Prima locomotivă cu abur construită în spaţiul est-european, s-a construit la Reșița, în anul 1872, ea fiind în serviciu până în anul 1937. Ea avea numărul de circulație 2 și a fost realizată după modelul locomotivei Szekul, proiectată de către inginerul scoțian John Haswell. Locomotiva avea o greutate, în stare goală, de 9,05 tone, greutatea de serviciu era de 11,5 tone și avea o lungime de 4,47 metri. Diametrul roţilor era de 711 milimetri, iar forţa era de 1125 kilograme. Locomotiva avea doi cilindri şi funcţiona cu carbune, iar ecartamentul era de 948 milimetri. Lungimea locomotivei, vedeta muzeului reșițean, este de 4,470 metri. Locomotiva a fost destinată tracţiunii trenurilor uzinale pe linii înguste cu ecartament de 948 mm, Reşiţa–Bocşa–Ocna de Fier şi Reşiţa–Secu. Locomotiva se numea Resicza, avea două osii cuplate, o putere de 45 CP şi putea atinge o viteză de 25 km/h. Capul de serie al producției reșițene de locomotive cu abur, prima dintre cele 1000 fabricate în total, a avut un destin aparte. Potrivit unor surse, ea ar fi fost scoasă din serviciu în anul 1937, după care lipsesc orice referiri în legătură cu soarta ei. Redescoperită în 1957 pe o linie de manevră a uzinelor de la Câmpia Turzii, ea a revenit acasă în 1961 în urma demersurilor întreprinse de conducerea Combinatului Metalurgic Reșița. Amplasată iniţial pe o linie de manevră din preajma Fabricii de Locomotive, în 1972 și-a luat locul central în expoziția de locomotive din Triaj, unde se găsește și în ziua de astăzi. În urmă cu aproape două secole omenirea descoperea un nou mijloc de transport ce avea să revoluţioneze toate domeniile de activitate: TRENUL! Petrache Poenaru, inginerul cunoscut ca inventator al stiloului, a fost primul român care a călătorit cu trenul la 27 octombrie 1831 între Liverpool şi Manchester despre care a scris: „Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încărcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi…” Precum în Anglia, primele căi ferate au apărut pe teritoriul de astăzi al ţării noastre în zonele unde se dezvoltase industria minieră şi apoi siderurgică. Prima şi cea mai veche cale ferată de pe reţeaua CFR a fost deschisă în Banat, la 1 noiembrie 1856, între Oraviţa şi portul dunărean Baziaş (62,5 km). Folosită pentru transportul cărbunelui, linia a fost prelungită ulterior până la Anina, important centru minier al Banatului. Tot în Banat a mai existat prima cale ferată electrificată pentru transport public de pe actualul teritoriu al României, care din păcate astăzi este desfiinţată: Calea ferată electrică cu ecartament 1.000 mm Arad Podgoria–Ghioroc–Radna (Pâncota), inaugurată la 10 aprilie 1913.
La sfârşitul anului 1918, lungimea reţelei de cale ferată din România atingea o lungime de 11349 km, din care 3805 km în Vechiul Regat, 1188 km în Basarabia, 611 km în Bucovina şi 5745 km în Ardeal şi Banat. Lungimea actuală totală a liniilor de cale ferată din România este de peste 22000 km. Prima locomotivă pentru ecartament normal fabricată în România Mare a fost produsă tot de uzinele din Reşiţa cu numărul de fabricaţie „3” din anul 1926 purta numele „Regele Ferdinand” şi a fost pusă în mişcare la Reşiţa la 10 iunie 1926, pentru primul parcurs de probă, chiar de M. S. Regele Ferdinand, în prezenţa familiei regale. Tracţiunea Diesel la Caile Ferate Romane a început timid, în anul 1938, cu o singură locomotivă Diesel-electrică de mare putere (4400 CP), construită în Elveţia pentru serviciul pe liniile magistrale, şi câteva locomotive Diesel-mecanice de 120 CP, pentru serviciul de manevră, construite de Uzinele N. Malaxa din Bucureşti. În anul 1950 a fost aprobat planul de electrificare a ţării şi crearea sistemului energetic naţional, o data cu acesta fiind în continuare şi electrificarea principalelor căi ferate din România. Inaugurarea oficială a tracţiunii electrice (pentru probe) pe tronsonul Braşov– Predeal a avut loc la 9 iunie 1963. Exploatarea comercială între Braşov şi Predeal a început la 9 decembrie 1965, cu prima locomotivă electrică din seria 060-EA. Lucrările de electrificare au continuat în ritm susţinut pe principalele magistrale de pe reţeaua CFR, astfel încât lungimea liniilor electrificate atinge astăzi peste 3800 km.Deasupra admiri câteva dintre plăcuțele montate pe șasiul primelor locomotive fabricate la Reșița.
De-a lungul timpului Banatul, deşi un teritoriu relativ mic şi destul de unitar, a suferit nenumărate împărţiri şi divizări administrative, în funcţie de interesele de moment ale stăpânitorilor săi. Mai ales în ultimul secol, aceste împărţiri au ajuns să ţină cont din ce în ce mai puţin de specificul său şi de dorinţele locuitorilor. Banatul istoric are o suprafaţă totală de 28.526 kmp, care în 1919-1920 au fost împărţiţi între trei state astfel: 18.966 kmp au revenit României (66,5%), 9.276 kmp se află acum în Serbia (32,5%) şi 284 kmp în Ungaria (1%). De formă patrată, Banatul are limite naturale în trei părţi (Mureşul la nord, Tisa la vest şi Dunărea la sud), o limită convenţională fiind doar cea de la est, care îl desparte de Transilvania şi Oltenia. Divizat după 1779 în comitate şi după 1920 în judeţe, Banatul a suferit unele separaţii care ar fi putut foarte bine să fie evitate, ţinând cont de suprafaţa sa relativ mică, asemănătoare cu cea a Belgiei sau Olandei. Din păcate, de multe ori interesele de la centru au urmărit atât tăierea sa în unităţi teritoriale distincte şi fără legături între ele, conduse în spirit centralist, cât şi detaşarea unor zone de margine, care au fost alipite în mod discreţionar altor regiuni. Acum, când falimentul împărţirii în judeţe începe să fie recunoscut şi la nivel oficial, acest lucru poate fi observat cel mai bine tocmai în regiunea noastră. În vremea administraţiei maghiare, Banatul a fost divizat în trei comitate, care acopereau fâşii verticale de teritoriu mergând de la nord la sud. Cel vestic se numea Torontal, fiind acum în cea mai mare parte a sa inclus în Serbia (Voivodina) şi Ungaria. Partea centrală o ocupa comitatul Timiş, cuprinzând regiunea Timişoara, dar şi teritorii din sud, actualmente în Banatul sârbesc (Vârşeţ, Biserica Albă). Zona estică o forma comitatul Caraş-Severin. După 1920, divizarea în judeţe (termen până atunci necunoscut în Banat, unde în perioada medievală fuseseră districte, cu suprafaţă mult mai mică) s-a făcut pe orizontală. Partea nordică a devenit judeţul Timiş-Torontal (ca un ecou al pretenţiilor teritoriale faţă de treimea din Banat cuprinsă în alte ţări), iar judeţul Caraş-Severin a fost în scurt timp divizat la rândul său în cele două componente. Această situaţie s-a menţinut până în anul 1950. Trecerea de la judeţe la regiuni nu a însemnat imediat refacerea unităţii Banatului, însă succesivele modificări ale acestora au adus în cele din urmă forma dorită, care a existat în intervalul 1960-1968. Lăsând la o parte aspectele negative ale perioadei comuniste, putem spune că în sfârşit organizarea administrativă din acei ani respecta realitatea istorică. Revenirea la judeţe în 1968 a lovit din nou puternic în unitatea regiunii. Doar judeţul Timiş face parte din Banat în mod integral. Caraş-Severinul cuprinde trei localităţi (Bucova, Bouţari şi Cornişoru) care aparţin Transilvaniei (Hunedoara). La rândul său, judeţul Hunedoara a primit satele bănăţene Sălciva şi Pojoga, iar Mehedinţiul a primit oraşul bănăţean Orşova şi încă 11 localităţi (Baia Nouă, Coramnic, Dubova, Eibenthal, Ieşelniţa, Jupalnic, Ogradena, Plavişeviţa, Sviniţa, Tişoviţa, Tufări), limita istorică între Banat şi Oltenia fiind în realitate la Vârciorova. De asemenea, aproape tot malul stâng al Mureşului a fost inclus în judeţul Arad, care în cea mai mare parte nu aparţine Banatului. Unele probleme apar la delimitarea nordică, întrucât Mureşul, care reprezintă limita naturală a Banatului, trece prin mijlocul oraşelor Arad şi Lipova. Lipova este un vechi oraş bănăţean, iar zona Aradului din stânga Mureşului este formată din trei foste sate bănăţene (Aradu Nou, Sânnicolau Mic şi Mureşel). Din acest motiv, considerăm că soluţia adoptată în 1960-1968 a fost cea corectă, alipindu-se Banatului o fâşie de teren din dreapta Mureşului, care mergea până la Curtici, Şiria şi Săvârşin inclusiv.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog;
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2022/12/kortrijk-belgia.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri