La început a fost o piaţă publică, ce s-a numit Independenţei, aşa cum toate marile oraşe îşi denumiseră pieţele după Războiul de Independenţă. Apoi, localnicii au numit-o Ovidiu, după numele marelui poet exilat la Tomis. Apoi au apărut câteva clădiri mici, cochete. În centru, la răspântia vânturilor, a fost ales să stea Ovidius, poetul nepereche. Rând pe rând, în zona scăldată de soare şi sărutată de vânt au apărut terase, gogoşerii şi bragagerii.
Localnicii vorbeau tot mai des de Piaţa Ovidiu şi nu de Piaţa Independenţei. Aşa i-a rămas numele. Oriunde ridicai privirea dădeai de construcţii cochete, frumos colorate, ce râdeau la soare. Câteva maşini de epocă se mişcau leneş prin zona veche a Tomisului. Aşa arăta Piaţa Ovidiu în urmă cu patru decenii.Astăzi majoritatea construcţiilor au nevoie de reparații iar spaţiul pietonal din jurul statuii lui Ovidiu este betonat şi doar pe alocuri s-a plantat câte un copac. Ovidius priveşte tăcut şi răbdător cum trec anii peste Constanţa.
Abia intrată între granițele țării, în urma războiului ruso-otoman din anii 1877-1878, Dobrogea era locul în care civilizațiile se întrepătrundeau mai mult decât oriunde în vechea Românie. Oraș port cosmopolit, Constanța sfârșitului de secol al XIX-lea nu se remarca prin infrastructură, dezvoltare sau viață culturală, însă potențialul zonei promitea mult. În piața publică se regăseau câteva cârciumi grecești, ceva construcții meșteșugărești, fiind zona de întâlnire a locuitorilor de diferite nații ale celui mai vechi oraș din România.
A reprezentat mereu zona centrală a orașului, dar a devenit inima acestuia abia în anul 1887, atunci când, pe un soclu de 4 metri, din piatră cioplită, a fost așezată statuia poetului exilat la Pont, Publius Ovidius Naso. Statuia a fost înălțată în centrul orașului înainte de construcția Portului Constanța, înaintea legării Dobrogei de țară prin podul lui Anghel Saligny peste Dunăre, înainte ca monarhia din România să înceapă ridicarea construcțiilor regale de la malul mării, cu mult înainte ca orașul să se extindă și infrastructura turistică să prindă contur.
Ridicarea statuii lui Ovidius pe soclu a reprezentat momentul începutului simbolic al Constanței devenită pământ românesc. Referitor la Piața Independeței, devenită Piața Ovidiu datorită obișnuinței cetățenilor de a o numi așa datorită piesei centrale amplasate în această zonă în anul 1887, ea nu a suferit foarte mari schimbări până la începutul Primului Război Mondial. A rămas locul în care se adunau cele mai importante localuri, hoteluri, săli de teatru şi de cinema, spaţiu de promenadă şi de întâlniri de afaceri, politice, literare şi boeme. Interbelicul românesc, cunoscut ca o perioadă de înflorire și de dezvoltare a societății, a adus multe schimbări și în vechea cetate a Tomisului.
Odată cu dezvoltarea infrastructurii, cu modernizarea drumurilor și cu noile tendințe occidentale în materie de tehnologie aduse și la malul Mării Negre, perioada dintre cele două Războaie Mondiale aduce la Constanța și una dintre clădirile simbol pentru istoria Dobrogei. În anul 1921, în Piața Ovidiu este înălțată construcția noului sediu al Primăriei, conceput într-un excepţional stil neoromânesc. Noua reconfigurare a spațiului pieței a obligat mutarea statuii în fața noii construcţii, adică cu 25-30 de metri mai jos, înspre Moscheea Carol I.
Odată cu refacerea arhitecturală a pieței și mutarea zonei centrale în dreptul Primăriei, statuia, simbolul orașului și al latinității, este mutată și ea la porțile administrației constănțene. Schimbările arhitecturale a Pieței Ovidiu din anul 1921 reconfigurează atât geometria zonei cât și simbolistica Statuii lui Ovidius. Ca un paznic al Primăriei și patron al orașului, statuia poetului este așezată într-un mediu familial, fiind așezată în fața edificiului roman cu mozaic, a thermelor și obiectelor arheologice din perioada romană (monumente funerare, coloane).
Acestea din urmă, toate, înconjoară astăzi piaţa Ovidiu. Poziționată înspre Răsărit, reprezentarea în bronz a lui Publius Ovidius Naso este obligată să privească, de-a pururi, marea. În anul 1940, statuia a fost șlefuită și reabilitată, adăugându-se pe soclu o inscripție, realizată de sculptorul pietrar Antonio Rutta, ce recită versurile poetului dintr-un text din „Tristele“:
„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”
Aceste versuri reprezintă epitaful pe care Ovidius și-ar fi dorit să-l aibă pe piatra lui funerară. Pentru că nu se cunoaște exact locul în care este înmormântat, crezându-se că este undeva la poarta vechii cetăți Tomis, constănțenii, ca semn de respect şi ca simbol al eternității marelui poet, au stabilit să încrusteze pe soclul statuii aceste versuri, legându-l şi mai mult de destinele lor. Importanța acestui obiectiv ce se confundă cu istoria modernă a Constanței a fost marcată, în anul 1957, de serbările bimilenarului nașterii poetului, la care au participat reprezentanți ai istoriei, arheologiei și literaturii Europei latine.
Adică din ţările noastre surori: Italia, Franța, Spania, Portugalia. Evenimentul a coincis cu inaugurarea Muzeului de Arheologie al regiunii Dobrogei, plasat în vechea clădire a Primăriei. Ca o mulțumire adusă poetului ce a menționat pentru prima dată în literatură geografia, clima, portul, ocupațiile și obiceiurile populației spațiului dobrogean de acum 2000 de ani, în Muzeul de Istorie Naţională și Arheologie din Constanța a fost amenajată o sală specială pentru memoria poetului. Trăind în cetatea Tomisului, până la sfârșitul vieții sale, între greci, geți băștinași, bessi, sarmați și sciți, Publius Ovidius Naso a reușit să dăinuie în istorie ca un simbol al latinității zonei. Relația dintre Ovidius și Constanța este una eternă. Poetul exilat la Tomis a dat viață Constanței prin opera sa, iar Constanța, drept mulțumire, a creat reprezentarea veșnică a marelui poet, cinstindu-i memoria. Respectul administrațiilor locale trecătoare pentru veșnicul simbol al Constanței, Publius Ovidius Naso, s-a reflectat, de-a lungul istoriei Constanței moderne, în grija pentru statuia din inima orașului.
De-a lungul vremurilor, statuia a fost împrejmuită cu piloni groși, uniți prin lanțuri din zale solide, ce parcă apărau statuia și arătau respectul Constanței pentru ceea ce reprezintă acest simbol. Însă au fost și perioade, din păcate, chiar în perioada democratică a Constanței, în care atât statuia cât și zona înconjurătoare acesteia nu reprezentau nici un interes pentru administrațiile locale. Nefiind împrejmuită de nimic, nefiind luminată și pusă în evidență, cu un spațiu ce o înconjura lăsat în paragină și neîngrijit, statuia lui Ovidius s-a lovit în nenumărate rânduri de indiferență. Piața Ovidiu spune astăzi povestea tăcută a istoriei Constanței și a spațiului dintre Dunăre și Mare. Clădirile construite în diferite stiluri arhitecturale, urmele caselor dispărute și cele care încă mai pot fi găsite în piață după mai bine de un secol, statuia lui Ovidiu și Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, toate aceste obiective sunt martorii frumoasei istorii a zonei. Piața Ovidiu a trecut astăzi din centrul orașului spre periferia sa. Nu mai este demult un loc central de întâlnire sau un loc cu valoare inestimabilă pentru toți constănțenii. Rămâne însă cunoscută ca zona în care, chiar și astăzi, se încăpățânează să rămână în picioare și să privească spre mare statuia marelui poet exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso.
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2014/11/albatana-spania.html
-->
Răspunsuri