Școala română greco ortodoxă din orașul Săliște, județul Sibiu, denumire actuală - Liceul Tehnologic “Ioan Lupaş, este o instituție școlară mai veche de 400 de ani, cu statut de monument istoric și cu o tradiție foarte îndelungată. Aceasta e una din cele mai vechi şcoli româneşti din toată Transilvania (a doua după cea din Scheii Braşovului). La începuturi, a fost şcoală „de bucoavnă”, pe lângă biserică, având un carcater religios, dar neslujind exclusiv interesele bisericii pentru că era considerată a satului, a obştii, pentru că însăşi biserica era a satului. Atestarea şcolii, din anul 1616, ne dovedeşte că în Sălişte şi în jurul ei existau mulţi oameni (bărbaţi) care ştiau mânui condeiul şi cunoşteau slova cărţii. Documentul de la 1616, aflat la Arhivele naţionale de la Sibiu descrie o realitate deja existentă; şcoala nu a luat fiinţă atunci, în 13 decembrie 1616, când este datat actul, ci înainte de această dată. Odată ce a apărut, şcoala a continuat să existe secole de-a rândul. Un document deosebit de important din 1809, păstrat în Biblioteca Academiei, este un contract încheiat între Daniil, fiul preotului Ştefan Popovici, dascăl în sat şi comuna Sălişte. Condiţiile înscrise în acest contract arată de fapt cum funcţiona şcoala la acea vreme: „Dascălul Daniil să înveţe copiii, în fiecare an, de la 1 noiembrie până la sfârşitul lui aprilie şi deoarece nu există încă un edificiu şcolar, i se va închiria o casă în apropierea bisericii. Plată va primi 100 florini pe an, iar fiecare copil va aduce zilnic un lemn pentru încălzirea şcoalei, iar pentru întreţinerea învăţătorului acesta va primi de la fiecare copil sâmbăta câte un creiţar. Înainte de Paşti va fi dator să dea un examen public cu copiii înaintea directorului şcolar George Haines şi a conducătorilor satului”. Apărută sub aripa ocrotitoare a bisericii, (mai târziu ca şcoală confesională recunoscută oficial), susţinută mult timp de aceasta, şcoala primea subvenţii și din partea comunei, dar conducerea, deciziile în legătură cu numirea învăţătorilor, sau privind cheltuielile şi veniturile erau în seama Comitetului parohial. Până în anul 1821 şcoala nu a avut local propriu, construit cu destinaţie pentru şcoală.
Casele închiriate în acest scop au fost:
- pe strada Piaţul vechi, proprietatea lui Nicolae Fanea;
- pe strada Între râuri, proprietatea lui Dumitru Herța
- pe strada Luncii, proprietatea lui Dumitru Oprea Borcea;
- în Piaţul mare la nr. 1279, proprietatea lui Stan Beju;
- pe strada Mare, proprietatea lui Dumitru Chipară.
În anul 1821, s-a cumpărat cu bani din lada Bisericii mari „o ocină de casă” de la Oprea Criştiu şi alta de la Maria Creţu (Creţoaie) vecine cu cimitirul Bisericii mari. Pe acest teren s-a construit în 1821 primul edificiu şcolar, pe un singur nivel cu patru săli de clasă şi o săliţă, aceasta din urmă pentru învăţători (cancelaria), înspre biserică. Construcţia avea două faţade, una spre strada şcolii, spre vest, (ferestrele de pe această faţadă au fost astupate la renovarea din 1963), iar cealaltă spre „progadia bisericii”, spre sud. Un exemplu de „jertfă pentru şcoală”, este cel al preotului Ioan Neamţu Samoilă, care a pus fundamentul primului local de şcoală şi a dat ajutor cu carul şi cu boii la construirea lui. Când a văzut însă că banii satului nu ajung pentru acoperirea „edificiului şi-a vândut carul şi boii şi a acoperit şcoala pe cheltuială proprie. Drept recunoştinţă, oamenii au pus de i s-a zugrăvit chipul pe edificiul şcoalei”.
Dacă înainte era un singur învăţător în comună, după construcţia şcolii de lângă Biserica mare, funcţionau doi învăţători la această şcoală. Numărul copiilor ce doreau să se înscrie la şcoală era însă „tot mare” şi au trebuit găsite soluţii. S-au făcut donaţii pentru şcoală, de către oameni care preţuiau ştiinţa de carte. Înainte de momentul, crucial pentru şcoală, al construirii unui local propriu şi încadrarea a patru învăţători, învăţătorilor care nu erau localnici li se asigura „cvartir”, adică locuinţă şi lemne şi un salariu mai mare, până la 300 de florini. Erau preferaţi aceşti învăţători pentru că erau calificaţi. Alegerea învăţătorilor se făcea de către consiliul parohial. Anul 1865 este unul important pentru şcoala din Sălişte deoarece, în 13 aprilie 1865, prin adresa nr. 231/1865, Mitropolia gr. or. a Românilor din Transilvania şi Ungaria, comunică protopopului de Sibiu, Ioan Hania, care păstorea şi peste Sălişte, că şcolii de aici „i s-a împărtăşit dreptul de publicitate, fiind împuternicită a da testimonii valide de stat”. Este actul prin care şcoala devine şcoală capitală normală cu patru clase şi totodată actul de numire a învăţătorului Mihail Stoica în funcţia de director. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şcoala primară funcţiona cu patru clase, de băieţi şi „băete” (1880). Părinţii copiilor plăteau o taxă care se numea didactru, colectată într-un Fond şcolar de unde se achitau salariile învăţătorilor. Girantul acestui Fond era directorul. Veniturile şcolii erau mici, biserica asigurându-i cu greu cele necesare. Pentru dobândirea unui venit sigur care să-i garanteze funcţionarea, săliştenii au înaintat în 1822 o cerere „drept la înălţatul Împărat […] despre aceea ca venitul târgului din Sălişte şi pe timpul viitor să se rânduiască spre înzestrarea şcoalei noastre a satului […] suntem siliţi a ne ruga ca să binevoiască a ne da îndreptare […] cât nu cumva să se întâmple, ca pentru lipsa traiului vieţii a dascălului sătesc, învăţătura pruncilor noştri celor mulţi să pătimească”. Sunt de remarcat expresiile „şi pe timpul viitor” şi „pruncilor noştri celor mulţi”. Prima sugerează ideea că şi înainte vama târgului era în folosul şcolii, iar a doua spune despre numărul mare de copii ce urmau şcoala. Probabil această cerere se reînnoia şi se obţinea mai greu, pentru că în anii 1840 şi 1841 un grup de sălişteni, printre care şi epitropul Dumitru Borcea, a mers de trei ori la Viena, la împăratul Ferdinand I, ca să obţină vama târgului pentru şcoala din Sălişte. Au obţinut definitiv acest drept ce l-au cerut şi, prin documentul semnat de „Fernandus Primus Austria Imperator”, din acel an vama târgului săptămânal, sau a târgurilor de peste an, pe care avea dreptul să le organizeze comuna Sălişte, era strânsă în „lăduţa târgului”, care era efectiv o lădiţă încuiată, cu care se umbla prin târg (prin piaţa săptămânală). Vama (taxa de piaţă) era pusă în această lădiţă, printr-o deschizătură, apoi ea se deschidea la biserică faţă de mai mulţi „bărbaţi de încredere”, venitul era contabilizat şi se cheltuia numai pentru şcoală.„Vama târgului” intra încă în bugetul şcolii şi în anul 1935! Colectarea vămii târgului în folosul şcolii a încetat la 1 aprilie 1948 după cum se vede dintr-un proces verbal încheiat la primărie la acea dată. Se încheia astfel o perioadă de peste 120 de ani, în care şcoala a folosit vama târgului pentru bunul ei mers. Un alt venit al şcolii era „Discul”, bani ce se strângeau în biserică în timpul slujbelor; de fapt banii din al doilea disc. Prin toate mijloacele, săliştenii susţineau şcoala, implicându-se direct, ca într-o chestiune proprie. Lăsată la mâna autorităţilor, de multe ori de-a lungul anilor, şcolii i-au lipsit cele necesare, ea fiind o sarcină pentru aceştia şi nu un crez. S-au făcut apoi lucrări de modernizare şi construcţii noi impuse de creşterea numărului de copii care frecventau şcoala. Examenul de sfârşit de an cuprindea probe scrise şi orale la limba română şi matematică, probe orale la celelalte materii şi probă practică la îndeletniciri practice (executarea unei lucrări care se poate termina într-o oră), din programa ultimelor trei clase. Durata examenului era de la ora 8 la ora 12, când aveau loc „lucrările scripturistice” şi de la 2 la 6 p. m., maxim 25 elevi pe zi. Încheierea anului şcolar se făcea duminica în biserică. După serviciul divin urmau poezii, cântări patriotice, discursuri, cronica anului şcolar prezentată de directorul şcolii. După masă, în curtea şcolii, se executau jocuri şi „exerciţii gimnastice” şi jocuri naţionale. Asista numeros public şi autorităţile locale. Era de fapt cea mai severă inspecţie, aceea din partea autorităţilor locale şi a publicului. Se mai pot spune încă multe despre istoria şcolii din Sălişte. A fost apreciată de mari personalităţi ale timpului, de foşti elevi sau dascăli. Istoria şcolii din Sălişte este o mică parte din istoria Transilvaniei, cu idealurile căreia se confundă şi la ale cărei evenimente se alătură. Numele actual al instituției – liceu este dat de unul dintre cei 12 academicieni pe care i-a dat şcoala din Sălişte: Ioan Lupaş. Acesta a fost istoric, profesor , om politic şi preot. S-a născut la Sălişte pe 9 august 1880 şi a decedat la 3 iulie 1967. Astăzi Liceul Tehnologic “Ioan Lupaş” Sălişte îşi urmează destinul pentru a fi la înălţimea trecutului. Aici se găsesc copii/elevi care învață în ciclurile de învățământ primar, gimnazial, liceal și profesional.
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2014/12/roma-italia.html
-->
Răspunsuri