Râul Bistrița, în germană - Bistritz, Bistritza, cunoscut pe porțiunea sa dintre izvoare și confluența cu râul Dorna (în amonte de orașul Vatra Dornei) ca Bistrița Aurie, în germană Golden Bistritz, este un râu din România care izvorăște din Munții Rodnei de la 1850 metri altitudine, dintr-un circ glaciar minor de sub vârful Gargalău (2159 metri).
Străbate Carpații Orientali (județele Suceava, Neamț și Bacău) și se varsă în Siret în aval de Bacău,fiind cel de-al 28-lea afluent de dreapta al râului respectiv, ceea ce îl face să aparțină bazinului hidrografic al acestuia. În parcursul său râul trece prin orașele Vatra Dornei, Bicaz, Piatra Neamț, Roznov, Buhuși și Bacău.
Are cel mai lung sector montan dintre râurile românești. Pe cursul său mijlociu și superior se află un complex de amenajări hidroenergetice: Topoliceni, Izvorul Muntelui, Pângărați, Vaduri, Piatra Neamț, Reconstrucția, Racova, Gârleni, Lilieci, Bacău, dintre care cea mai mare este acumularea Izvorul Muntelui. În trecut râul era cunoscut drept importantă cale de acces pentru plutărit, spre porturile dunărene.
Cu o lungime de 288 kilometri și un debit de 66,5 m³/s, râul Bistriţa ocupă locul 13 în ierarhia reţelei hidrografice, fiind al doilea mare afluent al Siretului, după râul Bârlad. Denumirea provine din limba slavă şi poate fi tradusă ca “apa repede”.
Bistriţa, ,,podoaba apelor moldovene”, cum o numea geograful Simion Mehedinţi, este un râu de munte şi are cel mai lung curs montan dintre toate râurile României.
Dacă Dunărea - între Baziaş şi Drobeta-Turnu Severin - ferăstruieşte relieful muntos “numai” pe o lungime de 144 km, Bistriţa îşi croieşte un drum de 216 km.
Plutăritul a fost practicat sute de ani pe Valea Bistriţei Aurii, acesta fiind cea mai cunoscută astfel de rută din România.
Un centru de exploatare a lemnului era pe vremuri în pădurea Tarcău, iar plutele încărcate plecau pe râu până la Galaţi sau Brăila, acesta fiind principala modalitate de transport a lemnului la fabricile de cherestea. Când ajungeau la Gura Bistriţei, plutele erau legate de mal şi lăsate sub pază, iar plutaşii se întorceau la Piatra, pentru a lua altele.
Ajunse cu cea de-a doua încărcătură la Gura Bistriţei, plutele erau legate două câte două şi se forma un "pod", condus mai departe de doi plutaşi. O plută ajungea într-o săptămână la destinaţie.
Sezonul plutăriei începea la 15 martie şi se termina pe 15 noiembrie. Din acest meşteşug au rămas doar legendele, dar şi opera literară "Plutaşii de pe Bistriţa", scrisă de Constantin Cojocaru.
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2014/10/aviz-portugalia.html
-->
Răspunsuri