Episcopia Roman, denumire oficială actuală - Arhiepiscopia Romanului și Bacăului este o eparhie a Bisericii Ortodoxe Române, cu sediul în municipiul Roman, cu jurisdicție canonică în județele Neamț și în Bacău, care face parte din Mitropolia Moldovei și Bucovinei. În ansamblul patrimoniului istoric și cultural-artistic românesc, Arhiepiscopia Romanului si Bacăului ocupă un loc aparte, impunându-se printr-o existență pe cât de îndelungată pe atât de bogată în evenimente și contribuind la afirmarea orașului ca un important centru economic, politic și de credință ortodoxă la răsărit de Carpați. Nu se cunosc cu exactitate data și împrejurările constituirii Episcopiei Romanului, neexistând nici o mărturie documentară în acest sens. Existenaț vieții creștine ortodoxe în regiunea de la confluența Moldovei cu Siretul este relevată prin documentul emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun la 8 martie 1407 în care se fac referiri la „călugării din Dumbrava”, obște monahală despre care se știe că viețuia în apropierea Romanului, dincolo de limita sudică a acestuia. Documentul emis de cancelaria lui Alexandru cel Bun în 1408 dovedește că la acea dată exista deja un lăcaș de cult cu hramul „Sfânta Vineri” („Sfânta Paraschiva”) pe locul actualei Episcopii. Era o biserică domnescă din moment ce voievodul țării o alesese ca loc de veșnică odihnă pentru mama sa, dar nu avem date certe cu privire la anul construcției. Credem însă că nu greșim dacă afirmăm că prima biserică de zid la Episcopia Romanului a fost ridicată într-o perioadă anterioară domniei lui Alexandru cel Bun, probabil prin grija tatălui acestuia, voievodul Roman I (1391-1394), căruia „Târgul de Jos” i-a moștenit și numele. Cea ce știm sigur este faptul că în 1415 Alexandru cel Bun a cerut pictorilor Nichita și Dobre să zugrăvească această biserică, semn că lucrarea în discuție fie că nu se realizase până atunci, fie că - din anumite cauze - trebuia refăcută. Prima biserică de la Episcopia Romanului a dăinuit și în vremea lui Ștefan cel Mare, acesta pomenind-o în documente de cancelarie emise 1458, 1465 și 1488 sub denumirea de „Sfânta Parascheva”. Catedrala episcopală („Sf. Parascheva”), înaltă și frapant de zveltă, are un plan treflat, cu altarul poligonal la exterior și semicircular în interior, iar absidele laterale circulare. La exterior, întreaga construcție este ornamentată cu un brâu „în torsadă” și două rânduri de ocnițe suprapuse, fiind sprijinită de contraforturi ce sporesc nota de echilibru și eleganță a fațadelor. Sistemul de boltire nu mai prezintă o structură unitară datorită modificărilor de la începutul secolului al XIX-lea care au afectat turla și bolta altarului. Astăzi, turla mai păstrează tradiționala boltă moldovenească sprijinită de arce piezișe, în schimb partea superioară a altarului prezintă forma puțin obișnuită a doi cilindri care se intersectează.
Edificiul ridicat în secolul al XVI-lea nu a suferit reparații importante până în vremea episcopilor Ioanichie (1747-1769) și Leon Gheucă (1769-1786) când s-a lucrat îndeosebi la turla, altarul și naosul bisericii, fără a se afecta prea mult formele originale. În schimb, lucrările inițiate de episcopul Gherasim în 1805 au împietat asupra structurii inițiale a monumentului, fiind calificate de savantul și episcopul Melchisedec Ștefănescu drept un adevărat „act de vandalism”. Atunci, pentru a câștiga spațiu în interior, s-au înlăturat pereții despărțitori dintre pridvor și pronaos și dintre pronaos și naos, intervenindu-se și cu o pictură nouă, distonantă, la turlă și pronaos. Ceva mai târziu, în a doua jumătate a aceluiași veac, s-au adăugat din motive utilitare și cele două anexe ce se mai păstrează și astăzi: veșmântăria și pridvorul de la intrarea în biserică, mult mai spațios decât alte construcții similare. Pe lângă valoarea sa istorică și arhitecturală, catedrala Episcopiei Romanului reține atenția numeroșilor săi vizitatori și prin frumusețea deosebită a zugrăvelilor interioare. Datarea și stilul acestora, precum și intervențiile la care au fost supuse de-a lungul veacurilor au stârnit numeroase controverse. Dar ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că existența acestor picturi a fost marcată de trei momente importante: secolul al XVI-lea, secolul al XVIII-lea și - în mai mică măsură - începutul