CULTURĂ PRIN NUMISMATICĂ - TREI IMPORTANTE MONUMENTE ARHITECTONICE TIMIȘORENE

[Victor Bivolu]

Bancnota suvenir de 0 Euro, cu reprezentarea unor monumente de cultură și arhitectură din municipiul Timișoara, este realizată în una din imprimeriile acreditate de către Banca Centrală Europeană, având caracteristici de securitate similare bancnotelor reale și un design unic, atrăgător, asemănător, dar nu confundabil cu acestea. Proiectul de promovarea a obiectivelor turistice renumite în întreaga lume este o inițiativă, marcă înregistrată apărută în Franța în anul 2015. De-a lungul timpului, pe aceste bancnote souvenir au apărut celebrele obiective precum: Sagrada Familia (Barcelona, Spania), Domul din Köln (Germania), Castelele de pe Valea Loarei, Poarta Brandenburg (Berlin, Germania), Arcul de Triumf (Paris, Franța). În România, mai sunt și alte obiective care apar pe celebrele bancnote: Cetatea de scaun a Sucevei, Palatul Culturii din Iași, Cetatea Alba Carolina, Masivul Bucegi, Castelul Carei, etc  Bancnota suvenir de 0 euro - monumente de cultură și arhitectură timișorene - a fost tipărită, cu aprobarea scrisă a Băncii Franței și securizată la standardele impuse de Banca Centrală Europeană, într-un tiraj de 10000 de exemplare. Dacă pe revers sunt prezentate importante monumente europene de cultură și arhitectură (Sagrada Familia – Spania, Colosseumul – Italia, Poarta Brandemburg – Germania și Turnul Eiffel - Paris) pe avers sunt prezentate trei dintre cele mai reprezentative monumente de cultură ;i arhitectură ale municipiului Timișoara: Catedrala mitropolitană, Domul romano-catolic și Palatul culturii.

Catedrala Mitropolitană din Timișoara este cel mai mare edificiu religios din Timișoara, catedrală a Mitropoliei Banatului, cu hramul „Trei Ierarhi”. Edificiul este un simbol al orașului ce a fost construit între anii 1936 – 1941. În prezent este cea mai înaltă biserică din România (90,5 metri), și cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume din afara Rusiei. Istoria edificiului este strâns legată de anul 1919 când, pe data de 28 iulie, Banatul se unește cu România. Noua administrație românească reia firul ortodoxiei rupt în anul 1717 și ia o serie de măsuri pentru încurajarea ortodoxiei, defavorizată de administrația austriacă, favorabilă religiei catolice. Astfel se reînființează vechea parohie din Cetate în anul 1926, apoi Episcopia de Timișoara în 1939,  ridicată la rangul de arhiepiscopie, iar în anul 1947 se creează Mitropolia Banatului. Pe acest fond se simte tot mai acută nevoia unui lăcaș central pentru credincioșii din parohia Cetate, ce frecventau mai ales biserica Sf. Ilie din cartierul Fabric și ulterior pentru o catedrală reprezentativă, pe măsura consistentei comunități ortodoxe din Timișoara și din Banatul românesc. Parohia din Cetate instituie un fond de zidire a bisericii și lansează un apel către publicul românesc pentru donații. În anul 1936 existau deja toate premisele construirii monumentului. Fondul de zidire era deja consistent, deși suma totală necesară era imensă pentru acea vreme. Terenul necesar, situat la încrucișarea celor mai importante artere ale orașului a foste donat de către Primărie, iar proiectul bisericii era încredințat încă din anul 1934, arhitectului Ion Troianescu. Proiectul prevedea un edificiu pentru o asistență de 5000 persoane. Construcția propriu-zisă a început pe data de 16 martie 1936, iar în 20 decembrie s-a pus printr-o ceremonie piatra fundamentală a viitoarei Catedrale. Lucrările de construcție s-au terminat în anul 1941. Clopotele și crucile bisericii au fost sfințite în data de 23 august 1938. Toate finisajele, picturile interioare și exterioare s-au terminat însă abia în 1956, din cauza celui de-al doilea război mondial. Catedrala a fost inaugurată în data de 6 octombrie 1946 în prezența Regelui Mihai, a primului-ministru Petru Groza și a episcopilor Augustin Pacha și Ioan Bălan. Stilul arhitectonic a fost inspirat de arhitectura moldovenească în general și în special de Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău. Stilul arhitectural al catedralei este atât unic cât și neobișnuit pentru un lăcaș de cult ortodox de asemenea dimensiuni. Acesta îmbină tradiția religioasă română cu arhitectura moldovenească și bizantină. Stilul, cu firide sub streșini, cu bolte înstelate în interior, cu discuri lăcuite într-o multitudine de culori, poate fi găsit în mănăstiri precum Cozia sau Prislop, tipice secolului al XIV-lea. Catedrala are nu mai puțin de nouă turle adevărate și patru mini-turle, dintre care turnul principal are 83,7 metri. Temelia este construită pe o placă imensă de beton armat, care este susținută de peste 1000 de piloni de beton armat, înfipți până la 20 metri adâncime sub placa de beton. Construcția are o lungime de 63 metri și o lățime de 32 metri. Cele 7 clopote au o greutate totală de 8000 kg și au fost confecționate dintr-un material adus din insulele Sumatra și Borneo. Armonizarea lor a fost făcută de compozitorul Sabin Drăgoi. Picturile interioare și exterioare au fost executate de pictorul Anastase Demian. Catedrala Mitropolitană adăpostește la subsol o bogată colecție de artă bisericească bănățeană veche și o valoroasă colecție de icoane. De asemenea aici se află și moaștele sfântului Iosif cel Nou de la Partoș,  protectorul ortodocșilor români din Banat, fost episcop ortodox de Timișoara (1651-1655), venit de la Muntele Athos și retras apoi la mănăstirea de la Partoș. Muzeul deține 3000 de cărți bisericești rare, peste 800 de icoane și picturi, peste 130 de obiecte bisericești, 10 artifacte de metal prețios, 10 veșminte, un templu, etc. Aici se găsesc manuscripte românești timpurii precum „Noul Testament de la Bălgrad” din 1648 sau „Cazania lui Varlaam” din 1643. Latura subsolului dinspre altar cuprinde necropola mitropoliților Banatului.

Palatul Culturii din Timișoara sau Opera, cum este cunoscută printre timișoreni, se află în partea de nord a Pieței Operei, fix în centrul orașului. Palatul Culturii din Timișoara a avut un rol foarte important  în Revoluția din 1989. De aici, de pe balcon, s-au strigat  pentru prima dată cuvintele: libertate, jos comunismul și jos Ceaușescu. Tot aici, un an mai târziu, în 1990 a fost citită Proclamația de la Timișoara. Povestea Operei Naționale de la Timișoara începe în anul 1946, când prin decret regal emis de Regele Mihai I, la 30 martie, a fost înființată. Construcția a început în anul 1871 și a fost terminată în anul 1875, după planurile arhitecților vienezi Ferdinand Fellner și Hermann Helmer. Opera a avut parte de două inaugurări, prima dată în 22 septembrie 1875 (reprezentațiile au fost în limba maghiară) și a doua a fost în 25 septembrie 1875 (reprezentațiile au fost în limba germană). Din punct de vedere arhitectural clădirea operei a suferit modificări. Construită inițial în stil renascentist, clădirea a trecut prin două incendii. Primul incendiu a fost în anul 1882, iar clădirea a fost renovată păstrându-i-se stilul original. Al doilea incendiu, cel din anul 1920 a lăsat urme adânci în clădirea din centrul orașului, lăsând intacte doar aripile laterale. Arhitectul Duiliu Marcu a decis atunci refacerea fațadei și a săli de spectacole în stilul neobizantin, stil specific acelor ani. Astăzi frumoasa clădire adăpostește patru instituții de artă: Opera Română, Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar „Csiky Gergely”, iar acest fapt o face unică în lume. Clădirea mai găzduiește: atelierul-expoziție de urbanism, infocentrul de turism al Primăriei Municipiului Timișoara și diverse firme comerciale. Începuturile teatrului în Timișoara datează din 1753, dar inițiativa construirii unui teatru în înțelesul complet al cuvântului a aparținut primarului Karoly Kuttel (anul 1860) când s-a fondat Societatea pe Acțiuni pentru Construirea Teatrului, Redoutei și a Hotelului din Timișoara care a început strângerea fondurilor prin vinderea lojilor (cu drept de moștenire) și un împrumut bancar. Teatru urma să fie clădit pe actualul loc unde cândva a existat Cazarma Porții Petrovaradinului, numită apoi și Cazarma Grenadierilor. Proiectul clădirii a fost întocmit în 1871, de către firma arhitectului vienez. Cu ocazia vizitei din 7 mai 1872, Franz Iosif a aprobat ca teatrul să poarte numele său. Sala de spectacole avea 900 de locuri, iar în clădire urma să funcționeze și hotelul Kronprinz Rudolf, și sala de dans și festivități Redoute. Tot pe partea străzii Rudolf (azi Alba Iulia) în clădire exista o cafenea, o sală de lectură, o popicărie și un mic club unde se puteau juca cărți. Costul clădirii a fost de 1 440 000 de forinți. Inaugurarea clădirii s-a făcut în data de 22 septembrie 1875 cu piesa Dominația femeilor de Ede Szigkigeti. În seara zilei de 30 aprilie 1880 a izbucnit un incendiu care a distrus sala de spectacole. Cum societatea pe acțiuni care deținea clădirea era falimentară încă din 1878, orașul a cumpărat clădirea cu suma de 150 000 de florini și a mai investit 120 000 de florini pentru refacerea teatrului, acesta fiind refăcut după planurile originale. Redeschiderea teatrului s-a făcut la 12 decembrie 1882. Cu timpul, orașul a răscumpărat și lojile de la proprietari. În 1890 a avut loc o restaurare masivă. S-a refăcut mobilierul interior de către tâmplarul Ferenc Gungl, sala de spectacole a fost aurită de Jenő Sprang iar sculpturile recondiționate de Alajos Heine. S-a schimbat sistemul de încălzire, s-au făcut toalete noi, s-a procurat alt motor electric pentru cortina de fier (parafoc între scenă — care era sursa obișnuită a incendiilor — și sala de spectacole, o inovație în epocă), s-au instalat două bazine de apă noi și s-a reparat acoperișul. Primul spectacol în limba română pe scena teatrului a avut loc la 7 august 1919, cu piesa „Institutorii” de Otto Ernst, jucată de artiști de la Craiova. La 31 octombrie 1920 a avut loc un alt incendiu, mai puternic decât cel din 1880. Incendiul a distrus corpul central. Datorită dificultățile de după Primul Rîzboi Mondial refacerea clădirii a trenat. Refacerea a început la 15 iulie 1923, când arhitectului Duiliu Marcu i-a fost încredințată întocmirea planurilor. Cu ocazia vizitei din 12 noiembrie 1923 regele Ferdinand a pus piatra de temelie a reconstrucției. Pentru refacere, în acel moment Duiliu Marcu nu a modificat esențial fațada clădirii. A fost lărgită intrarea principală prin renunțarea la cele trei uși separate și demolarea stâlpilor dintre ele. Deasupra intrării s-a prevăzut o copertină în consolă. Lateral, pe rezalite, s-au amenajat două vitrine de afișaj. Pe acoperiș s-a prevăzut o semicupolă care acoperea un bazin de beton care conținea apă pentru stingerea incendiilor. Bazinul era separat de sala de spectacole printr-un puternic zid de beton. În urma reorganizării, numărul de locuri în sala de spectacole a ajuns la 982, redeschiderea având loc la 15 ianuarie 1928 cu spectacolul Trandafirii Roșii de Zaharia Bârsan. Atunci denumirea curentă era Teatrul comunal. Denumirea de Palatul Culturii datează din anii 1930 deoarece clădirea adăpostea în epocă — în afară de teatru — și Muzeul Banatului (între 1937–1951, Academia de Arte Frumoase și Institutul Social Banat-Crișana. Deoarece în jur s-au ridicat clădiri mai înalte decât acest edificiu s-a simțit nevoia actualizării fațadei sale. Sarcina a fost încredințată tot lui Duiliu Marcu, care a înălțat fațada prin plasarea în jurul intrării și a balconului de la etajul I a unui „arc de triumf” placat cu travertin. Pentru a uniformiza stilul fațadei ferestrele de pe părțile laterale ale arcului au fost obturate. Costul modificării a fost de 2,66 milioane de lei. În 2003 suprafețele laterale ale fațadei principale și-au recăpătat aspectul original, proiectul de refacere aparținând arhitectei Marcela Titz. Stilul în care Fellner și Helmer au conceput clădirea era unul eclectic istoticist,, cu elemente clasiciste și neobaroce, stil cunoscut în epocă drept „Renașterea italiană”. Versiunea inițială a fațadei era caracterizată prin intrarea cu trei deschideri cu arce în plin cintru și acoperiș cu pantă redusă. Plafonul era ornamentat cu patru picturi înscrise fiecare în câte un cerc, realizate de Heinrich Schwemminger din Viena, reprezentând muzele Melpomene, Thalia, Eutherpe și Terpsichora. După incendiul din 1920 interiorul teatrului a fost refăcut integral în stil neoromânesc eclectic cu ornamente neobizantine și Art Deco. Plafonul a fost decorat cu fresce realizate în 1926 de Theodor Kiriakoff-Suruceanu care reproduc personaje din istoria și basmele poporului român. Între 1934–1936 fațada principală a fost schimbată. Stilul stâlpilor balconului, al capitelurilor și al decorațiilor de deasupra a fost schimbat în stil neoromânesc, iar fațada a primit un aspect monumental, caracteristic epocii, dar care nu se potrivea cu stilul clădirilor din jur, astfel că în epocă au existat numeroase proteste. Astăzi în clădire există trei săli de spectacole:

• Sala principală, cunoscută drept „Sala Mare” are o capacitate de 722 de locuri: 330 în stal, 107 în loji, 40 la balconul I (în fața lojilor), 160 la balconul II (deasupra lojilor) și 85 la galerie. Dintre acestea se pun în vânzare 686 de locuri, 7 locuri fiind rezervate pentru personal, iar 29 în rezervă. La galerie există spațiu în care se poate sta în picioare, astfel că în proiect capacitatea sălii era de 982 de spectatori. Scena are dimensiunile de 23 x 13 m. Pe loja centrală există un citat din Ovidiu: „Ars ultimam mores animumque effingere poset, pulchrior in terris nulla tabella foret. Si bene quid facias, cito fac; nam si cito factum, gratum erit, ingratum gratia tarda facit. Si vox est, canta; si mollia brachia, salta; et quaqumque potes arte placere, place: Ovidius” (română - Dacă arta ar putea înfățișa obiceiurile și sufletul, niciun tablou n-ar fi mai frumos pe pământ. Dacă faci ceva bine, fă iute, căci dacă s-a făcut iute, va fi plăcut; recunoștința târzie produce nemulțumire. Dacă ai voce, cântă; dacă ai membre gingașe, dansează, și prin orice artă, dacă poți produce plăcere, să produci: Ovidiu).
• Sala Reduta are o capacitate de 126 de locuri și are instalații de traducere a spectacolelor ținute în limbile maghiară și germană.
• Sala Studio „Uțu Strugari” (fostă „Studio 5”) se află la etajul al treilea, și are o capacitate de 50 de locuri.

Domul Romano-Catolic sau Catedrala Romano-Catolică este unul din monumentele emblematice ale orașului Timișoara, construit între anii 1736 și 1774. Edificiul poartă hramul Sfântului Gheorghe. Catedrala reprezintă din punct de vedere religios, o continuare a vechii catedrale “Sf. Gheorghe” din Cenad, scaunul episcopilor acestei dieceze începând cu Sf. Gerhard de Sagredo, dispărând odată cu ocupaţia otomană din secolul al XVI-lea. Odată cu eliberarea oraşului de către armata imperială habsburgică condusă de prinţul Eugeniu de Savoya în 1716 Timişoara devine capitala a Banatului, atât din punct de vedere administrativ şi militar, dar şi cel mai îndreptăţit loc în care se va stabili între anii 1730 – 1732 Scaunul episcopal al Diecezei de Cenad (deoarece Cenadul a decăzut de la rangul de oraş din perioada medievală la un simplu sat). La inițiativa împăratului Carol al VI-lea se încep demersurile necesare amplasării, proiectării unei clădiri monumentale, ce avea să devină noua Catedrală Romano-Catolică, ce va păstra hramul celei de la Cenad, cel al Sfântului Gheorghe. Catedrala are o istorie complexă ce se întinde de-a lungul a peste 280 de ani, piatra de temelie fiind pusă în data de 6 august 1736, în timpul episcopului Nádasdy. Proiectul care a stat la baza edificării construcţiei Domului este atribuit arhitectului Josef Emanuel Fischer von Erlach, directorul Oficiului Imperial de Construcții – fiul nu mai puţin cunoscutului Johann Bernhard von Erlach, arhitecţi ai curţii imperiale vieneze, la începutul secolului XVIII. Planurile fațadei și secțiunile sunt semnate de Inginerul Administrației Provinciale Carl Römmer, în a doua jumătate a secolul al XVIII-lea. Construcția a durat peste 2 decenii, în 2 etape: 1736-1751 și 1755-1774. Monumentul este realizat în stil baroc din cărămidă și are decorații din piatră și stuc. Turlele au o înălțime redusă, determinată de apropierea zidului cetății. Interiorul este bogat și somptuos, remarcându-se cele 9 altare decorate în stil baroc și rococo, sculptate de vienezul Johan Müller, împodobite cu icoane vechi, orga construită în 1908 de Leopold Wegenstein dar si ușile de stejar ornamentate cu grilaje din nichel pur. Domul Romano-Catolic (Catedrala Romano-Catolică) este considerat a fi cea mai unitară și reprezentativă construcție barocă a Timișoarei și una dintre cele mai valoroase existente în Banat. Planimetria Catedralei, evidenţiază o navă centrală cu o singură deschidere, terminată înspre est cu absida (poligonală în exterior şi circulară în interior) altarului principal. Planul Domului schiţează o cruce latină, cu două sacristii – a episcopului (Nord), respectiv a Capitlului (Sud) adosate laturilor transeptului. Spre vest, la baza faţadei este corpul ce asigură accesul principal, ediculul, cu o intrare principală, monumentală (uşă în două canate) spre piaţă şi alte două intrări pe uşile laterale (fiecare tot în două canate). Porţiunea centrală a faţadei vestice, de deasupra ediculului este curbată (tipic barocului) având un fronton triunghiular şi se închide în partea de sus cu un al doilea fronton circular, la înălţimea apropiată de a celor două turnuri laterale. Proiectul inițial, posibil a fi realizat de Joh. Jacob Schelblauer (consilier al orașului Viena), a fost materializat între anii 1736 și 1774, iar execuția trădează, în ciuda celor patru constructori (Kaspar Dissel, Johann Lechner, Carl Alexander Steinlein, Johann Theodor Kostka), ce s-au succedat la conducerea lucrărilor, o stăpânire perfectă a tehnicilor barocului. La decorația interioară au participat artiști renumiți ca Michael Angelo Unterberger (pictor și director al Academiei artelor frumoase din Viena), la pictarea altarului principal (1754), sculptorul vienez Johann Joseph Rossler, prin statuile Sfântului Carol Boromeus (în stânga altarului), a Sfintei Theresia (în dreapta altarului) și a perechii de heruvimi care domină ornamentația din partea centrală a altarului, precum și Johann Schopf (1772), la decorarea altarelor laterale. În prezent aici serviciile liturgice se desfășoară în limbile română, maghiară, germană, bulgară și croată. În ceea ce privește elementele artistice deosebite, care se remarcă în acest edificiu, se menționează:

• Candela mare de argint („Lumina Veşnică“) confecţionată la Viena de bijutierul imperial Josef Moser, care a mai realizat astfel de obiecte şi pentru bazilica de la Maria – Radna. La obiectele de uz liturgic se mai pot aminti mostranţa cea mare, aurită şi câteva potire baroce şi crucea cea mare, din argint, a catedralei folosită la procesiuni.
• Altarul principal, cu coloanele sale compozite dublate de pilaştri adosaţi, poartă în partea sa superioară grupul statuar reprezentând Preasfânta Treime. În dreapta şi în stânga altarului se află statuile supradimensionale ale Sfinţilor Theresia de Avila şi Carol Boromeus, patronii împăraţilor Maria Theresia şi Carol al Vl-lea. Aceste statui în lemn sunt opera sculptorului vienez Johann Joseph Rössler (1700-1772), acelaşi artist executând şi cei doi heruvimi care străjuiesc vitrinele cu relicvii de pe altarul principal. Statuile au fost aurite de meşterul vienez Anton Bössinger.

În prima zonă a navei catedralei sunt amplasate în absidele semicirculare laterale patru altare, încă două altare în capetele transeptului naosului, două altare neogotice pe colţurile din stânga şi dreapta naosului, şi un altar amplasat în nişa laterală a laturii sudice a transeptului. Tablourile altarelor, realizate în 1772, sunt opera pictorului vienez născut la Praga în 1735, Johann Nepomuk Schöpf. Propunându-ne parcurgerea unui traseu în interiorul catedralei vom putea enumera următoarele altare împreună cu grupurile statuare şi principalele piese de mobilier specifice cultului. (traseu parcurs de la intrare, de la stânga la dreapta):

• Altarul Sf. Ioan Nepomuk flancat de două statui de îngeri înaripaţi, aurite. La bază este dublat de pictura ovală, de mai mici dimensiuni, reprezentândul pe Mântuitorul pătimind.
• Altarul Sf. Iosif, în dreapta şi stânga statui de înger (din lemn aurit). La bază este dublat de pictura Sf. Fec. Maria cu Pruncul, din tipologia reprezentărilor „Maria Hilf“, dezvoltată de Lucas Cranach în sec. XVI. Atrage atenția rama bogat ornamentată, cu raze.
• Amvonul este amplasat între pilastratura dublă a coloanei, în zona mediană a naosului, pe partea stângă, accesul realizându-se pe o scară din lemn cu acces dinspre altarul din stânga transeptului navei. Balconul din lemn sculptat şi baldachinul ce-l acoperă, este impresionant prin decoraţia barocă, cu multitudinea de elemente sculpturale, majoritate aurite, înfăţişând grupuri de putti, dar şi ghirlande, volute, efigii, etc. ce compun una din piesele cu încărcătură artistică dintre cele mai spectaculoase ale interiorului. La baza balconului sunt adosate două statui: în dreapta statuia reprezentându-l pe Profetul Isaia (uneori identificat și ca Sf. Ap. Paul), şi în stânga statuia lui Moise cu Tablele Legii.
• Altarul Răstignirii Mântuitorului, având în stânga statuia Fecioarei Maria şi în dreapta statuia Sf. Apostol Ioan, statui în mărime naturală, executate din lemn, aurite.
• Altarul în stil neogotic, având în centru statuia Fecioarei Maria, lateral statuile Sf. Rege Ștefan, Sf. Gerhard, Sf. Ioan Nepomuk şi Sf. Ioan de Capistrano.
• În zona altarului principal, urcând două trepte, se regăsesc mai multe piese de mobilier, menţionăm tronul episcopal, scaunul celebrantului, stranele (stallum-urile) canonicilor, masa de altar şi pupitrul pentru citiri.
• Altarul principal și Tabernacolul dublu, cu girandol, descris anterior este amplasat pe un podium înălţat cu trei trepte, în axul central al navei, fiind desigur elementul principal de importanţă al bisericii, atât prin rolul liturgic, prin dimensiunea monumentală cât şi prin decoraţie.
• Altarul neogotic având în centru statuia Sf. Gerhard şi un relicvariu, alăturate fiind statuile reprezentându-l pe Sf. Adalbert Episcop, pe Sf. Elisabeta, Sf. Emeric Principe şi Sf. Morus Episcop. Ambele altare neogotice au fost executate la Viena de către Johannes Müller, fiind un dar al episcopului Alexander Csajaghy (1851-1860).
• Altarul Cinei celei de Taină, situat în partea dreaptă a transeptului este flancat în stânga de statuia cu reprezentarea alegorică a Speranţei şi în dreapta cu statuia cu reprezentarea alegorică a Credinţei. Tot aici este amplasat baptisteriul, realizat din marmură roşie, având un capac metalic, lucrat artistic.
• Altarul Preasfintei Inimi a lui Isus, amplasat în nişa laterală dreaptă a transeptului sudic, altar în stilul renaşterii italiene, executat în Tirolul de Sud, la Gröden de către maestrul Ferdinand Stuffleser, fiind o donaţie a familiei cavalerului Bersuder.
• Altarul vizitei Sf. Fecioare Maria la verişoara ei Sf. Elisabeta, având în stânga statuia Sf. Ioachim şi în dreapta statuia Sf. Ana. La bază se regăsește pictura redând-o pe sf. Fecioară, copilă, împreună cu Sf. Ioachim şi Sf. Ana.
• Altarul Sfinţilor Ocrotitori împotriva ciumei (Sf. Fecioară Maria, Sf. Sebastian, Sf. Rozalia şi Sf. Rocus) flancat de două statui de reprezentări alegorice. La bază se regăsește o pictură de mai mici dimensiuni cu reprezentarea sf. Anton de Padova.
• La baza turnului clopotniţă din dreapta sunt amplasate statuile Sf. Apostol Iuda Tadeul și sf. Anton de Padova.
• Pe cornişa profilată de la baza căreia se dezvoltă arcatura şi bolţile plafonului, regăsim în zona balconului corului şi orgii patru grupuri statuare: în stânga doi profeţi ai Vechiului Testament şi în dreapta regele David cântând la harfă şi Aaron, ca preot al Vechiului Testament cântând la trâmbiță.
• Dintre vechile clopote ale Domului s-a mai păstrat clopotul episcopal, care este şi cel mai mare, turnat la Buda (Ofen) de către Josef Steinstock în anul 1763. Celelalte cinci au căzut pradă Primului Război Mondial, episcopul Dr. Augustin Pacha (1930-1954) reînnoindu-le cu alte patru clopote noi. Acestea au fost și ele topite în anul 1998 și 2011 si reînnoite la firma Rincker, Germania, de episcopii Sebastian Kräuter și Martin Roos, astfel că azi Domul are șapte clopote.
• Orologiul din turn a fost executat inițial la Timişoara de Martin Kidl în anul 1764. Actualul orologiu datează din 1893, fiind realizat la München și completat de ceasornicarul Bollmann din Timișoara în perioada interbelică.
• Prima orgă barocă, frumos ornamentată, a fost şi executată în atelierului lui Paul Hanke. Actuala orgă, este opera meşterului timişorean Leopold Wegenstein, fiind un instrument cu 24 de mutaţii dăruit de episcopul Alexander Dessewffy. Construcţia ei nu este mai puţin lipsită de decoraţie: având o construcţie simetrică în zona mediană, arcada ce delimitează cele două registre mari, permite accesul luminii naturale, filtrată printr-un splendid vitraliu al ferestrei zonei centrale a faţadei vestice, vitraliu redând-o pe sf. Cecilia, ocrotitoarea muzicii.
• De menţionat existenţa a două piese valoroase de mobilier (dulapuri pentru veşminte preoteşti) unul amplasat pe peretele nordic al sacristiei Capitlului (sacristia de sud), închinată Sf. Gheorghe, şi celălalt amplasat pe peretele sudic al sacristiei Episcopului (sacristia de nord), închinată Sf. Gerhard.
• In criptă sunt înmormântaţi episcopii de Cenad, începând cu Nikola Stanislavich, canonicii catedralei începând cu Carlo Tazzoli, precum şi emnitari austrieci, comandanţi ai cetăţii, dar și binefăcători ai Catedralei.

*** 

Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog;

http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2024/06/info-numis-mondo-157.html

ÎȚI MULȚUMESC!