Biserica Sfântul Elefterie Nou, din muncipiul București este un impozant monument de cultură și arhitectură, situat pe malul drept al Dâmboviței , în piața Sfântul Elefterie, vizavi de Opera Naţională. Adresa de cprespondență a sfântului lăcaș este Strada Elefterir, nr.1, sectorul 5, București. Dezvoltarea mahalalei Sfântul Elefterie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima parte a celui următor, cu precădere după Primul Război Mondial, a făcut ca Biserica „Sfântul Elefterie”-Vechi să fie în scurt timp neîncăpătoare pentru numărul de credincioşi care doreau să ia parte la sfintele slujbe. În consecinţă, adunarea generală parohială, prezidată de către preotul paroh Mihail Bulacu, a hotărât, în şedinţa din 20 aprilie 1934, construirea unei noi biserici potrivite pentru numărul de credincioşi ai parohiei. Răspunsul enoriaşilor a fost unul prompt, mai mulţi dintre ei oferind donaţii pentru noul locaş; între aceştia s-au f`acut remarcaţi generalul Ion Georgescu (1884-1956), cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, şi soţia sa Smaranda, care au oferit suma de 100.000 de lei. Desigur, la acestea s-au adunat şi alte fonduri, provenite în special din vânzarea unor terenuri parohia1e. Peste un an, la 31 martie 1935, în Aula Magna a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, cea mai numeroasă adunare parohială din istoria Parohiei „Sfântul Elefterie” a putut viziona, mulţumită ecranului din sala respectivă şi a aparatului de proiecţii oferit de profesorul Francisc Rainer facultăţii, planurile color ale viitoarei biserici, realizate benevol de către profesorul Constantin Iotzu (1884-1962), viitorul decan al Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti, inspirate atât din marile biserici bizantine, în frunte cu Sfânta Sofia, cât şi din bisericile muntene de secol XVI, precum Biserica domnească „Sfântul Nicolae” de la Curtea de Argeş. Biserica proiectată urma a fi cea mai incăpătoare din Capitală, cu o suprafaţă de 343 metri pătrați, aşadar cu 70% mai mult decât biserica cea mai spaţioasă din Bucureştiul acelei perioade, Catedrala „Sfântul Spiridon”-Nou. Proiectul a fost aprobat în unanimitate. De asemenea, o altă trăsătură unică a bisericii o reprezenta prezenţa a trei altare, unul central şi două laterale. Având astfel sprijinul enoriaşilor, adunarea parohială a organizat un concurs între cele mai importante firme de construcţii din Capitală pentru a stabili care dintre acestea se va ocupa de execuţia noii biserici. Lucrarea a fost acordată Societăţii „Clădirea românească”, cu conducerea şi supravegherea acesteia însărcinându-se proiectantul, profesorul Constantin Iotzu, în timp ce inginer-şef a fost numit Dumitru Marcu (1884-1942), un pionier al tehnicii betonului armat, cel care se ocupase şi de construcţia Catedralei ortodoxe din Cluj-Napoca. Execuţia acestuia a fost de o remarcabilă calitate, astfel încât clădirea nu a suferit nici o stricăciune în urma cutremurului din 10 noiembrie 1940. Odată trasat cadrul şantierului, in ziua de 29 iunie 1935 a avut loc ceremonia de punere şi sfinţire a pietrei de temelie, la care au participat Preasfinţitul Părinte Veniamin Pocitan (1870-1955), Episcop-vicar patriarhal, ca delegat al vrednicului de pomenire Patriarh Miron Cristea (1925-1939), numeroşi clerici, preoţii slujitori ai bisericii şi personalităţi ale vieţii civile. Din păcate pentru preoţii şi credincioşii Parohiei „Sfantul Elefterie” din Bucureşti, lucrările la noua biserică au fost întrerupte la anul 1940, din cauza intrării ţării în toarea celui de-al Doilea Război Mondial. in momentul întreruperii, construcţia fusese terminata la roşu şi acoperită, iar exteriorul din cărămidă aparentă fusese finisat. Urmele lăsate de schije în zidurile bisericii au fost plombate însă abia peste douăzeci de ani de la sfârşitul războiului, în anul 1967. Deoarece edificiul fusese practic terminat, era nevoie de executarea finisajelor, a picturii, sculpturii, mobilierului, activităţi ce necesitau mult timp şi fonduri însemnate. Sub acest aspect a contat mult sprijinul vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina (1948-1977), care s-a implicat activ şi a contribuit la toate etapele finalizării bisericii.
