Începând cu data de 12 mai 2025, Banca Națională a României va lansa în circuitul numismatic mondial o monedă din tombac cuprat cu tema 90 de ani de la înființarea Academiei de Științe Medicale din România. Aversul monedei prezintă o parte a clădirii Spitalului Colțea, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „1 LEU” și anul de emisiune „2025”, iar reversul redă portretele și numele doctorilor Constantin I. Angelescu și Daniel Danielopolu și inscripția „90 DE ANI DE LA INFIINTAREA ACADEMIEI DE STIINTE MEDICALE DIN ROMANIA”. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:
- data emiterii – 12 mai 2025
- emitent – Monetăria Statului la comanda BNR (Banca Națională a României)
- tema - 90 de ani de la înființarea Academiei de Științe Medicale din România.
- valoarea – 1 leu
- metal (compoziție) – tombac cuprat
- forma - rotundă
- diametrul – 37 milimetri
- greutatea – 23,5 grame
- cant – zimțat
- calitate – proof
- tiraj - 500 bucăți
- preț unitar de vânzare, fără TVA, prin magazinele sucursalelor regionale BNR din: Bucureti, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 240 lei
Spitalul Clinic Colțea este un spital din București, situat în Sectorul 3, Bulevardul I.C.Brătianu, nr.1. Unitate medicală cu tradiție, spitalul a fost locul în care au profesat mari nume românești în domeniul medical precum Nicolae Crețulescu, cel care a pus aici bazele școlii de microchirurgie. Spitalul Colțea a fost una din primele baze de învățământ medical din România. A fost primul spital din București, construit în anul 1704, din inițiativa spătarului Mihai Cantacuzino, pentru a fi un spital pentru săraci. Organizarea și funcționarea spitalului s-a făcut după modelul spitalului Ospedale di S. Lazzaro e Mendicanti din Veneția. În anul 1716 este menționat ca farmacist la Spitalul Colțea Johann Stanislaus Gratovsky. Primele spitale nu reprezintă spitalele de astăzi ci sunt instituții specializate în problemele oamenilor săraci bolnavi sau infirmi. Primul astfel de loc din Țările Române extracarpatice ia naștere în prima jumătate a secolului al XVII-lea în Suceava dar poate cele mai interesante și importante sunt Colțea, Pantelimonul și spitalul Sf. Spiridon din Iași. Cele trei așezăminte sunt mari complexuri monastice unde săracul își păstrează valoarea spirituală iar copiii săraci beneficiau de mici, dădeau de pomană oamenilor ce nu se puteau întreține, ajutau în fiecare an fete sărace să se mărite, contribuiau la răscumpărarea prizonierilor și plăteau taxele de hirotonisire preoților săraci. Mănăstirea Colțea a fost construită la sfârșitul secolului al XVII-lea sau la începutul secolului al XVIII-lea de către familia Cantacuzino prin spătarul Mihai Cantacuzino. Ca majoritatea spitalurilor ridicate pentru săraci în această perioadă rolul pe care îl are acest așezamânt este acela de a-i ajuta pe cei bogați să își răscumpere greșelile ajutându-i pe săraci. Și în Țările Române săracii nu au alt rol decât de a-i ajuta pe cei bogați să-și găsească iertarea păcatelor. Spitalul era gestionat de opt epitropi, patru primari și patru secundari, care erau supravegheați de marele vornic și marele logofăt, aceștia supravegheau, dar nu puteau să intervină, sarcina lor era de a media relația dintre epitropi și domnie. Cei patru epitropi primari țineau evidențele contabile și răspundeau în fața celor secundari o dată pe an, aceștia erau iertați de dările către vistieria regală. În incinta mănăstirii, ridicată în perioada anilor 1695-1697, începând cu acest ultim an, spătarul a ridicat un spital cu 24 de paturi după modelul vechiului spital venețian „Santo Lazzaro e Medicanti“, spițerie „cu felurite leacuri și felurite buruieni tămăduitoare“, casă pentru chirurg, școală, odăi pentru dascăli și alte acareturi toate acestea fiind gata pe la 1714-1715 când nepotul său Ștefan le-a împrejmuit pe toate cu un zid. Pe la 1746 cei opt epitropi ai mănăstirii Colțea au considerat că este necesar să crescă veniturile veniturile așezămintelor ridicând un han care se afla, după cum indică planul maiorului Borroczyn întocmit între 1847-1852, aproximativ pe actuala stradă a Doamnei, pe partea stângă cum privim din bulevard, înglobând în curtea sa și biserica Sf. Prooroc Ilie (azi Biserica Bulgară). Perioada de glorie a hanului n-a durat prea mult. După 1785, dată până la care se numărase printre hanurile de frunte ale Bucureștilor, datorită deselor ocupații străine, cutremurelor și incendiilor, dar și nepăsării unor epitropi mai puțin gospodari Hanul Colței începe, încet-încet a se ruina, până când, la exact 100 de ani de la construirea sa este demolat. Biserica și spitalul au fost afectate de un incendiu în 1739 dar au fost refăcute. Cutremurul din 1802, dar și nepăsarea unor epitropi mai puțin gospodari au dus la ruinarea fostului spital, care avea să fie reconstruit în anul 1836 după planurile arhitecților Conrad Schwink și Faiser, construcția fiind isprăvită la 1842. Nici această clădire nu a rezistat mult fiind la rândul său demolată și înlocuită, la 1887, cu cea pe care o vedem și astăzi. Spitalul se află astăzi în plin proces de renovare. Nicolae Iorga și Nicolae Vatamanu văd în complexul Colțea o copie a spitalelor venețiene S.S. Pietro e Paolo și Ospedale di S. Lazzaro, spitale venețiene care aveau unicul rol de a închide săracii și cerșetorii pentru a nu împânzii locurile publice, acesta semânau mai mult cu niște penitenciare decât cu spitale care ajutau oamenii bolnavi. Complexul nu este mare, iar numărul redus de paturi pentru bolnavi arată că este mai degrabă în faza incipientă de experiment și nu un spital, cu rolul de a elimina cerșetorii de pe străzi de mărimea spitalelor venețiene amintite mai sus. Trebuie să menționăm că spitalul pentru săraci nu avea un buget propriu ci prinea un procent care varia între 17% și 34% din bugetul întregii mănăstiri Colțea și se descurca cu ajutorul donațiilor făcute de clasele superioare. Practic erau două spitale unul pentru 12 barbați săraci și străini bolnavi și unul pentru 12 femei sărace și bolnave, pentru cei din clasa mijlocie care nu își puteau însă permite îngrijiri în altă parte exista o chilie potrivită pentru ei și nu erau obligați să stea în spital. Este greu să încadrăm spitalul într-o categorie specifică în mare parte pentru că nu existe documente care să ateste ce se dorea exact de la acest spital, singurul lucru pe care îl putem face este să tragem concluzii din datele oferite. Spitalul este construit în mare parte în jurul ideii de ajutorare reciprocră și a spiritului creștin, religios. Dar cu toate astea este extrem de greu să nu observăm că un taler pe zi pentru necesarele a 24 de bolnavi nu este o sumă care să asigure și hrana și îngrijirea medicală a acestora. Spitalul Colțea era format din așezămintele în care erau tratați săracii și o școală, iar cu toate că erau tratați și oameni care nu făceau parte din clasa de jos, nu stăteau în același loc cu ceilalți bolnavi, pentru săraci complexul semăna mai mult cu un azil decât cu un spital. Cu toate asemănările dintre spitalul Colțea și spitalele venețiene este greu să îl încadram exact într-o categorie clară în mare parte din lipsa datelor, nu se cunoaște nivelul pauperismului din acea perioadă iar în aceste condiții nu putem să știm dacă rolul spitalului, privind capacitatea lui redusă nu este mai degrabă decât un test pentru a putea cât de bine ar funcționa sau dacă este chiar o încercare de ajutorare a persoanelor nevoiașe.
Constantin I. Angelescu (uneori ortografiat Anghelescu) a fost un politician, medic și profesor universitar român, care s-a născut la data de 12 iunie 1869 la Craiova (din părinții Dumitru și Teodora) și a decedat la data de 14 septembrie 1948 la București. A fost principalul reformator al școlii românești în perioada interbelică. A fost membru de onoare al Academiei Române dar și membru fondator al Academiei de Științe din România. Din 1901 până la sfârșitul perioadei interbelice, a fost deputat sau senator în toate legislaturile. Din ianuarie 1914 a fost și membru al guvernului în repetate rânduri (ministru al lucrărilor publice sau ministrul instrucțiunii publice. Între 30 decembrie 1933 și 3 ianuarie 1934 a condus guvernul Românie. A fost cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington, începând cu ianuarie 1918. După cel de-al doilea război mondial a prezidat Asociația de prietenie Româno-Americană. A studiat la Școala primară Obedeanu, Liceul Carol I din Craiova și apoi medicina la Paris unde s-a specializat ca chirurg. Revenit în țară, a fost medic chirurg la Spitalul Brâncovenensc și apoi la Filantropia. În 1903 a ajuns profesor universitar și director al Clinicii universitare de chirurgie. Prin căsătoria cu Virginia Constantinescu-Monteoru, fiica milionarului Grigore Monteoru a devenit proprietarul stațiunii balneare Sărata Monteoru, al unor terenuri petrolifere dar și a mai multor bunuri imobiliare din zona Buzău. Ca ministru al lucrărilor publice în guvernul I.I.C.Brătianu a fost însărcinat în mod deosebit, cu organizarea serviciului sanitar al armatei române, în preajma intrării României în conflagrația mondială. Partizan al aderării la Antantă a suscitat supărarea primului ministru care l-a destituit cu prilejul formării coaliției de uniune națională. În 1917, în perioada evacuării guvernului și regelui la Iași, Angelescu a trăit pentru scurtă vreme în refugiu la Odesa, apoi a revenit în țară. Ca ministru al instrucțiunii publice a efectuat reforme însemnate, în sensul modernizării învățământului în România, în continuarea celor inițiate în secolul precedent și la începutul veacului al XX-lea, de către mentorul și unchiul său prin alianță, Spiru Haret. Deviza sa era: „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!” Dr. Constantin Angelescu a fost vreme de 24 ani președintele Ateneului Român (1923-1947), iar între 1941-1947 a fost președinte al Ligii culturale. În memoria sa o serie de instituții românești actuale îi poartă numele:
- Spitalul interdepartamental „Al. Sahia” din București a fost redenumit în amintirea sa, Spitalul „dr. Constantin Angelescu”.
- Liceul Tehnologic ”Dr. C. Angelescu” Găești.
- Un liceu teoretic la București
- Un colegiu agricol la Buzău
- Un liceu teoretic din Ianca (Brăila).
Daniel Danielopolu a fost un medic, fiziolog, farmacolog și profesor universitar român la facultatea de medicină din București, care s-a născut la data de 12/25 aprilie 1884 la București într-o familie de intelctuali și a decedat la data de 29 aprilie 1955 tot la București. A studiat interdependența dintre sistemul nervos somatic și cel vegetativ, a creat metoda viscerografică în medicina experimentală și în clinică, a adus contribuții la patogenia și tratamentul anginei pectorale. Precursor al teoriei sistemelor biologice și al biociberneticei, promotor al farmacologiei nespecifice. În anul 1938 a devenit Membru de onoare al Academiei Române, iar în anul 1943 a devenit Membru al Academie de Științe din România. A studiat la liceul "Sf. Sava" din Capitală și apoi medicina tot în acest oraș. Se remarcă prin interesul pentru cercetările științifice pe care le întreprinde înainte de a deveni – în 1910- doctor în medicină și chirurgie. În 1912 publică prima sa monografie științifică, "Tulburările ritmului cordului". În timpul primului război mondial conduce un spital destinat tratamentului bolnavilor cu tifos exantematic, maladie despre care publică, în 1919 la Paris o monografie ce este de mai multe ori reeditată. În 1918 este numit profesor la Facultatea de Medicină din București, post în care va funcționa până la sfârșitul vieții. Savant de mare productivitate științifică, este autorul a numeroase monografii de specialitate. Danielopolu abordează, printre primii în lume, o concepție nouă în descrierea funcțiilor biologice, concepție denumită astăzi biocibernetică, legată de prezentarea organismelor și a funcțiilor organelor ca pe niște sisteme. El face o distincție netă între activitățile biologice în care se întâlnesc procese informaționale și cele în care nu au loc astfel de situații. A fost o autoritate la nivel mondial în studiul sistemului neurovegetativ, introducând noi metode pentru investigarea acestuia. Alături de intensa sa activitate științifică, Danielopolu a avut și o importantă activitate socială. Astfel, în 1935 propune crearea Academiei de Medicină și devine secretarul perpetuu al acestei instituții. Daniel Danielopolu a fost Ministrul sănătății și asistenței sociale (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945) în guvernul Rădescu. A avut un rol esențial în crearea Institutului de Fiziologie Normală și Patologică (1948), care astăzi îi poartă numele.
Daniel Danielopolu a fost membru al mai multor foruri științifice internaționale, al academiilor de Medicină din Paris, Madrid și Buenos Aires precum și al societăților de medicină din Paris și Viena. Pentru meritele sale a fost multiplu distins după cum urmează:
- Premiul de Stat al RPR - 1949
- Semnul onorific Răsplată muncii pentru 25 de ani serviciul statului – 1941
- Medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Române” - 1952
- titlul de „Medic Emerit al Republicii Populare Romîne”- 1954
Din opera sa amintesc doar câteva lucrări
- Tulburările ritmului cordului(1912)
- Acțiunea digitalei asupra tensiunii arteriale în hipertensiune(1916)
- Le Typhus exanthématique(1919, ed. a II-a, 1943)
- Le système nerveux de la vie végétative(1932) - 2 vol.
- L'endémie tyroidienne en Roumanie(1940)
-->
Răspunsuri
M-a bucurat popasul, educativ de altfel. Aud și eu cu această ocazie despre descrierea unui spital și a doi oameni valoroși impregnați pe noua monedă. Cuvinte arhaice de-a lungul textului, care m-au luat și m-au dus prin istorie. Aprecieri pentru munca depusă!