Statul major al trupelor de uscat (forțelor terestre) este o structură militară centrală, organizată, cu sediul în București, care asigură conducerea tuturor unităților militare românești care desfășoară operațiuni militare pe sol. Dimensiunea istorică a Forţelor Terestre şi a biruinţelor lor izvorăşte din vremuri imemoriale, începând cu anonimii luptători pedeştri. Istoria armatei de uscat reprezintă o însumare a istoriilor armelor şi specialităţilor ce au compus-o dintotdeauna şi o compun şi în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tancurile, artileria, geniul, apărarea NBC etc. Denumite ca atare sau nu, forţele terestre au fost la români, dintotdeauna, nu numai cea mai numeroasă componentă a oştirii, dar şi singura categorie de forţe capabilă să angajeze, să desfăşoare şi să desăvârşească lupte, bătălii şi operaţii, îndeplinind misiuni deosebit de grele, uneori fără sprijinul celorlalte componente ale armatei, situaţie mai frecvent întâlnită înainte de primul război mondial.Bazele moderne ale constituirii şi consacrării Forţelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Al.I.Cuza. Principalele arme şi specialităţi componente existau încă din perioada 1859-1860. Infanteria, arma de bază a sistemului militar românesc, era organizată în şapte regimente, constituite fiecare din două batalioane a câte patru companii. În 1860 a fost creat primul batalion de tiraliori, denumit apoi Batalionul 1 Vânători, marcând astfel apariţia trupelor de vânători. Cavaleria, singura armă cu mare mobilitate în câmpul tactic, era destinată să îndeplinească misiuni de cercetare şi siguranţă, să execute manevre de întoarcere şi învăluire, precum şi urmărirea inamicului. Cavaleria era constituită din două regimente, organizate fiecare pe câte patru escadroane de lancieri, cărora li s-a mai adăugat apoi, începând cu anul 1862 şi câte un escadron de depozit. Artileria, deşi era o armă în plin proces de afirmare în armatele altor state, la noi se rezuma la doar şase baterii (patru în Moldova şi două în Muntenia), care au fost reorganizate în câte un divizion pentru fiecare provincie, iar acestea, ulterior, au format împreună primul regiment de artilerie. Politica militară a lui Al.I.Cuza s-a materializat atât în legile organizării armatei române, cât şi în măsuri importante care au dus la infiinţarea Statului Major General, a primelor comandamente militare (din Moldova, Muntenia şi Oltenia), care au început să funcţioneze încă din anul 1860 şi să-şi desfăşoare activitatea după un regulament propriu (1863), precum şi prin apariţia primelor comitete consultative şi inspectorate de armă. Instituţia inspectoratelor de armă poate fi sesizată încă din anul 1860, când Bugetul Oastei Moldovei prevedea înfiinţarea unui post de inspector al infanteriei cu gradul de general, însă consacrarea a survenit ceva mai târziu. Inspectoratul infanteriei a luat fiinţă abia în anul 1912 (cu mult timp după cele ale cavaleriei, artileriei şi geniului, instituite în anii 1873, 1875 şi respectiv 1887), probabil datorită faptului că problemele specifice erau rezolvate prin comandanţii regimentelor şi diviziilor, iar la nivelul ministerului de către comitetul consultativ al armei. La 15 februarie 1865, s-a decretat înfiinţarea comitetelor consultative pentru diferite arme, care trebuiau să examineze toate chestiunile privitoare la constituirea, organizarea, disciplina, instruirea, armamentul şi să dezbată regulamentele, proiectele şi planurile corespunzătoare fiecarei arme. În lumina Constituţiei din 1866, a fost adoptat un pachet de legi care a creat cadrul adecvat dezvoltării sistemului militar. Atunci, pentru prima dată în istoria militară a României, s-au definit structurile organizatorice: corp de armată, divizie, brigadă, care se constituiau numai la manevre sau în caz de război. La pace, funcţionau entităţile organizatorice cunoscute: regiment, batalion (divizion, escadron), companie (baterie), pluton, secţie. Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României urma să fie consolidată prin participarea oştirii române, implicit a Forţelor Terestre, la Războiul ruso-turc, primul conflict armat de anvergură din epoca modernă a istoriei noastre militare. România dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată. Prin Legii 6 mai 1913, au apărut corpurile de armată, ca mari unităţi de arme întrunite. Organizarea Forţelor Terestre era eşalonată, astfel, pe corpuri de armată, divizii de infanterie, brigăzi de infanterie, de călăraşi şi de artilerie. În cadrul infanteriei, unitatea de bază era regimentul, compus din batalioane, iar acestea din companii. Eşalonul armată a apărut în structura sistemului militar românesc la intrarea ţării în primul război mondial. Noi mutaţii au cunoscut Forţele Terestre după primul război mondial când, în compunerea de luptă a regimentului şi a diviziei de infanterie, au intrat şi alte arme, în special tancurile (în 1919), artileria, pionierii, transmisiunile, formaţiunile de logistică şi medicale. În anul 1932, prin Legea din 28 aprilie cu privire la stabilirea efectivelor armatei, structura Armatei Române era următoarea: şapte corpuri de armată cu 21 divizii de infanterie, un corp de vânători de munte, 72 regimente de infanterie, un regiment care de luptă, un batalion gardă palat, două batalioane de grăniceri, patru batalioane de infanterie uşoară, 22 companii de mitraliere divizionare. O importantă măsura adoptată pe linie organizatorică a constituit-o înfiinţarea, în anul 1936, respectiv 1938, a încă două departamente pe lângă Ministerul Apărării Naţionale. Este vorba de Ministerul Aerului şi Marinei şi de Ministerul Înzestrării Armatei.În etapa actuală, Forţele Terestre constituie o componentă importantă a securităţii României prin relevanţa misiunilor acestora pentru nevoile de securitate ale ţării, care sunt nemijlocit legate de capacitatea lor intrinsecă de a acţiona în toată gama operaţiunilor militare. Menţinerea capacităţii de luptă a acestei forţe, în prezent şi în viitor, simultan cu transformarea sa într-o forţă militară pentru secolul al XXI-lea , cere un efort cumulativ pe termen lung, de timp şi resurse. În acest context, Forţele Terestre vor continua să fie puse în faţa dificilei decizii de a menţine permanent echilibrul constant între cerinţe şi resurse.
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2021/01/farmecul-cartofiliei-localitatile.html
-->
Răspunsuri