Oțelu Roșu, denumire veche - Ferdinand (în germană - Ferdinandsberg, în maghiară - Nandorhegy) este un oraș din județul Caraș-Severin, provincia istorică Banat. Localitatea este amplasată pe o terasă aluvională, la 268 m altitudine, de-a lungul faliei tectonice, prin care râul Bistra, după confluența cu Bistra Mărului, se îndreaptă spre Timiș. Oțelu Roșu are în subordine administrativă localitatea Cireșa și satul Mal. Munții Poiana Ruscă se află la nord de albia Bistrei, iar la sud sunt Munții Țarcu care coboară prin Muntele Mic spre oraș. Orașul se găsește în partea de nord-est a județului, fiind situat pe DN 68 Hațeg – Caransebeș, față de care se află la 50 și, respectiv, 20 km depărtare. Valea Bistrei conectează depresiunile Caransebeș și Hațeg, fiind fragmentată înspre NNE de pantele line ale munților împăduriți ai Poienii Ruscă, chiar dacă aceștia nu depășesc o înălțime de 1500 metri.
Localitatea contemporană Oțelu Roșu încorporează și fosta localitate Ohaba Bistra. Primele semne ale locuirii umane datează din Paleolitic, sub formă de unelte primitive. În zonele învecinate au fost găsite vestigii sporadice din epoca neolitică. În timpul războaielor dintre romani și daci, Valea Bistrei a fost calea folosită de împăratul Traian pentru a pătrunde în inima Daciei. Un castrum roman se găsește lângă cimitirul Zăvoi (vechiul Agnaviae), o așezare apropiată de Oțelu Roșu.
În secolul al XV-lea, în perioada medievală, Oțelu Roșu a fost menționat sub numele de „Bistra”, iar mai târziu cu numele maghiar de Nándorhegy. După izgonirea turcilor din Banat de către Habsburgi, zona a fost colonizată de germani. De asemenea, italienii sunt aduși să lucreze în industria metalurgică. În Regatul Ungariei, orașul a făcut parte din județul Krassó-Szörény din 1881 până în 1918.
După Primul Război Mondial și după războiul maghiar-român care a urmat, armata română a intrat în oraș. În urma Tratatului de la Trianon din 1920, partea de nord-est a Banatului a devenit parte a Regatului României, iar numele de Nándorhegy a fost înlocuit cu Ferdinand.
După 1947, numele Ferdinand nu a plăcut guvernului comunist, care l-a schimbat în Oțelu Roșu pentru a sublinia importanța industriei metalurgice a orașului. La recensământul din anul 2021 orașul număra 8497 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 10510 locuitori) dintre care: români – 76,69%, maghiari – 1,22% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Oțelu Roșu astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși - 62,22%, romano catolici – 6,6%, penticostali – 4,34%, baptiști – 3,33% și restul – nedeclarată sau altă religie.
Principalul agent economic al orașului Oțelul Roșu a fost, pentru o lungă perioadă de timp, Întreprinderea Oțelul Rosu, având un număr de angajați care a fluctuat între 3500 și 5500. Aceasta avea în componență, până în anul 2002 următoarele secții: Oțelăria Electrică, Laminorul de 550 mm, vechea turnătorie, apoi noua turnătorie cu inducție, Laminorul de tablă, secția de platine, Laminorul de Benzi la Rece vechi, Oțelăria Siemens Martin, secția Bare Trase, Laminorul nou de Benzi la Rece(LBR), fabrica de dolomită și var, fabrica de oxigen, Atelierul Mecanic central, centrala termică, laboratorul central și clădirea administrativă (Casa Albă).
Întreprinderea a fost privatizată succesiv către diverși investitori străini, printre aceștia fiind și Gavazzi Steel. În anul 2002, datorită incapacității acestora de a administra eficient societatea, a fost declarat falimentul. În septembrie 2012, noul investitor, concernul rus MECHEL derulează la Oțelu Roșu doar activitatea de turnarea continuă a oțelului, la Oțelăria Electrică, având un număr de aproximativ 500 de angajați marea majoritate a celor peste 3000 de angajați din acel moment pierzându-și locurile de muncă. In zona Vaii Bistrei mineritul si prelucrarea fierului au fost cunoscute si practicate de milenii, existand vechi traditii metalurgice chiar pe vatra istoricei localitati Ohaba Bistra.
Premierele industriale sunt atestate prin prezenta cuptoarelor catalane si a atelierelor de prelucrare a fierului in bandaje prin intermediul ciocanelor actionate hidraulic. In anul 1804 apar vetrele de afanare, primul proprietar atestat fiind MARTINSCHITZ, apoi PALLMAN si HANOVITZ, care in anul 1823 vand proprietatile lor Societatii Unite Bistra-Ruschita. Prin contractul incheiat la 13 Martie 1823 la Viena, Comandamentul Cezaro-Craiesc, in numele Regimentului de Graniceri Valaho-ilirici, cedeaza pe 25 de ani Societatii Bistra-Ruschita exploatarea padurilor de pe versantul sudic al Muntilor Poiana Rusca si de pe versantul nordic al Muntilor Tarcu.
Dupa anul 1830 vetrele de afanare sunt treptat inlocuite de cuptoarele de pudlare care foloseau ca si combustibil lemnul. In anul 1834 sunt concesionate pe timp de 80 de ani alte paduri in zona Rusca Montana. In 1856, la Ferdinandsberg (localitate atestată încă din anul 1807 în comitatul Caraș-Severin), au existat instalatii de pudlare, un laminor de profile usoare si un atelier de lacatuserie. La 12 Septembrie 1857, Societatea Bistra-Ruschita vinde unitatile sale metalurgice din Ferdinandsberg catre Prima Societate Banateana de Mine si Metalurgie - Erster Banater Siebenburger Bergwerks Gesellschaft - cu sediul la Viena. In 13 Decembrie 1859, societatea mai sus mentionata fuzioneaza cu Asociatia Brasoveana pe Actiuni de Mine si Metalurgie.
Acest consortiu producea anual la Ruschita si Rusca-Montana, 8000 tone de fonta care erau apoi prelucrate la Ferdinandsberg. In perioada in care instalatiile metalurgice de aici au apartinut acestui consortiu denumirea oficiala a lor a fost: Uzina de Fier Ferdinandsberg. In anul 1867 se creaza dualismul austro-ungar si localitatea Ferdinandsberg este rebotezată Nandorhegy, denumire ce se regaseste si pe produsele uzinelor de aici. Dupa darea in functiune, in 1881, a unui laminor de tabla subtire si in 1891 a primului cuptor SIEMENS-MARTIN cu o capacitate de 6,5 tone, in anul 1897, la 15 Iunie, Asociatia Brasoveana de Mine si Metalurgie vinde Uzinele de Fier Ferdinandsberg, Societatii Anonime pe Actiuni de Mine si Metalurgie Calan, cu sediul la Budapesta.
La 8 Februarie 1914 se da in folosinta linia ferata cu ecartament normal care face legatura dintre uzina si gara. Ca urmare a intrarii Romaniei in razboi (August 1916) alaturi de Antanta si pentru a-si proteja astfel capitalul investit in instalatiile de aici Societatea de Metalurgie pe actiuni RIMAMURANY demonteaza majoritatea utilajelor si le transfera in Ozd si Corompa in Ungaria.
Pentru a se folosi spatiul halelor, acestea sunt inchiriate C.F.R-ului ca ateliere de reparatii. La 9 Martie 1924, Societatea de Mine si Metalurgie Calan concesioneaza uzinele Calan, Ferdinand si minele Teliuc, Uzinelor metalurgice TITAN SAR, care isi schimba numele devenind TITAN-NADRAG-CALAN (T.N.C.), in care majoritatea capitalului era detinut de fratii MAX si EDGARD AUSCHNITH.
Atestată în anul 1796, Uzina de la Oţelul Roşu, datorită creşterii producţiei de fontă şi oţel, s-a văzut în situaţia de a-se moderniza şi dezvolta și în vederea prelucrării oţelului. La începutul secolului al XX-lea, comunele Nandorhegy şi Ohaba Bistra nu aveau definitivate actele cu privire la terenuri şi proprietăţi, de aceea, între 1906 -1912, se trece la întocmirea hărţilor cadastrale şi a cărţii funciare, conform acestora localitatea având, în acea perioadă, o suprafaţă de 3128 ha. După Marea Unire de la 1918 se va renunţa la denumirea de Nandorhegy, revenindu-se la vechea denumire de Ferdinandsberg din 9 iunie 1919, iar din anul 1924, se schimbă denumirea în Ferdinand.
Populaţia băştinaşă, în limbajul ei uzual, nu i-a zis niciodată Ferdinand, ci „La Pod” datorită podului de beton de proporţii mari şi oarecum modern pentru timpul acela, impresionând prin masivitatea lui. În timpul celui de-al doilea război mondial, datorită greutăţilor economice, administraţia celor două localităţi Ohaba Bistra şi Ferdinand se contopeşte (în 1943) şi se formează localitatea Ferdinand – Bistra, dar după 1945 cele două comune revin la forma lor iniţială.
Instaurarea regimului comunist în România, a adus prejudicii întregii ţări şi în mod implicit localităţii noastre. Părându-li-se că numele de Ferdinand nu este în ton cu noua evoluţie istorică, autorităţile comuniste din localitate au hotărât, la 8 iunie 1948, schimbarea denumirii în Oţelu Roşu. Aceeaşi denumire o primeşte şi uzina. În anul 1960, Oţelu Roşu este declarat oraş cu subordonare raională (având o populaţie de 8500 locuitori), iar în componenţa lui sunt trecute cele două localităţi învecinate, Cireşa şi Mal.
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.ro/2016/03/beerlegem-belgia.html
ÎȚI MULȚUMESC
-->
Răspunsuri