În data de 8 noiembrie 2021 Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema 100 de ani de la înființarea Operei Naționale din București. Aversul monedei redă clădirea Operei Naționale din București, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2021”. Reversul monedei prezintă fosta clădire a Teatrului Lyric din București unde a avut loc spectacolul inaugural al Operei Naționale, portretul și numele lui George Enescu, care a dirijat acest spectacol, portretul și numele lui George Stephănescu, inițiator și animator al interpretării muzicii de operă de către artiști români, și inscripțiile „INFIINTAREA OPEREI NATIONALE DIN BUCURESTI”, „100 ANI” și „1921”, anul spectacolului inaugural.
Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare – 100 lei, metal (compoziție) – argint, puritate – 99,9%, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, cant – zimțat, calitate – proof, tiraj – 5000 bucăți și preț unitar de achiziție cu TVA inclus - 450 lei.
Opera Națională din București, denumire veche Teatrul de operă și balet al R.P.R. (Republica Populară Română) este monument istoric și una din cele patru Opere naționale din România, fiind cel mai mare teatru liric al țării, situat pe bulevardul Mihai Kogălniceanu la numerle 70-72. Denumirea de „Opera Română” fusese utilizată cu mult timp înaintea existenței unei clădiri special destinate teatrului liric din capitala României. Compozitorul, dirijorul, cântărețul și profesorul român George Stephănescu a fost cel care a luptat mereu pentru fondarea acestei instituții artistice, pe care a întemeiat-o sub denumirea de Compania Opera Română. Trupa lirică bucureșteană s-a lansat sub nume propriu la data de 8 mai 1885, prezentând progresiv un repertoriu din ce în ce mai bogat și mai ales. Spectacole de operetă și operă comică mai fuseseră organizate în acea perioadă, facilitate de apariția în 1877 a Legii teatrelor, care stipulau existența unei secții de operă în cadrul Teatrului Național. Aceste spectacole, în limba română, apăreau sub egida Teatrului și pe afișele acestuia. La început repertoriul consta mai ales din opere italiene și franceze de mare popularitate, dar și opere comice din creația națională, în care au apărut pe scena bucureșteană primele mari voci românești. Deși existența unei trupe artistice românești de teatru liric, sub numele de Compania Opera Română, s-a făcut cunoscută încă din anul 1885, înființarea Operei Române ca instituție independentă și finanțată de la buget s-a realizat abia în anul 1921. Premiera absolută s-a făcut cu opera Lohengrin sub bagheta lui George Enescu. Autoritățile au oscilat apoi între perioade în care au finanțat Opera direct sau altele în care au încredințat-o prin antrepriză unor particulari. Actuala clădire a Operei Române, cu o capacitate de 952 locuri, a fost ridicată în 1953, după planurile arhitectului Octav Doicescu, sub denumirea de Teatrul de Operă și Balet în vederea a două două ample manifestări internaționale: al treilea Congres Mondial al Tineretului (25-30 iulie) și al patrulea Festival Mondial al Tineretului și Studenților (2-14 august), dar a fost inaugurată abia la 9 ianuarie 1954, cu spectacolul Dama de Pică, operă de Piotr Ilici Ceaikovski. Fațada clădirii, modificată față de ideea inițială a arhitectului, are un portic cu 3 arcade monumentale, împodobite cu statuile a patru muze, și trei uși de acces, care permit intrarea în holul fastuos înălțat pe două nivele. Sala de spectacole are forma de potcoavă, având lățimea de 24 metri, adâncimea de 20 metri și înălțimea de 30 de metri. Edificiul este realizat în stil clasic, are o sală cu o capacitate de 2200 de locuri şi trei nivele de loji şi balcoane, precum şi elegantele holuri şi saloanele de recepţie, iar la ultimul etaj, este amenajat un preţios muzeu al operei, datorat regretatului scriitor şi muzeograf George Ionaşcu. În parcul din fața clădirii se află statuia marelui muzician George Enescu, opera lui Ion Jalea și bustul compozitorului Gheorghe Stephănescu (1843 – 1925), fondatorul Operei Române. Pe fațada clădirii, în locul a două arcade mai mici, care le încadrau inițial pe cele trei mari, au fost montate două basoreliefuri, unul care înfățișează o scenă de operă (sculptori Zoe Băicoianu și Boris Caragea), iar celălalt, zborul unor balerini (sculptor Ion Vlad). În sala de spectacole se găsește un candelabru cu 100 de brațe de cristal aurit. Ocazional se țin spectacole și în Foaierul Galben, care are o capacitate de maxim 200 locuri. Opera Națională București a adoptat un însemn heraldic, creat de heraldistul Tudor-Radu Tiron, și un logo în latină: ARS GRATIA ARTIS care înseamnă artă pentru artă sau, cuvânt cu cuvânt, arta este recompensa artei.
Teatrul Lyric, denumirea alternativă Teatrul Leon Popescu, a fost un interesant monument de cultură și arhitectură bucureșteană situat în vecinătatea Grădinii publicii, botezate în anul 1860 Grădina Cișmigiu, ce a căzut victimă marilor bombardamente germane din 24 – 25 august 1944 și ulterior mistuit complet de un puternic incendiu. Clădirea cu pretenție de palat a fost construită în perioada regulamentară și a aparținut pentru început marelui spătar Costache Ghica, fratele mai mic al domnilor Grigore Ghica IV şi al lui Alexandru Dimitrie Ghica. Zece ani mai târziu după moartea lui Costache Ghica, clădirea a ajuns în proprietatea Statului, în ea instalându-se Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Numirea lui Mihail Kogălniceanu în funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri în 10 noiembrie 1863 va avea un impact copleşitor asupra destinului acestei case. Boierul moldovean, om cu avere însemnată şi cu o colecţie de pictură de mare valoare, ştia ca nimeni altul ce are de făcut pentru propăşirea neamului românesc. Ca vechi paşoptist înclina spre liberalism, ca profesor de istorie îmbrăţişa naţionalismul luminat, iar ca om politic lupta pentru europenizare, prin înfiinţarea unor instituţii care să grăbească mult dorita europenizare. Membru fondator la Iaşi al „Societăţii Ateneul Român”, Kogălniceanu va strămuta societatea în anul 1864 la Bucureşti, în această clădire. În fosta casă Ghica, în corpul dinspre Cişmigiu, s-a amenajat o sală care putea cuprinde 500 de scaune. De la prima până la ultima prelegere această sală a fost arhiplină! De la 1 arilie 1866 societatea primeșete numele de „Societatea Literară Română”, rebotezată la 1 august 1867 în „Societatea Academică Română”, care, din 1879, pe baza unui regulament împrumutat de la Academia Franceză, se va numi „Academia Română”. După construirea societății academice casa spătarului Ghica, a intrat pe căi nedeslușite în posesia colonelului Dumitrescu-Maican, cel care a achiziţionat brickul „Mircea” şi alte nave pentru România, iar ulterior aici a funcționat pentru o vreme chiar Tribunalul. În anul 1895 Tribunalul s-a mutat în noul palat construit de francezul A. Ballu şi de Ion Mincu, iar clădirea care face obiectul prezentării mele a fost cumpărată de moşierul călărăşean Marinache Popescu, care a lăsat-o în grija fiului său, Leon M. Popescu, domiciliat pe Strada Berzei nr.16. Om luminat, naţionalist şi patriot de nuanţă paşoptistă, acesta a amenajat în ea cunoscutul „Teatru Lyric”, în care s-au produs trupe de operă şi operetă străine, - ca mijloc pentru educarea în spirit european a locuitorilor Capitalei. Sala, nu foarte încăpătoare, era dotată modern şi apreciată de artiştii care se produceau pe scena ei. Calculul patriotic al lui Leon Popescu a fost şi o bună afacere, care, conform cercetărilor istoricului Narcis Ispas, i-a permis să înfiinţeze „Societatea Filmul de artă română Leon Popescu ” în 26 noiembrie 1911, cu sediul în Teatrul Lyric şi să subvenţioneze producerea filmului „Independenţa României” în anul 1912. La insistenţele lui Octavian Goga, Leon Popescu va accepta din 1922 pentru scena teatrului său şi spectacole ale „Operei Române”. Acolo vor debuta în Bucureşti Aca de Barbu şi Traian Groztăvescu. Când şi când evolua şi ansmblul „Companiei Lirice Române” a lui Constantin Grigoriu, dar numai cu un repertoriu din opereta vieneză. Clădirea a rezistat unui puternic bombardament german în anul 1944 dar a fost afectată iremediabil de un puternic incendiu ulterior.
George Enescu s-a născut în data de 19 august 1881 în Liveni-Vârnav din Botoşani. Provenea din familie de preoţi, atât pe linie maternă, cât şi pe linie paternă. A început să cânte la vioară la vârsta de patru ani, iar la cinci ani a avut primul concert. Între 1888 şi 1894, a studiat la Conservatorul din Viena, cu profesori renumiţi ai vremii. Se perfecţionează la Conservatorul din Paris (1895 – 1899) sub îndrumarea profesorilor José White şi Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct. În anul 1913 a înfiinţat şi a susţinut din fonduri proprii Premiul naţional de compoziţie George Enescu. A fost acordat anual până în 1946. S-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti. A fost preşedinte al acesteia între anii 1920 – 1948. Compoziţia sa cea mai valoroasă este Oedip. A lucrat mai bine de 10 ani la această lucrare finalizată în 1931, pe care a dedicat-o Mariei Rosetti-Cantacuzino, cea care îi va deveni soţie în 1937. În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, George Enescu părăseşte definitiv România şi locuieşte la Paris, unde trece la Domnul în 1955. În testamentul său din 1945 şi-a exprimat foarte clar dorinţa de a fi înmormântat crețtinește, adăugând cu creionul pe spatele plicului sigilat, lăsat lui Romeo Drăghici: „Doresc ca înmormântarea mea să fie cât mai simplă, în schimb, să se dea cât mai multe pomeni şi daruri. George Enescu, în 14 iulie 1945.“
George Stephănescu, a fost un compozitor, pedagog și dirijor român, care s-a născut la data de 13 decembrie 1843 în București (tata - negustor de origine aromână, președinte al Camerei apelative de comerț din București, mama - pianistă) și a decedat la data de 25 aprilie 1925 tot în București. Datorită talentului și vocației sale spre muzică, George Stephănescu a compus la numai opt ani „Carolina Polka” și la zece ani „Marșul triumfal”. A studia la Colegiul Sf. Sava, la Conservatorul din București, în clasa profesorului Eduard Wachmann, și apoi la Paris. Întors în țară în 1872, George Stephănescu ocupă prin concurs catedra de canto la Conservatorul din București, unde desfășoară o activitate prodigioasă în domeniul muzicii timp de patru decenii. Sub directoratul lui Ion Ghica devine, în 1875, maestru-compozitor al Teatrului Național și director al orchestrei teatrului, funcție ce o deținea până în anul 1888. În anul 1885, George Stephănescu înființează prima trupă de operă compusă numai din artiști români. Spectacolele de operă și operetă organizate de George Stephănescu, au adus în fața publicului: “Carmen”, “Bărbierul din Sevilla”, “Faust”, “Traviata”, etc. În anul 1892 a fondat în 1892 „Compania lirică română” care a dat o serie de spectacole în sala Teatrului Liric. Pedagog de frunte al școlii muzicale românești, George Stephănescu are meritul de a fi lansat pe cântăreața româncă de renume mondial Haricleea Darclee, cunoscută în marile metropole ale lumii sub numele de „Privighetoarea Carpaților”, ca și pe Rodica Nestorescu, care, în 1907, a făcut cunoscut cântecul românesc la „Scala” din Milano. Tot lui George Stephănescu îi datorează succesul în muzică baritonul A. Eliade, baritonul Gr. Alexiu, suprona Alexandra Gavala, tenorii Gabrielescu și Dumitrescu și mulți alții. În fața clădirii Operei Naționale București se găsește un bust din bronz al lui George Stephănescu, realizat de sculptorul Ion Lucian Murnu.
-->
Răspunsuri