Produsul de mai sus este medalie realizată de către compania privată orădeană Alex Stankovitz care s-a conferit participanților și / sau câștigătorilor unei competiții SpoChan care a avut loc în stațiunea balneoclimaterică Sărata Moneteoru, din județul Buzău. SpoChan, cunoscut și sub numele de Chanbara, este o artă marțială tradițională japoneză ce are o istorie impresionantă și o influență semnificativă în cultura niponă. Termenul "SpoChan" este o abreviere a cuvintelor "sport" și "Chanbara", și se referă la o formă modernă și competitivă a acestei discipline vechi. Originea SpoChan se întoarce în perioada feudală a Japoniei, în jurul secolului al XII-lea. La acea vreme, Samuraii, luptătorii nobili japonezi, foloseau săbiile ca principală armă în războaiele și duelurile lor. Aceste lupte cu sabia erau numite "Kenjutsu" și erau adesea însoțite de un cod moral strict cunoscut sub numele de "Bushido". Samuraii se antrenau neobosit pentru a-și îmbunătăți abilitățile cu sabia și pentru a deveni luptători desăvârșiți. Odată cu trecerea timpului, secolele XVII și XVIII au adus cu ele o perioadă de relativă pace în Japonia. Aceasta a dus la o schimbare în folosirea săbiilor, care au devenit mai mult un simbol al statutului social și al tradițiilor samurailor. Astfel, o nouă formă de artă marțială a apărut, numită "Kendo". Kendo a păstrat elementele esențiale ale Kenjutsu, dar a devenit mai mult un sport și o cale de disciplină mentală, în care participanții folosesc săbii din bambus și echipament de protecție. Cu toate acestea, dorința de a recrea luptele samurailor cu săbii reale nu a dispărut. Așa a apărut SpoChan, care a devenit popular în special printre tinerii japonezi pasionați de cultura samurailor și de filmele de acțiune. SpoChan a fost dezvoltat în anii '70 și '80, și combină elemente din Kendo și arte marțiale tradiționale cu un set de reguli și echipament modern. SpoChan implică folosirea unor săbii speciale din plastic sau spumă și a unui echipament de protecție adecvat. Participanții își arată abilitățile în lupte simulată, respectând reguli stricte și siguranța celor implicați. SpoChan a evoluat într-un sport competitiv și atrăgător, fiind organizate turnee și campionate la nivel național și internațional. În prezent, SpoChan continuă să fie practicat și să fie o sursă de inspirație pentru tinerii japonezi. Acesta a evoluat și s-a răspândit în alte țări, inclusiv în România, unde pasionații de cultura japoneză și arte marțiale își găsesc plăcerea. I.S.C.A. este prescurtarea de la Internațional Sport Chambara (un fel de federație internațională a acestei discipline sportive).
Sărata-Monteoru (denumit pe scurt și Monteoru; în trecut, Fundul Sărății) este o stațiune balneară de interes local, situată în zona central-vestică a judetului Buzau, Muntenia, Romania, la aproximativ 14 km distanță de municipiul Buzau. Localitatea aparține administrativ de comuna Merei și a fost întâi cunoscută între localnici pentru apele tămăduitoare ale izvoarelor sărate.Stațiunea a avut perioada de glorie până la cel de-al doilea razboi mondial, fiind distrusă după instaurarea regimului comunist și confiscarea proprietății. În anii 1970, statul comunist a încercat sa redreseze stațiunea amenajând două hoteluri și a unei baze de tratament. Ele au fost completate, după căderea regimului și revenirea la economia de piață, de alte inițiative private în domeniul turismului. Localitatea este cunoscută și pentru cultura Monteoru, o cultură arheologică ce cuprinde situri datând din epoca bronzului și a cărei așezare eponimă se află în apropiere de marginea de est a satului de astăzi, pe dealul Cetățuia. Localitatea este plasată la o altitudine de 86 metri într-o depresiune intracolinară drenată de râul Sărata. Climatul depresiunii este temperat continental, cu veri calde și însorite și fără curenți de aer, iar preciptațiile și nebulozitatea sunt reduse. În această zonă, petrolul există în subsol la adâncime mică, iar apele din subteran au conținut mare de petrol, brom, iod și sare, motiv pentru care localnicii folosesc doar apă îmbuteliată, cea din fântâni nefiind utilizabilă. Aceste ape sunt, însă, folosite pentru tratamente medicinale; ele curg din 15 izvoare aflate în toată depresiunea. Apele cu proprietăți curative au fost menționate încă din 1837, localnicii folosindu-le pentru tratarea unor boli. Grecul Grigore Stavri (care ulterior și-a luat numele de Grigore Constantinescu-Monteoru a achiziționat în perioada anilor 1860 – 1880 toate terenurile petrolifere, precum și întregul sat denumit pe atunci Fundu Sărății și s-a îmbogățit din afacerile cu petrol, comercializând atât țiței brut, cât și ulei mineral fabricat în distileria deschisă în anul 1871. Dr. Guyenot, medic consultant la Aix les Bains, Franța și medicul personal al omului de afaceri, l-a sfătuit pe acesta să se trateze cu apele folosite de localnici, iar Constantinescu-Monteoru (stabilit deja acolo) a sesizat potențialul afacerilor din turism. Astfel, el a solicitat serviciile arhitectului german Eduard Honzik, care în 1888 construise vila familiei Monteoru, să elaboreze un proiect pentru construirea unei stațiuni balneare. Lucrarea a fost finalizată până în vara lui 1895, între timp fiind descoperit și captat izvorul numărul 2, izvor ale cărui ape aveau să fie studiate din punct de vedere chimic. Inaugurarea a avut loc în ziua de 1 iulie 1895 Monteoru a construit acolo o capelă, un cazinou, un parc în stilul grădinilor englezești, hoteluri și o vilă personală. Monteoru a murit în anul 1898, stațiunea fiind moștenită de ginerele său doctorul Constantin Angelescu și soția sa Virginia Monteoru, precum și de cealaltă fiică a sa Elena. Cutremurul din anul 1940, al doilea război mondial și naționalizarea comunistă, ce au urmat, au dus la abandonarea stațiunii și la părăginirea ei, multe dintre vechile clădiri ajungând să fie demolate iar grădina englezească să fie distrusă. Urmașii lui Grigore Monteoru au reprimit drepturile de proprietate asupra capelei familiei, a unor zone de pădure, precum și asupra vilei aflată în parcul dendrologic în care a funcționat, pană de curând, o tabără de elevi, astăzi fiind închisă publicului.
***
Merei este o comună din județul Buzău care include și satele: Ciobănoaia, Dealul Viei, Dobrilești, Gura Sărății, Izvoru Dulce, Lipia, Nenciulești, Ogrăzile, Sărata-Monteoru și Valea Puțului Merei. Extremitatea sudică a comunei este aproape de zona străbătută de șoseaua națională DN1B care leagă Buzăul de Ploiești. Lângă Popasul Merei aflat pe drumul național, DN1B se intersectează cu șoseaua județeană DJ203G, care duce spre sud-est la Stâlpu și Costești și spre nord peste dealul Istrița la Tisău. La recensământul din anul 2011 comuna număra 6803 locuitori în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 7251 locuitori); dintre care: români – 92,44%, romi – 3,79% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Merei astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 94,82%, adventiști de ziua a șaptea – 1,16% și restul – nedeclarată sau altă religie. Satul Lipia, parte integrantă a comunei, a dezvăluit o necropolă și o așezare din secolul IV-V e.n. fiind atestat din anul 1583 de pe vremea lui Mihnea Turcitul într-un document prin care acesta i-a scutit pe locuitorii satului de vinărici. În localitatea balneară sezonieră Sărata Monteoru se poate vizita parcul dendrologic amenajat în curtea vilei Monteoru, fost proprietar al stațiunii, precum și mina de petrol unică în Europa și situl arheologic de pe dealul Cetățuia. În comuna Merei se află situl arheologic de interes național din zona Dealul Cetățuia-Poiana Scorușului, unde s-a descoperit o mare așezare cu necropolă din Epoca Bronzului (mileniul al III-lea–al II-lea î.e.n.). În rest, în comuna Merei se află alte nouăsprezece obiective incluse pe lista monumentelor istorice de interes local. Nouă dintre acestea sunt situri arheologice, cinci sunt monumente de arhitectură: biserica de lemn „Sfântul Pantelimon” de la Ciobănoaia datând din secolul al XVIII-lea; pivnița brâncovenească de la sfârșitul secolului al XVII-lea din satul Izvoru Dulce; biserica „Sfânta Troiță” cu clopotnița, din același sat (construită la 1813); mina de petrol de la Sărata Monteoru (1874) și ansamblul „Băile Monteoru” cuprinzând bazinele vechi (1888–1895) și vila Monteoru (1903) și altele cinci sunt clasificate ca monumente memoriale și funerare, toate fiind vechi cruci de piatră răspândite pe teritoriul comunei.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul;
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2024/01/monumente-ale-eroilor-buzoieni-comuna.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri