Rucăr este o comună din județul Argeș, care include și satul Sătic și este situată în nord-estul județului, la limita cu județul Brașov, în Munții Făgăraș pe cursul superior al Dâmboviței.
Comuna este străbătută de șoseaua națională DN73, care leagă între ele orașele Pitești și Brașov. Rețeaua hidrografică aferentă comunei Rucăr este variată.
Toate râurile sunt tributare Dâmboviței sau Râușorului, care se varsă la Rucăr în Dâmbovița. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plaiul Dâmbovița al județului Muscel și era formată din satele Rucăr și Dâmbovicioara.
În anul 1931, satele Dâmbovicioara și Ciocanu s-au separat pentru a forma comuna Dâmbovicioara. În anul 1950, comuna a fost arondată raionului Muscel, regiunea Argeș.
În anul 1968, a trecut la județul Argeș în componența actuală. În comuna Rucăr se află unsprezece monumente istorice de interes național. Unul este situl arheologic Castellum (începutul secolului al II-lea e.n., epoca romană).
Alte două sunt monumentele istorice de arhitectură biserica „Sf. Mucenici Gheorghe și Dumitru” - Suseni (1780); și dârsta cu pivă (mijlocul secolului al XIX-lea).
Alte opt sunt monumentele memoriale sau funerare reprezentate de cruci de piatră: „a Bastii” (1671); alta din 1723; una din 1614; una din perioada 1669–1672; crucea „Olteanu” (1735); o cruce din 1710; una din 1678–1688; și „crucea Lăncii” (1613–1614).
În rest, alte două obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor istorice de interes județean, ambele clasificate ca monumente istorice de arhitectură: casa Arsulescu (sfârșitul secolului al XIX-lea) și casa de lemn Țuluca Năstase (dinainte de 1955).
La recensământul din anul 2011 comuna număra 5752 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 6207 locuitori), dintre care: români – 96,08% și restul – necunoscută sau altă etnie.
Componența confesională a comunei argeșene Rucăr, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 89,2%, creștini după evanghelie – 5,18%, evanghelici – 2,31% și restul - nedeclarată sau altă religie. Începând cu data de 16 iulie 1973 localitatea Rucăr (Argeș), alături de alte 13 localități, se declara, experimental, sat de interes turistic denumit "sat turistic".
Iată cum descrie Alexandru Vlahuță zona Rucăr în România Pitorească: „De la Câmpulung plecăm la Rucăr pe frumoasa șosea care s-așterne ca o prispă netedă pe vârful Mateiașului, de unde-n largi șerpuiri trăgănate se lasă-n valea Dâmboviții, ascultă șuietul apelor și zgomotul morilor și joagărelor de la Dragoslavele și de la Rucăr, apoi o rătează-n sus peste măgurile umbrite de brazi și trece, prin strunga de la Pajera, dincolo, în Țara Bârsei. Ne oprim câteva minute la Nămăiști, la mănăstirea de călugărițe, adăpostită-ntre copaci, cu vestita bisericuță scobită în inima unei stânci, pe coasta verde a unui deal, de pe care se vede-n jos, ca-ntr-o panoramă, orașul Câmpulung, cu mândrele-i împrejurimi. După două ceasuri de drum intrăm în Rucăr, sat mare, aproape un orășel, așezat sub strașina Carpaților, la răspântia a două ape, în una din cele mai încântătoare văi ale județului Muscel. Toate te-nveselesc aici: aerul curat, freamătul pădurii, șuietul apelor, casele albe presărate printre copaci, înfățișarea mândră și voinicească a gospodarilor, chipul rumăn și luminos al rucărencelor, și portul lor adevărat românesc, țesut, lucrat și înflorit de mâna lor c-o măiestrie pe care nu știu singure de unde-au învățat-o. În jurul acestui cuib fericit munții își desfășură podoabele lor de o măreție sălbatecă, țancuri ascuțite ies vinete din întunecimile pădurilor de brazi și stau înșirate, ca niște străji de veci, pe granițile zării, la îngânarea pământului cu cerul. Deasupra tuturora, în fund, spre miazănoapte, își ridică Păpușa creștetu-i înalt, rotund ca o turlă de biserică. De-acolo, din coapsele Păpușii, zbucnește Râușorul, șivoi puternic, care sparge meterezele de stânci ce-i stau în cale, soarbe izvoarele codrilor, și-n goana-i nebună strigă, se ceartă, se bate cu grămezile de bolovani ce vor să-i astupe matca -învolburat și alb de spumă sosește-n Rucăr, și rucărenii, cum îl văd, îl pun la treabă: ei au porumb de măcinat, sumane de bătut, bușteni de retezat și de-nfeliat în scânduri, și Râușorul, sprinten și harnic, se înhamă la toate, pe toate le face cu drag, iar când își isprăvește de lucru, voios se duce de se culcă în patul larg al Dâmboviții, râul norocos care-a călăuzit pașii celui dintâi voievod al Munteniei și care străbate capitala unde s-a încoronat cel dintăi Rege al țării Românești. Din Rucăr plecăm călări la Dâmbovicioara. Șoseaua se urcă-n cotituri mari, trăgănate, peste grebenii stâncoși ai Scărișoarii, având în stânga zidul de piatră al muntelui, în dreapta desfășurarea văilor, aci repezi, adânci, prăpăstioase, aci larg deschise în tăpșane regulate, acoperite unele de fâneață, altele de păduri răcoroase. De la Podul Dâmboviții, lăsăm șoseaua și cârmim la stânga pe drumeagul pietros ce merge-n sus pe lângă hierăstraiele Dâmbovicioarei. Dar iată că în fața noastră se ridică un munte înalt și drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e sfârșitul lumii. Ne-apropiem, și deodată, la o cotitură, ni se deschide, printre două stânci colțuroase, intrarea înlăuntrul muntelui, cheia adâncă și îngustă a Dâmbovicioarei. E răcoare, și vuietul apei răsună așa de tare, că nu-ți mai auzi glasul. De pe fundul acestei prăpăstii ne uităm cu groază-n sus la namilele de stânci aninate de pereții cheii ca niște dihănii ce stau la pândă, gata să se prăbușească peste noi.”
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2013/07/neustadt-baden-wurttemberg-germania.html
-->
Răspunsuri