Mihail Sadoveanu (născut la data 5 noiembrie 1880 la Pașcani și decedat la data de 19 octombrie 1961 în localitatea Vânători, județul Neamț) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă semănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian), precum și o ultimă fază care corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic. După anul 1947, scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicând opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau cartea de reportaje din U.R.S.S. Lumina vine de la Răsărit. Ca recompensă pentru această orientare, devine președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcția politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist și se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta. La 24 de ani era celebru, debutând cu patru cărţi în acelaşi an, 1904 devenind Anul Sadoveanu. A devenit Ceahlăul literaturii române, Maestru al scrisului (nu pentru că era mason), Domn (până şi comuniştii nu i-au spus „tovarăş”). A fost răsfăţat cu multe premii naţionale şi internaţionale. Cărţile lui se studiau la şcoală în toate clasele şi treptele, de la Un om năcăjit la Neamul Şoimăreştilor, Fraţii Jderi sau Baltagul. Personajele lui au devenit adevărate simboluri: Lizuca sau Vitoria Lipan, Tudor Şoimaru, Stroe Orheianu, Niculăeş, Ionuţ Jder. Fiecare provincie istorică şi-l revendică: Moldova, dar şi Dobrogea sau Ardealul. A scris mult şi bine. Fraza lui e recognoscibilă şi mnemotehnică, amplă, viguroasă, plină de locuţiuni. Măria Sa „slobozeşte cuvântul”, nu vorbeşte. Se studiază în şcoli pe hartă (nu doar în Neamţ) „drumul Vitoriei Lipan”. Sadoveanu are cel mai bogat lexic dintre toţi scriitorii români. Dacă, printr-un cataclism planetar, ar dispărea toate cărţile scrise în limba română şi s-ar păstra printr-un miracol doar cărţile lui Sadoveanu, limba română ar putea fi reconstituită în întregime, cu toate subtilităţile, moliciunile, durităţile, denotativele, conotativele şi metaforele ei. Sadoveanu are cel mai mare arc temporal, de la Creanga de aur, undeva în preistorie şi până la Mitrea Cocor sau Nada Florilor. Sadoveanu este mitic, tradiţionalist, poporanist, sămănătorist, realist, simbolist, romantic, clasic, parabolic, „fantazist”. E poet, prozator, dramaturg, traducător. Are peste o sută de volume, mai mult de un raft de bibliotecă. Nimeni nu se poate lăuda că a citit „integrala Sadoveanu.” Nici cei care au scris despre el monografii. Este imens, cu un stil urieşesc, unic în literatura română. Până şi ruşii îl invidiază pentru grandoarea viziunii. Se spun despre el multe poveşti. Iată pe scurt două dintre ele: Mergând cu pluta pe Bistriţa cu un grup de scriitori ieşeni de pe la Viaţa Românească, Sadoveanu era placid, absent, morocănos, tăcut, plictisit, în vreme ce ceilalţi scriitori erau entuziasmaţi de frumuseţea locurilor, exprimându-se zgomotos. Peste două săptămâni, Sadoveanu îşi lua revanşa, publicând în revistă un jurnal de călătorie uluitor, cu mii de amănunte, semn că Sadoveanu avea o memorie absolută, fotografică, întrecând şi o performantă cameră de luat vederi. Altădată, urcând dinspre mănăstirile Neamţului, tot împreună cu un grup de scriitori, au întâlnit pe drum o fântână şi lângă fântână o fată de o frumuseţe rară, îmbrăcată în costum naţional. Oftând, ceilalţi scriitori şi-au continuat drumul, dar Sadoveanu a rămas la fântână. S-a întâlnit cu grupul peste vreo trei ore. Unul mai îndrăzneţ l-a întrebat: „Ei, maestre, cum vi s-a părut fata?” La care Sadoveanu a răspuns: „Neam alcătuit”. (Rog cititorii să pună cratima acolo unde trebuie…) Dar Sadoveanu a fost acuzat de toate relele. Că a fost repetent, că avea o cultură aproximativă, că făcea jocul evreilor, masonilor, comuniştilor, ruşilor, că avea nevastă mai tânără decât una dintre fiice, că a avut prea mulţi copii (11!), că a fost un tată distant, nepăsător, lăsându-şi un fiu să moară pe front, că a fost Mare Maestru, că era un şahist mediocru, dar că jucători puternici se lăsau bătuţi de Sadoveanu, că era de o zgârcenie proverbială. (Aici mă simt obligat să relatez o mărturisire a lui Savin Bratu, profesorul meu de teoria literaturii. El îmi mărturisea că a terminat facultatea graţie lui Sadoveanu, acesta oferind, din indemnizaţia sa de Vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, burse pentru cinci studenţi merituoşi, el fiind unul dintre ei). Tot Sadoveanu mergea la Şcoala de literatură şi întreba de Labiş. Şi Labiş, intrat în dizgraţie, trebuia să fie acolo şi nu în altă parte. I-a fost despicată cartea Baltagul cu baltagul de către legionari. I-au fost arse pe rug cărţile. I s-a reproşat că nu a semnat un decret prin care câţiva intelectuali români erau condamnaţi la moarte. Nu l-a semnat, dar a obţinut comutarea pedepsei. Până şi moartea lui e învăluită în mister.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2023/05/tableta-cu-stiri-neconventionale-163.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri