Oraşul Vişeu de Sus, județul Maramureș, are o încărcătură istorică şi culturală de o valoare impresionantă, datorată în principal poziției geografice favorabile, fiind situat din punct de vedere etno-cultural, la confluența dintre Valea Vişeului şi Valea Vaserului, fiind la limita unor zone de interes turistic şi intersecţia unor trasee şi circuite turistice deosebit de importante: Valea Vaserului alături de Mocăniţă, Valea Vişeului, Valea Izei, Parcul Natural Munţii Maramureşului. Vişeu de Sus este una din cele mai noi staţiuni din România, recunoscută oficial în 2011.
Evoluția Vișeului de Sus ca localitate urbană este legată nemijlocit de exploatarea lemnului și de caracterul multicultural al locuitorilor săi. O legendă locală povestește că localitatea ar fi fost întemeiată de un tăietor de lemne, a cărui fiu a murit lovit de un lemn în pădure.
În amintirea fiului său, acesta a construit o biserică pe locul tragicului accident, iar în jurul bisericii ar fi crescut apoi și localitatea numită la început "Între Râuri", pentru că se întindea între râul Vișeu și Vaser. Evoluţia oraşului Vişeu de Sus este strâns legată de înfiinţarea centrelor forestiere, din 1770, unde sunt aduşi, din ordinul împăratului Iosif al II-lea, colonişti ţipţeri, din Zips, pentru a lucra ca muncitori.
Astfel primele construcţii importante se realizează în 1780: moara din partea de est a oraşului şi digul de la Macârlău. Prima şcoala elementară a Visteriei din Vişeu de Sus se înfiinţează în anul 1788, urmând ca în 1790 să se realizeze stăvilarul de la Făina, şi parohia Romano-Catolică Vişeu. În 1789 are loc inaugurarea primei şcoli generale, iar în 1809 se construieşte prima fabrică de cherestea.
Între anii 1809 - 1810 se populează şi se formează cartierul Țipterai. Biserica Ortodoxa „Buna Vestire” din Vişeu de Sus, numită de localnici „Biserica Bătrână” a fost zidită în 1834 pe locul unei biserici de lemn, de dimensiuni mai mici, despre care istoricul Tit Bud, fost vicar al românilor din Maramureş, scria că „s-a zidit până nu s-a înfiinţat comuna Vişeu de Sus”.
La anul 1680 este amintit „popa Ionas” ca primul preot din Vişeu de Sus, când catolicismul nu pătrunsese încă în rândul românilor din Transilvania şi Maramureş, ceea ce ne face să spunem cu certitudine că prima parohie ortodoxă din acest oraş a fost aceasta: „Buna Vestire”.
Clădirea de azi a Primăriei şi a Consiliului Local al oraşului Vişeu De Sus, este fosta administraţie a moşilor lui Pop Simion, şi datează de la începutul secolului al XX-lea. Fostul Spital public "Irina" (construit la sfârşitul sec. al XIX-lea), astăzi Muzeul de Etnografie şi Istorie şi Centrul de Meşteşuguri - Deschis în 2003, muzeul este structurat pe două niveluri şi adăposteşte peste 1100 de piese.
La parter sunt expuse obiecte, documente şi fotografii care prezintă istoria zonei. La etaj, spaţiul găzduieşte o expoziţie etnografică şi obiecte de cult specifice Maramureşului. Alături de Centrul de Meşteşuguri, cele două obiective oferă o perspectivă asupra tradiţiilor şi obiceiurilor zonei.
Biserica romano-catolica Ioan si Ana - un monument de arhitectură aparţinând stilului neogotic, aflată în centrul oraşului, biserica a fost construită în 1812, de către preotul Schiller Carol, fiind proiectată de un arhitect italian. Sculpturile şi picturile, realizate de către artişti austrieci şi italieni, completează valoarea artistică a monumentului. Biserica este flancată şi de un cimitir, realizat pentru soldaţii armatei Austro-ungare şi germane, căzuţi în primul război mondial şi o capelă. Cimitirul evreiesc reprezintă o mărturie a comunităţii importante de evrei din zonă, fiind impresionant prin istoria relatată şi vechimea monumentelor funerare. Cu toate că din păcate sinagoga a fost demolată, cimitirul poate fi vizitat şi astăzi.
Oraşul Vișeu de Sus este situat în nord-estul județului Maramureș, în Depresiunea Maramureșului, la confluența dintre Valea Vișeului și Valea Vaserului.Prima mențiune documentară a localității apare în lucrarea "Diplome maramureșene din sec. XIV-XV", de Ioan Mihaly de Apsa, 1900, sub forma "ambele Visae" (Vișeu de Jos și Vișeu de Mijloc), dăruite de regele Ludovic voievodului Balk de Maramureș. Denumirea comună a celor 2 localități se datorează faptului că sunt întemeiate de către aceleași familii.
Denumirea Vișeu de Sus apare prima dată în anul 1385 într-o diplomă menționată de Mihaly de Apsa, iar conform "Istoriei Maramureșului" de Alexandru Filipașcu, Vișeul de Sus a fost numit și "Între Râuri" (1594), și a fost proprietatea descendenților lui Ștefan Vodă. Evoluția ulterioară a așezării are loc după anul 1770, odată cu înființarea centrelor forestiere unde sunt aduși, din ordinul împăratului Iosif al II-lea, coloniști țipțeri, din Zips, pentru a lucra ca muncitori. Între anii 1809 - 1810 se populează și se formează cartierul Țipterai.
Ocupațiile specifice în localitate, precum creșterea vitelor și păcurăritul, au rămas și astăzi importante ramuri ale activității țăranilor, în vreme ce muncitorii sunt specializați în prelucrarea lemnului. Aflat în inima Maramureșului istoric, oraşul Vișeu de Sus este o localitate reprezentativă pentru acesta, atât prin perspectivă istorică, cât și prin bogăția de tradiții și patrimoniul cultural. Parte a unei zone etnografice care păstrează mai multe legende, credințe și tradiții decât întreaga zonă a Maramureșului, Vișeu de Sus este un exponent semnificativ pentru vatra maramureșeană, cele două elemente cheie: "apa" și "lemnul", fiind definitorii atât pentru aspectul general al urbei, cât și pentru meșteșugurile tradiționale.
Bogăția pădurii din munții care străjuiesc orașul își pune amprenta asupra vieții locale, fiind parte integrantă din cultura și civilizația comunității, prelucrarea lemnului fiind o știință profundă care a marcat arhitectura locală. Localizarea în centura de munți, relativ izolată de restul țării, prin condițiile de relief tipic montan, zona a păstrat unele aspecte tradiționale ale vieții maramureșene, influențele dezvoltării moderne resimțindu-se mai târziu decât în alte zone.
Localitatea Vișeu de Sus a avut o evoluție relativ diferită de restul Maramureșului, având, după sosirea minerilor saxoni, și apoi, a coloniștilor din Zips din perioada anilor 1770, o explozie economică ieșită din comun. Acestă dezvoltare înfloritoare a atras alți coloniști, din Salzburg, Tirol, Salzkommengut și Gurunden, care a dus la consolidarea unei comunități multietnice, regăsindu-se, la un moment dat, 18 etnii în oraș, o bază solidă pentru țeserea unor povești care țin acum de mitologia locului. Multe dintre tradițiile și obiceiurile locului sunt încă legate de țipțerii prezenți în zonă. Pentru aceștia, Crăciunul este încă cea mai importantă sărbătoare a anului, motiv pentru care casele se împodobesc cu ramuri de brad, iar întreaga comunitate se adună în ziua de Ajun pentru slujba de Crăciun, care începe la miezul nopții. După terminarea acesteia, începe colindatul, obicei la care participă întreaga familie, și se cântă colinde care conțin încă cuvinte țipțerești.
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2015/08/bystrzyka-klodzka-polonia.html
-->
Răspunsuri