Astfel, biserica a fost pictată, începând cu anul 1959, de pictorul Vasile Rudeanu (m. 1965), ales anume de Patriarhul României de la acea vreme, deoarece fusese singurul care acceptase să folosească tehnica frescă în loc de cea în ulei, generalizată până atunci, executând mai întâi pictura sfinţilor şi a scenelor în mărime naturală pe carton, apoi transpunând-o pe pereţii bisericii. Desigur, absolut toate icoanele erau mai înainte aprobate de către Patriarhul Justinian. Pictorul Vasile Rudeanu a reuşit să picteze o suprafaţă de 1300 metri pătrați, cuprinzând întregul Sfânt Altar, cupola mare şi arcadele din jurul scenei invierii Domnului, mai înainte de a se săvârşi din această viaţă, fără a apuca să-şi vadă opera terminată. In locul său, Patriarhul Justinian l-a desemnat pe pictorul Iosif Keber (m. 1989), care a continuat opera inaintaşului său, realizând între anii 1966 şi 1971 restul de 1250 metri pătrați, anume frescele arcadelor din jurul scenei Naşterii Domnului, arcada mare a Sfântului Altar şi bolta de deasupra cafasului. Acestor doi artişti li s-a adăugat şi meşterul iconar Stan Hermeneanu, care a realizat icoanele de dimensiuni mai mici, în ulei. Executarea picturii a fost susţinută, în parte, de donaţiile Arhiepiscopiei Bucureştilor şi o altă parte din donaţia personală a Patriarhului Justinian Marina. Arhiepiscopia a suportat integral costul mobilierului bisericii, al celor trei catapetesme din lemn de cireş, al tronurilor arhiereşti şi al soclurilor de marmură executate de maestrul Grigore Dumitrescu. In cele din urmă, după aproape 40 de ani de strădanii, la data de 29 iunie 1971, Biserica „Sfântul Elefterie”-Nou a fost gata pentru sfinţire. Slujba a fost oficiată de către Patriarhul Justinian Marina, alături de Preasfinţitul Părinte Antonie Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, şi de un sobor de preoţi. Toate evenimentele de până la desăvârşirea Bisericii „Sfântul Elefterie”-Nou sunt consemnate, pe scurt, în pisania locaşului de cult, aşezată în interior, deasupra intrării. Ulterior, biserica a suferit pagube în urma cutremurului din 4 martie 1977, turla Pantocratorului fiind afectată, ceea ce a necesitat unele lucrări de consolidare, desfăşurate între anii 1977 şi 1983 cu sprijinul Arhiepiscopiei Bucureştilor şi al Consiliului parohial. Tot acum a fost spălată pictura, biserica fiind resfinţită de către slujitorii săi la 1 februarie 1981. Biserica are dimensiuni monumentale (36 × 22 metri) și planul în formă de cruce greacă înscrisă, având o turlă decagonală pe naos, înconjurată de alte 4 turle mai mici şi mai zvelte. În naos, câte un şir de arcade pe laturile nordică şi sudică şi unul către vestibul, susţin cele două tribune laterale, precum şi cafasul. Faţadele exprimă în exterior, atât împărţirea, cât şi structura interioară a bisericii. Cea sudică este în mare parte asemănătoare cu cele de nord şi vest. Pridvorul deschis la intrarea în biserică este mai scund, are trei arcade în plin cintru, sprijinite pe coloane din piatră cu capiteluri neobizantine. Un pridvor similar există şi pe faţada laterală nordică, către Piaţa Sfântul Elefterie. Întreaga biserică este îmbrăcată în exterior cu asize de cărămidă aparentă, alternând cu panouri tencuite. O friză alcătuită din arce mult alungite decorează partea superioară a faţadelor.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2014/12/assen-olanda.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri