Nicolae Grigorescu este primul pictor român de circulatie europeana, care a trait între anii 1838-1907.
A început prin a face pictura religioasa: icoane si pictura murala în câteva biserici si mânastiri din România - pictura de la mânastirea Agapia, ramânând pâna în zilele noastre o capodopera a geniului. Studiile si le-a facut la Paris, iar apoi s-a retras la Barbizon, alaturându-se grupului de pictori non-conformisti, care cu cativa ani înainte se stabilisera acolo practicând pictura de plain-air, începe sa picteze în padurea Fontainbleau, renuntând la principiile artei academiste, practicând un nou stil, asemenea unui Millet, Diaz, Corot, Troyon etc. Cunoaste o evolutie foarte rapida spre noua formula plastica, care se poate vedea în toate genurile pe care le-a abordat cu o neasemuita usurinta: portret, peisaj, scene diverse (istorice, câmpenesti, de razboi etc.), natura statica etc.Legaturile lui Grigorescu cu lumea artistica europeana, în special cu cea franceza, au fost foarte strânse, ani de-a rândul a avut în acelasi timp ateliere în România si Franta. Cel mai mult Grigorescu a iubit Bretania si Normandia: "Spalatorese în Bretania", "Taranca franceza în vie", "Fetita bretona", "Plaja la ocean", "Batrâna la Brolle", "Strada la Vitre", "Interior la Vitre", "Pescarita la Granville". A asimilat informatii care au aparut în a doua jumatate a veacului trecut si le-a aplicat în mod creator pentru a exprima adevarul plastic specific peisajului românesc. Eliberandu-se de conventionalismul academic a reusit în mod exceptional redarea sincera, directa si spontana a imaginii adevarate a naturii. A adus în arta româneasca legatura intima cu natura, contactul direct cu realitatea. O mentiune trebuie facuta pentru a scoate în evidenta talentul de desenator al lui Grigorescu. Artistul a desenat foarte mult, cele mai multe desene care se pastreaza pâna astazi, sunt legate de Razboiul de Independenta (1877) la care a participat ca reporter de razboi. Acum mai mult ca în alte situatii, ajunge sa se exprime în chip desavârsit, imaginile fiind prinse în fuga condeiului în care fiecare trasatura bruta, oarecum rezumativa, are ceva din precizia si forta unui cuvant spus într-o telegrama. Expresia rapida, precisa, elimina tot ce nu este indispensabil pentru a pastra si pune în valoare esentialul. Astfel, numai prin simplul duct al liniei, fara nici un fel de umbra, sugereaza volumele, asa cum au izbutit sa o faca marii desenatori clasici: "Trecerea Dunarii la Corabia", "Cap de pod între Tumu Magurele si Nicopole", "Caruta de campanie cu trei cai", "Rosier calare", "Turc fumând din pipa"; "Vedete la Plevna", "Ambulanta pe front". Catre sfârsitul vietii a venit definitiv în România, stabilindu-se pe Valea Prahovei pe care o cunostea înca din tinerete, când obisnuia sa faca dese excursii însotit de prietenii sai. Pentru o perioada s-a stabilit la Posada, o mica asezare între Sinaia si Câmpina, un loc foarte îndragit de artist. In 1891 paraseste Posada si se stabileste la Câmpina. Aici a avut 2 ateliere, unul mai întâi închiriat si apoi între anii 1901-1904 si-a construit pe un teren cumparat pe soseaua nationala, o casa-atelier în care a locuit împreuna cu sotia Maria Danciu si fiul lor Gheorghe. Planul a fost întocmit de însusi artistul, în stilul caselor din zona: opt camere, parter si etaj, balcoane pe trei laturi si acoperisul din sindrila. A trait în aceasta casa pâna în anul mortii (21 iulie 1907).
Constantin I. Istrati (născut la data de 7 septembrie 1850 în Roman şi decedat la data de 17 ianuarie 1918 în Paris) a fost un academician român, chimist, medic, ministru în mai multe guverne, membru titular (1899) şi preşedinte al Academiei Române în perioada 1913 - 1916. Constantin I. Istrati a devenit doctor în medicină de la Bucureşti în 1877, devenind colaboratorul lui Carol Davila, pe care îl suplinea uneori la cursul de chimie medicală. În 1885 Constantin I. Istrati a obţinut şi doctoratul în chimie, la Paris. În 1883 Constantin Istrati a fost numit profesor de fizică la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti. În 1889 devine membru corespondent al Academiei Române. Constantin I. Istrati a fost numit comisarul general al organizării parcului Carol I, inaugurat în anul 1906. A întemeiat şcoala de chimie organică de la Universitatea din Bucureşti, unde era profesor. A fost membru de onoare al mai multor societăţi ştiinţifice străine. A făcut cercetări asupra bogăţiilor naturale ale României (sare, petrol, chihlimbar, ozocherită, etc. Studiind derivaţii halogenaţi ai benzenului, a descoperit o nouă clasă de coloranţi, pe care i-a numit franceine. Pentru această invenţie i s-a acordat Medalia de aur la Expoziţia Internaţională de la Paris, în 1889. C. I. Istrati a fost şi un colecţionar împătimit de documente istorice. Documentele vechi adunate cu migală de doctorul Constantin I. Istrati sunt reunite în prezent în Colecţia Dr. Constantin I. Istrati, păstrată de Direcţia Judeţeană Mehedinţi a Arhivelor Naţionale.
Documentele au fost create în perioada 1429 - 1945. Documentele se referă la diferite regiuni şi zone ale ţării, însă cele mai multe privesc Moldova istorică şi Basarabia, deosebit de importante fiind actele de cancelarie emise în vremea lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdaa al III-lea cel Chior,Petru Rareş, Despot Vodă, Petru Şchiopul, Ieremia Movilă, Simion Movilă, Constantin Movilă, Ştefan al II-lea Tomşa şi a altor domni moldoveni, sau cele privind evenimente fundamentale privind istoria ţării, cum ar fi Revoluţia de la 1848, pregătirea şi înfăptuirea Unirii de la 1859 şi altele. Există în colecţie şi o serie de documente privitoare la personalităţi şi familii, precum Asachi, Donici, C. I. Istrati, Paladi, Rosetti, Bibescu, Densuşianu etc.
Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a născut în satul Cristineşti de lângă Hotin (pe atunci în Imperiul Rus; azi în Ucraina), ca fiu al lui Alexandru Hâjdeu (1811 - 1872). Alexandru Hâjdeu a fost un mare intelectual şi poliglot, cu o cultură enciclopedică, fiind ales în anul 1866 ca membru fondator al Societăţii Literare Române (viitoarea Academie Română); e de menţionat că pe Aleea clasicilor din Chişinău se găseşte şi un bust al său. Bogdan a studiat în mai multe şcoli poloneze din Rusia, inclusiv la Camenița (în urma celor trei împărţiri Imperiul Ţarist stăpînea întinse teritorii ce aparţinuseră Poloniei), apoi la liceul din Chişinău. Îşi continuă studiile la Universitatea din Harkov, unde se declară urmaşul domnului Moldovei Ştefan Petriceicu, cu care familia sa ar fi fost înrudită. A servit în armata rusă timp de trei ani, şi chiar a luat parte la Războiul Crimeei. Venit în Moldova în anul 1857, Bogdan ocupă diverse posturi, înfiinţează mai multe reviste, publică literatură, reuşind să îi impresioneze puternic pe români. În acea perioadă Bogdan începe, din diverse motive, să îşi ortografieze numele în forma Hasdeu - fără semne diacritice. Publicul a acceptat noua formă, păstrând însă pronunţarea Hajdeu sau Haşdeu. În diversele ediţii ale operei lui Hasdeu numele a fost scris alternativ, ba Hasdeu, ba Haşdeu, astfel că subiectul produce o oarecare confuzie. În 1876 este numit director al Arhivelor Statului, iar în 1877 este ales membru al Societăţii Academice Române (din 1879, Academia Română). Parlamentul îi creează o catedră de filologie comparată la Facultatea de litere de la Universitatea din București. La această facultate a ocupat funcţia de decan între 1882 şi 1885. Hasdeu trăieşte o dramă în 1888, şi ceva se rupe atunci în sufletul savantului. Iulia Hasdeu, singurul său copil, moare de tuberculoză. Hasdeu se refugiază în spiritism, încercînd să ia legătura cu fiica sa; construieşte la Câmpina un straniu castel, după planurile transmise de spiritul Iuliei. Scriitor, poet şi dramaturg, Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris destul de multă literatură; piesa de teatru Răzvan şi Vidra este apreciată şi în prezent. Ca istoric Hasdeu a adunat şi publicat în „Arhiva istorică a României” o mulţime de documente vechi, şi a scris numeroase articole ştiinţifice sau de popularizare, inclusiv de numismatică. Monografia sa Ion Vodă cel Cumplit (1864), deşi utilizează o bibliografie erudită şi deosebit de vastă, pare azi o operă mai mult de literatură decît de ştiinţă, şi se citeşte cu mare plăcere. Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost un deschizător de drum şi în filologie. Hasdeu a fost şi un romantic „mistificator” Cunoscutul portret al lui Ion vodă a fost, se pare, opera personală a lui Hasdeu. I se atribuie şi paternitatea diplomei lui Ivanco Berladnic, datată 1134, pe care a publicat-o în anii 1860 şi 1869. Diploma, falsă, atesta existenţa unui principat al Bîrladului. Unii îi atribuie şi realizarea aşa-numitelor „tăbliţe de la Sinaia”, falsuri de secol XIX dorind a fi scriere în limba dacilor (dar există şi părerea că un savant de calibrul şi cu cunoştinţele lui Hasdeu ar fi făcut o treabă sensibil mai bună). De altfel, lui Hasdeu îi plăceau păcălelile - dovadă cele două cunoscute farse pe care le-a jucat Junimii din Iaşi şi revistei Convorbiri literare. O altă cunoscută mistificare a lui Hasdeu a fost publicată în cartea „Cuvente den bătrîni” (1877 - 1881, trei volume). Hasdeu a susţinut ca ar fi citit, pe un exemplar din „Psaltirea” mitropolitului Dosoftei, versurile unui cântec de luptă care ar fi fost compus chiar de Ștefan cel Mare: „Hai, fraţi, hai, fraţi, La navală daţi, Ţara v-apărati, Crucea v-apăraţi”. Personalitate multilaterală, spirit enciclopedist, savant autodidact prolific, Hasdeu a fost una din marile personalităţi culturale ale epocii sale.
***
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2020/10/monumente-ale-eroilor-buzoieni-comuna.html
-->
Răspunsuri