ca Omul sa reintre in gratiile Divinitatii.
“Nu era folositor ca omul sa dobandeasca nemurirea fara sa fie ispitit si incercat, ca sa nu cada in mandria si osanda diavolului” spunea Sf. Ioan Damaschin. Incercarea prealabila apare ca necesara, caci cel neispitit si neincercat nu este vrednic de nimic (cf. Is. Sirah 34,10). Cu alte cuvinte, asta suna a initiere. Zeul incearca sa-i ofere omului libertatea sau sa-l inrobeasca. Aici, tagma prelatilor a gasit raspunsul perfect pentru a ocoli dilema ii ofera libertatea morala, spun acestia. ?!
Importanta poruncii data primilor oameni este de drept unica, insa pt ca ea cuprindea intreaga lege morala, comunicata lor de Dumnezeu. Ca atare, daca premisa de la care se porneste este falsa, la fel va fii si concluzia. Supunerea fata de zeu sau inaltarea prin forte proprii. Si, pana la urma, se pare ca tocmai asta ne-a fost interzis. O sclavie intelectuala.
Culmea ironiei, in Geneza Omul – Adam nu isi marturiseste vina, caci fara vina (de orice natura) nu poate exista pacat. Omul isi marturiseste doar rusinea “sunt gol si m-am ascuns”.
Dogmaticii si scolasticii in ultima instanta afirma ca orice interpretare alegorica se exclude atat prin importanta faptului istorisit relativ la originea raului din lume, interpretarea alegorica neaducand aici decat confuzii, cat si prin claritatea cu care vorbesc textele biblice ulterioare despre istoricitatea caderii primilor oameni (Sir 25,27; Sol 2,24; 2 Co 11,3; 1 Tim 2,14). Cei doi pomi din gradina Edenului, pomul cunoasterii binelui si raului si pomul vietii sunt pomi adevarati, afirma teologii, obisnuiti, reali.
“Inceputul pacatului este mandria” (Sir 10,13)
“Primul om care a cazut in pacat prin mandrie, dorind a fi ca Dumnezeu” (Sf. Ioan Gura de Aur)
Asadar, pacatul lui Dumnezeu este pacat de moarte. Si, pana la urma, ce este rau in a vrea sa fii ca Dumnezeu? Asemeni lui, cum ne recomanda in atatea locuri Scripturile. Si Lucifer a vrut sa fie asemeni lui. Se pare ca istoria se repeta. Si el a fost alunga din Rai precum Omul din Gradina Edenului.
Ipotetic, probabil Adam a vrut sa cunoasca adevarata Lumina, sa fie asemeni zeului, sa cunoasca. Stim cu totii ca elevii si-au intrecut adeseori mentorii.Un zeu prea gelos, prea exigent in a-si impartasi cunostintele cu propria “creatie”. Uneori creatia ajunge sa intreaca Creatorul. Ne aducem cu totii aminte de mitul lui Pygmalion si al Galateei. Zeul le-a refuzat cunoasterea? Cu ce le-ar fi facut rau? Daca este sa dam crezare textelor biblice aceasta nu le-a adus raul, ci, din contra. Blestemele falsului zeu (moarte si suferinte) au fost adevaratele catastrofe. Nu a fost un gest parintesc, ci autocrat, dictatorial.
Dar astea sunt doar simple vorbe in vant – Adam si Eva, copacul cunoasterii, Dumnezeu si gradina Edenului sunt doar o metafora pentru a sublinia conditia nealterata a Omului inainte de a intra in “lume”. Pierderea nevinovatiei primordiale, pierderea esentei, a sacrului, a unei lumi dorite.
Cum pot crede azi intr-un pacat transmis peste mii de generatii? Cum pot crede azi intr-un pacat transmis indirect, habitual de care nu sunt vinovat? De care nu ma simt vinovat? Cum pot fi inca un “fiu al maniei”? (Ef 2,3)
De aceea, recunoscand neputinta patrunderii dogmei prin ratiune, aceasta poate fii primita numai prin “credinta”, caci este intemeiata, spune traditia, pe cuvantul lui Dumenzeu. Nu aveti decat sa credeti!
Nu voi accepta un pacat pe umerii mei, nici macar Pacatul Originar, care dealtfel nu apare ca fiind transmis nicaieri in Sf. Scriptura.
Afirmarea existentei si universalitatii acestui pacat este cu atat mai mult ilogica. Astfel, maniheii si priscilienii considerau firea omului rea in sine; origenistii sustin ca raul provenea dintr-un pacat savarsit de suflete inainte de incorporarea in trupuri; pelagienii considerau pacatul lui Adam exclusiv unul personal, parere pe care o imparteau si socinienii si rationalistii.
Ca sa nu mai discutam despre diferentele confesionale intre ortodocsi, catolici si protestanti.
Pacatul a fost probabil cea mai temuta arma a Evului Mediu, a inchizitiei, a prelatilor in general si a Bisericilor in special. Iar pacatul originar a fost cea mai reusita inventie de la Adam incoace.
Realitatea lui – istorica, materiala sau morala poate fi contestata de orice om de bun simt. Nu trebuie neaparat sa fii teolog sau invatat.
Intr-adevar, Omul a pierdut ceva pe drum. Si-a pierdut Sinele si Inspiratia. Si-a pierdut Scopul si modalitatea de a-l atinge. A uitat care sunt adevaratele lucruri importante in viata. A uitat sa se opreasca si sa admire. A uitat sa repire si sa traiasca.
Si-a umplut templele de zei si mintea de pacate inchipuite. A uitat ce este important si ca acest dar nu vine de la vreun zeu necunoscut ci este inerent firii umane. A uitat, din nou, sa aleaga si sa simta.
Asta cautam azi…
Autor: Dell descoperă.org
-->
Răspunsuri