Strada Traian este cea mai veche stradă a municipiului Râmnicu Vâlcea. Pe vremuri strada se numea "Drumul lui Traian",iar astăzi se numește "Calea lui Traian"!. La drept vorbind e cea mai veche stradă a ţării, fiindcă arheologii au stabilit că sub nivelul străzii se află vestigiile străvechii căi pe care şi-a condus Traian, cu aproape două mii de ani în urmă, legiunile spre Sarmisegetuza. Schimbarea numelui, odată cu instaurarea dictaturii comuniste, în "strada Lenin" e, poate, cea mai sinistră batjocură şi umilinţă ce i s-a adus oraşului.
Orașul Râmnicu Vâlcea s-a înjghebat, la începuturile sale, în jurul acestei străzi, orientată de la nord spre sud, pe o platformă ce începe să coboare în pantă de la Terasă şi biserica Cuvioasa Paraschiva până la râul Râmnic. Locuitorii de demult ai aşezării au denumit aceste două "zone" ale târgului "Rîbnicul de sus" şi "Rîbnicul de jos". Pe vremuri strada era strâmtă, o stradă de Ev Mediu întârziat, cu case vechi, în marea lor majoritate de la sfârşitul veacului trecut şi începutul secolului nostru. Un mozaic de stiluri, împrumutate de la construcţiile oraşelor mai răsărite, cum ar fi Craiova, sau importate prin antreprenorii italieni ce invadaseră oraşul în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Din zona "rezidenţială" - mă refer la acel segment de stradă ce începe de la liceul "Lahovari" şi se sfîrşeşte în Bulevard - s-au conservat în bună stare doar câteva clădiri zidite în primele decenii ale secolului nostru, asa cum este Banca de Investiții (fostă Banca Naţională) sau casa Nicu Angelescu. Păstrează, toate, aerul oraşului de odinioară: verande cu arcade simple sau trilobate, coloane cu capiteluri decorate, marchize, stucatură la faţadă, porticuri, foişoare. Sunt case la care te aştepţi să vezi ghivece la ferestre sau vreo bătrînă smulgînd câte o frunză veştedă din tufa de bujori din faţa treptelor de la intrare. Un edificiu inedit e fosta şcoală nr. 1 de băieţi "Tache Ionescu" unde funcţionează astăzi Muzeul judeţean. Schimbarea destinatiei edificiului a adus modificări esenţiale în structura atât de bine proporţionată a clădirii. Azi şcoala ("Şcoala cu ceas") care a parcurs un secol din istoria oraşului e mai degrabă o relicvă decât un monument de arhitectură. De la biserica Toţi Sfinţii până la podul peste râul Râmnic strada Traian îşi pierde cu desăvîrşire identitatea. E o stradă nouă, într-un oraş străin, cu o înfăţişare neutră, lipsită de personalitate. Din dreptul benzinăriei, strada Traian intra în perimetrul comercial al urbei. Vitrinele cu firme îmbietoare se ţineau lanţ. Sunt magazine şi ateliere de tot felul, care dădeau culoare şi vivacitate locului.
"Piaţa Traian" era cu 70 de ani în urmă un loc de referinţă al oraşului. Cunoaştem puţine lucruri despre ea, dar fantezia poate lucra nestingherită acolo unde arhivele şi iconografia rămîn neputincioase. Aici se afla ceea ce numeau cu ani în urmă râmnicenii "piaţa de trăsuri". Aveau trăsurile, în vremea aceea, nu numai întrebuinţări utilitare, dar jucau fără îndoială şi un suav şi delectabil rol sentimental. Dimineata strada Traian foia de lume în fugă după treburi şi cumpărături. Nicăieri în tot Râmnicul n-ai fi realizat cu atâta limpezime că strada e un spaţiu existenţial, în care geometria caselor, a stâlpilor de telegraf şi a trotuarelor n-are nici o valoare fără identitatea oamenilor întotdeauna alţii şi mereu aceiaşi. Despre prezenţa nu numai decorativă a hanurilor s-ar putea scrie o monografie. Un han era mai mult decît un birt sau un hotel; el întrunea condiţia ideală a unei epoci dispărute cu un veac înainte, ce-şi trimisese spre vremurile noastre cele din urmă semne ale unui mod de existenţă azi uitat. O uşă cu oblon şi un gang sordid, ce te introducea într-o curte interioara mirosind a fîn şi bălegar ar sugera într-o sumară aproximaţie desenul unui han de odinioară. Se înşirau de-a lungul străzii pînă la podul Vinerii Mari, dărăpănate, somnolente, panouri de carton dintr-un decor renascentist din secolul al XlV-lea. Cu hanurile şi cu Piaţa se încheie şi spaţiul plin de lumină şi culoare al "Rîbnicului de jos". Strada Traian se îngusta, pentru a trece prin strâmtoarea podului de fier. De partea cealaltă a râului se deschidea un nou ţinut, al târgului de săptămînă, al Inăteştilor şi al cărărilor care duceau spre Govora, spre Ocne sau spre podgoriile însorite ale Drăgăşanilor.
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2014/10/monede-de-colectie-bulgaria-1.html
-->
Răspunsuri