În data de 14 iunie 1933, sub președenția Majestății Sale Regele Carol al II-lea al României, a luat ființă “Societatea de Salvare a Naufragiaților în Apele Teritoriale Române”, denumire alternativă - “SALVAMAR”. Inițiativa Regală a găsit rapid înțelegerea și concursul guvernelor și a parlamentelor de atunci, care au votat legi speciale în favoarea societăţii “SALVAMAR”; din partea Ministerului Marinei, Comandamentului Marinei Regale (fosta Marină de Război), Municipiul Constanța prin Primărie, și cel mai important, din partea Guvernatorului Băncii Naționale, care i-a pus la dispoziție o clădire pentru sediul central și o subvenție anuală, șeful băncii centrale acceptând totodată și demnitatea de Prim Vice-Președinte al organizației SALVAMAR. Astfel, în 1935, la un an și jumătate de la fondare societății, conducerea “SALVAMAR” era asigurată de: Regele Carol al II-lea - Președinte, Guvernatorul BNR Mitiță (Dumitru) Constantineascu - Vice-Președintele al Comitetului de Direcțiune, Contra-amiral Nicolae Păiș - Administrator delegat, Căpitan-Comandor Octav Nedelcu – Director, Avocat Cazacu Gheorghe – Șeful Contenciosului și Văleanu Gheorghe – Șeful Stațiunii de Salvare Constanța.
Pentru buna așezare a acestei societăți au fost efectuate mai multe studii și analize care au scos la lumină o situație îngrijorătoare. În perioada 1921 – 1937 de-a lungul coastei Mării Negre avuseseră loc 33 de sinistre marine. Nu trebuie ignorat nici faptul că, litoralul de atunci al României era cu mult mai întins față de cel actual. În perioada interbelică, România Mare avea un litoral de 412 km între Bugaz (la ieșirea în mare a limanului Nistrului, azi în Ucraina) și Ecrina (azi Kranevo, Bulgaria, la nord de Varna), cuprinzând coasta Bugeacului și cea a Cadrilaterului, precum și Insula Șerpilor. În aceste condiții s-a constat necesitatea unei investiții de circa 60 milioane lei, și un buget anual de 10 milioane pentru cheltuieli, pentru organizarea întregului serviciu de salvare. Încă de la începuturi „SALVAMAR” a fost gândită să asigure atât salvarea ambarcațiunilor aflate în pericol și a echipajelor ce le deserveau, dar și a oamenilor care vizitau plajele coastei Mării Negre în apele teritoriale române. Și pentru aceasta au fost organizate mai multe stațiuni de salvare cu posturi fixe, primele în 1934 la Mamaia (în dreptul hotelului REX), și câte una pe plaja Modern din Constanța, la Eforie și Mangalia. Fiecare post SALVAMAR cuprindea o cabană din lemn demontabilă, o barcă de salvare, aparate medicale (pulmo-oxigenator, pulmo-ventilator Spengler) și medicamente, 2 marinari și un asistent medical. Una dintre primele măsuri adoptate pentru mărirea veniturilor „SALVAMAR” o reprezintă organizare, în 1935, pe malul lacului Siutghiol, pe un teren de 40.000 de metri pus la dispoziție de Primăria Constanța, a unei baze nautice. Dotată cu o clădire proprie care adăpostea diverse ambarcațiuni de agrement, șalupe și motoare, un teren de sport și bazin de înot, baza urma să fie exploatată doar în beneficiul „SALVAMAR”, aceasta devenind și prima stațiune de promovare a sporturilor nautice din țara noastră. În urma unor lucrări de reparaţii în anul 1960 structura de rezistenţă a clădirii a fost afectată, s-a produs o degradare severă şi clădirea nu a mai fost reconstruită sub forma iniţială. (era atipică faţă de aspectul staţiunii Mamaia care tocmai era în construcţie). Prima ambarcațiune de salvare intrată în dotarea societății „SALVAMAR” în Octombrie 1936 a fost șalupa „PESCĂRUŞ”, construită de șantierele „Friedrich Lürssen” din suburbiile Bremenului. Corpul era din lemn, avea o lungime de 10,2 m, un motor de 50 CP şi putea atinge o viteză de 8 noduri.
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2014/11/albatana-spania.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri