Mihail Kogălniceanu a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român, care s-a născut la data de 6 septembrie 1817 la Iași și a decedat la data de 1 iulie 1891 la Paris. A văzut lumina zilei într-o familie de boieri moldoveni. Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe Șincai. A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul lui Cuénim. În acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe Vasile Alecsandri, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, Kogălniceanu și-a dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave. Ajutat de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial în orașul francez Luneville și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin. Revenit în țară a început să publice masiv în diverse reviste existente pe piață. Cu Dacia Literară, Kogălniceanu a început să-și promoveze idealul romantic al „specificului național”, care va avea o mare influență asupra lui Alexandru Odobescu și a altor figuri literare. Unul dintre principalele obiective ale publicațiilor sale a fost extinderea gamei de acoperire a culturii moderne românești dincolo de limitele ei timpurii în care fusese bazată mai mult pe traduceri din literatura occidentală. În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prințului Sturdza, a devenit director (împreună cu Alecsandri și Negruzzi) al Teatrului Național din Iași, după ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din oraș, din care unul găzduia reprezentații în franceză. În anii care au urmat, la acest teatru, devenit cel mai popular de acest gen din țară, s-au jucat comedii cunoscute din repertoriul francez și a debutat și Alecsandri ca dramaturg. În 1843, Kogălniceanu a ținut o cunoscută prelegere inaugurală despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași, discurs ce i-a influențat puternic pe studenții români de la Universitatea din Paris, precum și generația pașoptistă. În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie. După declanșarea revoluțiilor europene de la 1848 Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a devenit membru și principal ideolog al Comitetului Revoluționar Moldovenesc Central din exil. Manifestul său, Dorințele partidei naționale din Moldova (august 1848), era, practic, un proiect constituțional ce enumera țelurile revoluționarilor români. Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamentale la nivel înalt, în același timp continuându-și contribuțiile sale culturale și a devenit figura principală a grupului Partida Națională, care a solicitat fuziunea celor două principate dunărene sub o singură administrație. În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Partidă Națională a ales să-l sprijine pe Cuza la tronul Moldovei. Prin felul să de a fi și marele său talent de negociator l-a propus și susținut pe Alexandru Ioan Cuza la domnia Moldovei și apoi și a Țării Românești, deci a Principatelor române. Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o serie de reforme, introducând codul napoleonian, educația publică și monopoluri de stat asupra alcoolului și tutunului. În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate părțile, mai ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Maria Obrenovici. La începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt timp. În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaților aparatului de stat, iar Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarila sa. În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în luna februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești. După aducerea și numirea ca domn a unui prinț străin – Carol I – Kogălniceanu și-a continuat cariera politică. În anul 1880 Kogălniceanu și-a reprezentat țara în Franța, devenind primul trimis oficial român la Paris, avându-l în echipa sa și pe Alexandru Lahovary. După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu a fost președinte al Academiei între anii 1887 și 1889. A murit la Paris în urma unei operații, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. "N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Iaşi la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. Şi-a făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu. În anul 1839, Kogălniceanu redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. Rugându-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români.)" în aprilie 1840, în "Întroducţie", publicată în „Arhiva românească", Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor", colecţie ce va fi publicată în 1841 în 6 volume. Avem, deci, o recunoaştere directă de către Mihail Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română. Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova", M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Muntenia, „o Unire care este dictată atît de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese". El spunea: „...Pe lîngă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amînduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o săvîrşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului". În articolul „Profesie de credinţă" Kogălniceanu declară: „Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române . Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decît sublime expresie a eternei dorinţi a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi eu". La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărît al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi". Ghidat de aceste convingeri, crezând în idealul Unirii, Kogălniceanu declară următoarele în Adunarea ad-hoc a Moldovei: „Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit". Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conştiinţa românească a acestui moldovean (moldovean sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu? Pe bună dreptate, marele istoric român, Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat de stat" care „domină ca un uriaş istoria modernă a României", că „ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu de la 1840 pînă la 1859". Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărîtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României. Mihail Kogălniceanu a decedat la Paris pe data de 20 iunie 1891 și a fost înmormântat la Cimitirul “Eternitatea” din Iași.
Flotila Fluvială „Mihail Kogălniceanu” reprezintă o structură esențială a Forțelor Navale Române care își dovedește eficiența prin rezultatele remarcabile obținute în procesul de instrucție și care este capabilă să-și îndeplinească misiunile specifice, în concordanță cu cerințele actuale și de perspectivă. Forțele Navale Fluviale ale României îşi au originea în flotilele organizate de către marii domnitori ai Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul), pentru transportul trupelor, atacul cetăților riverane, precum şi pentru menținerea libertății de navigație pe Dunăre, ca o măsură esențială pentru apărarea independenței statului. Dezvoltarea forțelor fluviale Principatele Române iese în evidență în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Încurajarea comerțului românesc pe Dunăre și mare, în Principate, amenajarea și dezvoltarea porturilor și crearea nucleului unei marine civile, au necesitat înființarea și organizarea flotilelor militare în Muntenia și Moldova. În anul 1830, în cele două principate se decide achiziția primelor nave de luptă (caiace înarmate). Prin înființarea acestor unități, au fost create condițiile pentru organizarea unei marine militare, proces ce se va definitiva în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. La data de 22 Octombrie 1860, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 173 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a înfiinţat, la Ismail, Corpul Flotilei de Dunăre, în urma unirii flotilelor Moldovei şi Munteniei. În data de 16 martie 1867 prin Înaltul Decret nr. 376, Flotila avea în compunere Compania Echipaje de manevre şi artilerie şi Compania Echipaje de maşini şi lucrători ai Atelierului Flotilei, garnizoana Marinei stabilindu-se la Galaţi. De la înfiinţarea sa, Corpul Flotilei a participat la toate campaniile militare ale armatei române din zona fluvială: Războiul de Independenţă din 1877; Războaiele Balcanice din 1913 și cele două războaie mondiale. În anul 1896 s-a promulgat Înaltul Decret nr. 1093 pentru organizarea flotei și Instrucțiunile pentru punere în aplicare, prin care se stabilea o nouă structură organizatorică. Se creau Divizia de Mare și Divizia de Dunăre. Astfel, la data de 01.04.1896 a intrat în vigoare „Tabloul de repartizarea ofițerilor Flotilei pe corpuri și servicii în anul 1896-1897” cu nr. 1299, primul statut de organizare al Diviziei de Dunăre, iar data de 01 aprilie 1896 devine zi aniversară a Comandamentului Flotilei Fluviale „Mihail Kogălniceanu”. Prin Legea pentru organizarea Marinei Militare din 28 mai 1898, denumirea de Flotilă de Război s-a schimbat în Marină Militară, formată din cele două mari unități: Divizia de Dunăre, cu comandamentul la Galați și Divizia de Mare cu baza la Constanța. În anul 1962 se înfiinţează Brigada 24 Fluvială, cu sediul la Brăila. În perioada anilor 1970 – 1990 forţele fluviale au cunoscut un amplu proces de dezvoltare, intrând în serviciu diferite tipuri de nave, precum: nave purtătoare de artilerie, monitoare, vedete blindate, dragoare şi nave auxiliare cu diferite destinaţii. În anul 1983 se înfiinţează Brigada 27 Fluvial Maritimă. În anul 1995 se reînfiinţează Flotila de Dunăre "Mihail Kogălniceanu" care avea în subordine două comandamente de brigăzi, unităţi de vedete blindate de diferite generaţii, vedete dragoare, nave purtătoare de artilerie, unităţi logistice, de transmisiuni, de infanterie marină şi scafandri de luptă. În anul 1998 Flotila de Dunăre intră într-un amplu şi profund proces de reorganizare structurală cu finalizare în anii 2005 - 2007. În anul 2000 Flotila de Dunăre de nivel divizie se restructurează la nivel brigadă, şi îşi schimbă denumirea în Flotila Fluvială "Mihail Kogălniceanu", urmând ca după 5 ani, în martie 2005 să se transforme în Componentă Fluvială şi să intre în subordinea Comandamentului Operaţional Naval. În mai 2006 Componenta Fluvială se transformă în Serviciul Fluvial din subordinea Comandamentului Flotei. La 1 noiembrie 2015 Serviciul Fluvial se transformă în Comandamentul Flotilei Fluviale "Mihail Kogălniceanu", ieșind din subordinea Comandamentului Flotei și intrând în subordinea directă a Statului Major al Forțelor Navale. Flotila Fluvială românească are următoarea structură: Comandamentul Flotilei Fluviale "Mihail Kogălniceanu"; Divizionul 67 Nave Purtătoare de Artilerie; Divizionul 88 Vedete Fluviale; Divizionul 131 Nave Sprijin Logistic și Regimentul 307 Infanterie Marină. “Cheia mântuirii noastre este drumul Dunării spre Marea largă deschisă tuturor” – spunea cândva Mihail Kogălniceanu. Dunărea, al doilea cel mai lung fluviu de pe bătrânul continent, leagăn al civilizației europene, a fost, dintotdeauna, un catalizator economic şi cultural, o axă de prosperitate, în timp şi spațiu, pentru statele care s-au format şi s-au dezvoltat, în proximitatea malurilor sale. Istoria neamului românesc este strâns legată de acest fluviu. Sediul Comandamentului Flotilei Fluviale “Mihail Kogălnicenau” este un imobil superb din municipiul Brăila, aflat pe Strada Împăratul Traian, pe partea dreaptă în sensul dinspre Piaţa Traian spre malul Dunării. Edificiul a fost construit în perioada anilor 1910 - 1913, într-un “stil eclectic, cu puternice influenţe franceze”, după cum se precizează în cartea “Monumente istorice ale oraşului Brăila”, scrisă de Ioan Munteanu. Tot din această lucrare aflăm că, iniţial, a servit ca sediu al Societăţii de Asigurări “Generala”, pe vremea când Brăila era unul dintre cele mai prospere oraşe din România, cunoscut în toată lumea pentru că dădea tonul bursei cerealelor pe mapamond. Arhitectul care a proiectat clădirea a fost Oskar Maugsch, iar construcţia propriu-zisă a fost ridicată de italianul Luigi Segatti, care nu a făcut deloc rabat la materiale de calitate, după cum se poate vedea chiar şi acum, după mai bine de un secol, pe faţada monumentală a imobilului. În timpul Primului Război Mondial, clădirea a fost transformată în spital, apoi a găzduit sediul Comandamentului de ocupaţie german, denumirea străzii Împăratul Traian devenind, în acea perioadă, Kaiser Trajan Strasse. După al doilea război mondial, imobilul a fost din nou sediu de comandament, de această dată a ocupantului sovietic. A găzduit apoi, câţiva zeci de ani, Policlinica Teritorială Brăila. În anul 1980, a fost cedat Brigăzii Fluviale devenite, din 2015, Flotila Fluvială “Mihail Kogălniceanu”. “Imobilul are 1900 metri pătraţi, cu subsol, parter, două etaje şi aproximativ 100 de încăperi. Zidurile sunt placate cu piatră artificială. Cele două corpuri ale clădirii, dispuse pe aliniamentul a două străzi intersectate în unghi ascuţit, sunt legate printr-un volum cilindric decrosat, subliniat de o cupolă. Un accent particular primeşte centrul faţadei principale, prin cele 7 coloane ionice adosate, ce unifică etajele”, mai precizează Ioan Munteanu în lucrarea sa. Din păcate, trecerea timpului şi lipsa unei renovări făcute cu simţ de răspundere au afectat destul de puternic monumentala faţadă, din care s-au desprins bucăţi mari de tencuială, în ultimii ani existând un real pericol ca pietonii care treceau prin zonă să fie loviţi de bucăţi de moloz ce cădeau de la înălţime. În ultimii ani, clădirea a servit drept sediu pentru comandamentul Flotilei Fluviale, pentru o secţie a Spitalului Militar de Urgenţă “Dr. Aristide Serofiti” Galaţi şi pentru Biroul de Informare Recrutare Brăila. Toate aceste instituţii au fost evacuate pe durata lucrărilor de reabilitare ce se execută și în prezent. Comandamentul Flotilei Fluviale activează în prezent în Portul Militar Brăila, de la Vărsătura.
***
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2021/06/cartofilie-judetul-vaslui-banca.html
-->
Răspunsuri