Botoşanii, oraşul patriarhal de altădată, a fost numit adesea, pe drept cuvânt, oraş al grădinilor. Când, în veacul trecut şi începutul celui actual, boierii şi-au construit frumoasele lor case, în special în partea de vest a oraşului, au avut grijă să-şi amenajeze minunate parcuri cu ajutorilor grădinarilor unguri, italieni şi germani. În una din astfel de grădini îşi are obârşia actualul parc „Eminescu”.
Istoria parcului actual „Mihai Eminescu” începe în 1869, când îl găsim pe Nicu (Neculai) Vârnav (fiul postelnicului Petrache Vârnav, ai cărui strămoşi au venit după 1600 de la Varna), posesorul unui mare şi frumos parc în care se intra numai după achitarea unei taxe.
Începând din 1870, intrarea în Parcul "Mihai Eminescu" era liberă, deoarece proprietarul primea de la Primărie 200 lei anual, pentru că mai târziu suma să se ridice la 800 lei alocaţi din buget pentru „amuzamentul public”.
Pentru a soluţiona definitiv problema unui parc atât de necesar unui oraş ca Botoşanii, edilii urbei au cumpărat la 27 octombrie 1873 de la Nicu Vârnav casa acestuia împreună cu atenansele, grădina, via şi livada situate atunci pe strada Roset, suburbia Vrăbieni, cu preţul de 47000 de lei.
Ani de-a rândul, fructele recoltate din livadă au fost vândute populaţiei. Via a fost desfiinţată în 1886 pentru a mări suprafaţa parcului care să „formeze pentru orăşeni un loc de preumblare şi recreaţiune”. Dar ce să vezi? Grădinarul în loc să sădească arbori a semănat „popuşoi sub ochii primăriei”, fapt ce a determinat în ziarul lui Scipione Bădescu să se întrebe pe bună dreptate: „Nu e un adevărat scandal ca pentru câteva merţe de popuşoi ce se cultivă în centrul oraşului, în mijlocul grădinii să suferim cu toţii şi Primăria să sufere o adevărată batjocură?”.
Cu timpul vechea casă boierească a fost demolată şi au fost plantaţi noi arbori. Un grădinar priceput a fost angajat pentru a avea grijă de opulenta vegetaţie a parcului ce a fost modernizat prin amenajarea unui lac, teatru de vară, pavilion pentru muzică, teren de sport care timp de peste două decenii va deveni cea mai mare şi cea mai activă bază sportivă a oraşului, bazin rotund, alei, grote, etc.
În anul 1887, parcul a fost vizitat de călătorul german Rudolf Bergner din Leipzig care a fost atras de femeile frumoase ale oraşului ce se plimbau pe alei: „Toaletele pariziene cele mai atrăgătoare, corsaje de atlaz albastru, dantelă albă şi haine de muselină sunt expuse privirilor, modul de prezentare depăşind în amploare pe toate cele din Bucureşti şi Iaşi.Treizeci sau patruzeci din frumuseţile oraşului se plimbă pe aleea principală în sus şi în jos, admirate de cavaleri eleganţi şi ofiţeri” nota Ştefan Ciubotaru în Monografia oraşului Botoşani.
În timpul primului război mondial grădina a fost neglijată , amprenta nepăsării autorităţilor fiind vizibilă la tot pasul. Lacul secase, buruienile năpădiseră peste tot. Pe bănci şi alei învăţau elevii secundari ale căror localuri fuseseră transformate în spitale militare. În 1932 a fost instalat lângă lac bustul lui Mihai Eminescu, adus din faţa Şcolii „Marchian”, care să amintească că odinioară grădina fusese loc de refugiu al poetului în timpul şederii sale, la Botoşani.
Prin 1887, I. Păun-Pincio l-a întâlnit în parc, găsindu-l tânăr, voinic şi vioi, când stăpânit de melancolie călcând încet şi rar şi capul mereu lăsat în jos.” Se furişa în singurătatea aleilor din grădina Vârnav. Se oprea în loc şi asculta cântecul păsărilor."
Nu ne putem despărţi de frumosul parc devenit la începutul secolului nostru Parcul „Mihai Eminescu”, fără a aminti că pe scena teatrului de vară din mijlocul grădinii au jucat mari artişti vocali şi instrumentişti, au evoluat trupe de gimnastică, etc.
Pentru divertismentul popular s-au folosit jocuri de artificii nocturne, lansări de baloane multicolore, în timp ce pavilionul muzical, fanfare militare şi lăutari vestiţi delectau numerosul public cu melodii de neuitat.
Gala Galaction în anul 1922 a vizitat parcul și a scris câteva pagini: „Vârnav se numește grădina publică din acest oraș. Cândva, de mult, trecusem pe lângă ea, într-un amurg de toamnă. Dar amintirea se risipise, lăsându-mi numai un chioșc și împrejur câteva pete galbene. De data aceasta, am ajuns în Botoșani în luna mai. M-am găsit într-o lume liniștită, fără de răcnetele vânzătorilor bucureșteni, fără de automobile și fără de îmbulzeala de la răspântii. Cine intră în acest oraș, aducând cu sine oricât de puțină istorie literară românească și amintirea câtorva poezii iubite în tinerețe, se simte tainic învăluit de umbra poeziei lui Eminescu.
Iluziune sau adevăr, ți se pare că între înfățișarea tihnită,ușor pustie și patriarhală a acestui colț de lume, și mirajul rechemării eminesciene există o netăgăduită legătură. Câte o casă veche, boierească, pierdută printre arborii vechi și bălării virgine, câte o potecă ascunsă, mai încolo, într-o dumbravă de liliac, câte un zaplaz îmbătrânit și prididit de crengi… răscolesc amintirea (…)
Un prieten îmi spune că, în apropiere, pe locul unde se ridică azi nu știu ce local oficial, stătea căsuța în care Eminescu, prin anul 1887, cu capul pustiu și detunat, încremenea lângă soră-sa, paralitică, Enrieta. Și desigur că acesta e drumul pe care-l bătea și el, urcând, câteodată, la grădina Vârnav.”
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2013/03/lumea-bancnotelor-lumii-157.html
-->
Răspunsuri