veacului al XIX-lea. Pictura originală, executată după încheierea lucrărilor de construcție a bisericii, nu se mai păstrează astăzi decât în pridvor și pronaos. Aceasta deoarece restaurarea efectuată de episcopii Ioanichie și Leon Gheucă, probabil între anii 1767-1778 după cum rezultă din unele însemnări descoperite mai recent, a inclus și o nouă frescă executată în naos, altar și turla bisericii. În sfârșit, nefericitele modificări din 1805 s-au soldat cu noi picturi în zonele pereților interiori care au fost demolați (pereții despărțitori dintre pridvor și pronaos și dintre pronaos și naos) și cu unele intervenții - tot atât de nefericite și contrastante - la zugrăvelile din turlă și din calotele pronaosului. De altfel Melchisedec Ștefănescu a și dojenit aspru noile lucrări, spunând despre ele că sunt un adevărat act de vandalism. Înainte de orice considerații de stil sau structură, trebuie subliniat că întreaga pictură interioară a catedralei episcopale de la Roman a fost supusă unei ample acțiuni de restaurare în anii 1926-1927 sub conducerea pictorului Paul Molda. Așa cum rezultă din documentele recepției și din aprecierile cunoscutului istoric de artă I.D. Ștefănescu, rezultatele acestei restaurări n-au fost pe deplin satisfăcătoare, semnalându-se zone întinse de pictură nouă în același ton de culoare cu vechea pictură și o incorectă dozare a substanțelor chimice, care uneori a dus la ștergerea desenului. În schimb, restaurarea efectuată în anii 1980-1983 de către Viorel Grimalschi și Casian Labin pe baza proiectului semnat de pictorul Șerban Angelescu și sub oblăduirea Prea Sfintului Eftimie Luca episcop al Romanului și Hușilor, s-a încheiat cu excelente rezultate. Aceste ultime lucrări de restaurare s-au desfășurat „... în spirit științific, reușind să stăvilească acțiunea nefastă a timpului și să redea patrimoniului național și universal o operă de inestimabilă valoare, creată de geniul artistic românesc”. Revenind la pictura originară, o primă observație care se impune este aceea că nu se cunoaște cu exactitate data executării ei. Tragismul evenimentelor din anii 1550-1552 ne determină să considerăm că lucrarea nu s-a realizat imediat după încheierea construcției și că urmașii lui Petru Rareș (Iliaș și Ștefan) n-au avut răgazul necesar pentru a executa pictura din interiorul ctitoriei tatălui lor, pe care ei au terminat-o. Se pare că numai Alexandru Lăpușneanu (1552-1561 și 1564-1568) care a desfășurat o activitatea constructivă atât de rodnică și a adus un nou reviriment în viața artistică a Moldovei s-ar fi putut îngriji de zugrăvirea catedralei episcopale de la Roman. Împărtășim opinia că insistențele episcopului Macarie l-au determinat pe Alexandru Lăpușneanu să înceapă lucrările și că, la moartea episcopului în 1558, acestea erau în bună parte realizate, dacă nu chiar încheiate. Zugrăvelile din secolul al XVI-lea prezintă o deosebită valoare artistică impresionând prin liniile lor îndrăznețe, prin acuratețea formelor și vivacitatea culorilor. Pronaosul este dominat de Menologul ce se desfășoară pe opt registre compartimentate pentru fiecare zi a calendarului bisericesc, iar în pridvor, unde pereții oferă spații tot atât de largi, delimitarea scenelor este și mai pregnantă, fiecare cadru constituind o compoziție bine individualizată, dar care se integrează perfect în narațiunea ansamblului. Se poate aprecia fără greș că pictura pronaosului și pridvorul bisericii „Sfânta Parascheva” aduce în arta românească a secolului al XVI-lea cea mai emancipată viziune artistică asupra realității medievale. În ultimii ani, prin grija episcopului Eftimie Luca, s-au realizat ample lucrări de restaurare a întregului complex. Biserica a căpătat o față nouă, s-a restaurat pictura și a fost pusă în valoare Casa Veniamin Costache, situată pe latura dinspre miazăzi. Episcopia Romanului a constituit de-a lungul veacurilor și un important centru de cultură medievală românească, în scaunul său aflându-se adesea cărturari de un recunoscut prestigiu, cu multiple preocupări spirituale și un larg orizont de cunoaștere. Adresa de corespondență a sfântului lăcaș este: Strada Alexandru cel Bun, nr. 5, municipiul Roman, județul Neamț.
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2015/01/savigliano-italia.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri