Cazinoul stațiunii Băile Govora din județul Vâlcea este o clădire veche și încă frumoasă, realizată după planurile primei femei arhitect din România, Maria Virginia Andreescu – Haret, ce și-a îndeplinit rolul inițial doar parțial.Capodopera arhitecturală a Virginiei Andreescu – Haret a fost proiectată în stil eclectic, neoromânesc. Proiectul arhitectural cuprinde mai multe perioade şi stiluri care au în comun aceleaşi trăsături legate de culorile, texturile, formele şi finisajele folosite”, elementele ornamentale exterioare cât şi cele interioare lăsând impresia unui clasicism renascentist târziu, cu unele trăsături specifice rococo-ului. Istoria clădirii simbol a staţiunii Băile Govora din judeţul Vâlcea a început să se scrie în luna martie a anului 1928, când Adunarea Generală a Acţionarilor Societăţii „Govora–Călimăneşti” a aprobat începerea construcţiei. Construit între anii 1928 – 1929, edificiul a fost dat în folosinţă înainte ca lucrările să fie finalizate. Planurile Virginiei Andreescu - Haret prevedeau două aripi dispuse simetric, doar că a doua aripă nu a mai apucat să fie ridicată. Cealaltă aripă, rămasă la stadiul de proiect, urma să deservească activităţile cazinoului. Imobilul a fost construit pe un platou din parcul central al staţiunii, la acelaşi nivel cu Pavilionul de Băi. La sfârşitul sezonului anului 1929, în sala cea mare se desfăşurau primele concerte, conferinţe şi spectacole de cinematograf.
Între timp banca finanțatoare - Marmorosch Blank, a dat faliment (anul 1931) şi din această cauză a dispărut şi Societatea Govora – Călimăneşti, cea care a comandat realizarea cazinoului. Sala din aripa construită, cu o capacitate de 420 de locuri, prezenta o acustică excelentă. Precedată de „un portic cu opt arcuri sprijinit pe capitelurile a şapte coloane”, sala era dotată cu o fosă pentru orchestră şi cabine pentru machiaj, maşinist şi regizor pentru a satisface cele mai exigente pretenţii, ale spectatorilor şi protagoniştilor. Scena avea dimensiuni apreciabile 7 m x 5 m, iar în peretele din spate exista o uşă mare cu două canaturi şi deschidere de peste trei metri pentru introducerea decorurilor. Pentru că sala de spectacole era folosită doar în sezonul estival 1 iunie – 15 septembrie, după programul întregii staţiuni, iniţial nu a fost dotată cu un sistem de încălzire. În 1934, au fost montate lămpi în sală, iar un an mai târziu, a fost echipată cu instalaţii de sunet noi pentru aparatele de proiecţie. În 1937 a fost refăcut parchetul din sală. Inundaţiile din luna mai şi cutremurul din 7 noiembrie 1940 nu au afectat imobilul care era din ce în ce mai puţin folosit, datorită reducerii drastice a numărului de vizitatori ai staţiunii. În timpul războiului, între anii 1940 - 1944, sala a fost folosită cu precădere pentru spectacole de cinematograf care se prezentau atât pentru puţinii vizitatori cât şi pentru răniţii îngrijiţi în hotelurile rechiziţionate. Printr-un decret din 1949, imobilul a fost preluat de Confederaţia Generală a Muncii, devenit Consiliul Central al Sindicatelor şi predat după 1951 Direcţiei Sanatoriilor Balneare din Serviciul Medical Balnear Govora, sub numele de „Cinema Muncitoresc”. În locul balconului care a fost modificat, a apărut o cabină de proiecţie, iar pe scenă a fost montat un ecran rulant.
Din 1952, staţiunea a început să funcţioneze tot anul, iar pentru sezonul rece în clădire au fost instalate sobe din teracotă, iar din anul 1965 a fost introdusă încălzirea centrală cu agent termic furnizat de uzina termică, care din 1975 a fost produs de centrala termică „Viorelelor” a Complexului Balnear. După anul 1990 activitatea instituţiei a intrat în regres, spectacolele erau din ce în ce mai rare, spectatorii din ce în ce mai puţini. După ce cinematograful a fost închis, hoţii au furat şi au devastat sistematic bunurile din edificiu, potrivit autorităţilor locale. Exploatarea sălii de spectacole devine astfel total nerentabilă, iar după anul 2002 cinematograful îşi încetează definitiv activitatea, aparatura fiind demontată şi ridicată. Din 2003, Primăria Băile Govora a început să facă diligenţe către Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, pentru a primi în administrare şi exploatare Cinematograful „Parc” aşa cum se numea acesta. Trei ani mai târziu, consilierii locali aprobă luarea în domeniul public a imobilului şi terenului aferent, deşi între timp nu se primise nici un răspuns de la minister. În anul 2010, imobilul ajunge în proprietatea Consiliului Local, dar fiind într-o stare avansată degradare, administraţia publică locală include edificiul într-un proiect finanţat de statul român pentru amenajarea unui centru cultural al staţiunii. Lucrările încep abia cinci ani mai târziu, clădirea reabilitată cu 2,5 milioane de lei, din partea Companiei Naţionale de Investiţii, fiind redată actului cultural în 2017. Fiind vorba despre o clădire de patrimoniu a fost necesară păstrarea elementelor originale, modificate brutal în decursul vremii.
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog de mai jos:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2015/04/mauritania.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri
Inainte se construia parca mai frunos!