Ploieştiul a avut, pentru mai bine de 150 de ani, propria stradă Lipscani, unde, la fel ca în Bucureşti, se desfăşura mare parte din comerţul oraşului, într-o atmosferă extrem de efervescentă, dar cu reguli de netrecut. Lipscanii sunt asociaţi, invariabil, cu Bucureştiul şi negustorii care vindeau mărfuri aduse de la Leipzig (Lipsca), de unde şi fenomenul care a dat numele străzii din capitală. O stradă Lipscani a existat, însă, şi în Ploieşti, de undeva de la începutul secolului al XIX-lea şi până după al doilea război mondial, fiind un loc emblematic al oraşului. Lipscanii din Ploieşti se întindeau, cu aproximaţie, de la fostul Tribunal Prahova, treceau prin zona Hotelului Prahova, pietonalul din centru şi magazinul Mercur, până aproape de Palatul Telefoanelor. Din nefericire, amplasarea geografică este greu de imaginat astăzi pentru că sistematizarea stradală este cu totul alta.
Comunismul a pus capăt Lipscanilor din Ploieşti, prin reamenajările făcute în centrul oraşului, iar de vechea stradă mai amintesc doar câteva clădiri vechi, din zona Hotelului Prahova. În schimb, au rămas numeroase mărturii despre ce însemna această stradă pentru oraş şi atmosfera efervescentă de pe Lipscaniul ploieştean. În anul 1937, Mihail Sevastos, autorul unei monografii a oraşului, a descris această stradă comercială, aşa cum arăta ea în jurul anului 1900, perioada de vârf a Lipscanilor din Ploieşti, remarcând faptul că multe se schimbaseră în cele câteva decenii ale secolului al XX-lea. Astfel, strada era deschisă de „comerţul de braşovenie“, adică de negustorii din Braşov, foarte numeroşi, care vindeau în magazinele lor produse de fierărie, băcănie, manufactură, pielărie, pânză de casă, pălării ţărăneşti „cu fundul mic şi rotund“ şi „doctorii a căror întrebuinţare era de multe ori nota de inspiraţie a negustorului“. Urmau apoi lipscanii, împărţiţi în „lipscanii de lux“ care vindeau manufactură fină şi în al căror comerţ predominau mătăsurile, stofele şi ţesăturile scumpe, şi bogasieri sau, simplu, „lipscani“. Aceştia vindeau stofe de mâna a doua, la care se adăugau bumbac, stambă şi alte ţesături mai ieftine. Veneau apoi „marchidanii“, negustorii de „mărunţişuri cu asortimentul“, în genul magazinelor de mercerie de astăzi, „calpaccii“, negustori care confecţionau şi vindeau cojoace şi căciuli, „livizichierii“ sau scurtecari, confecţioneri de scurteici, anteriuri şi giubele, abagii, opincarii, cuţitarii, ceva mai tîrziu „marşandele“, adică modistele şi, bineînţeles, cârciumarii. Angrosiştii se numeau toptangii.
Pe stradă exista şi o pescărie cu marfă din Odesa a lui Tache Minculescu, prăvălia cu lumânări şi săpunuri a lui Ştefan Ghiorghiu, cârciumile Cloşca cu Pui şi La Dincă Şchiopu, magazinul de prăvălii bărbăteşti al doamnei Pantazi, cojocarul „subţire“ Hagi Anghel Angelescu etc. Sevastos remarcă şi faptul că atitudinea de condescendenţă a micilor negustori faţă de cei mari era o notă caracteristică timpului. Bătrânii negustori erau consultaţi în toate împrejurările şi multe neînţelegeri erau rezolvate de către aceştia înainte de a lua calea justiţiei. Pe lângă faptul că rezolvau certurile rapid, negustorii bătrâni restabileau şi armonia între părţi. Respectul era atât de puternic încât nu părea nimic deplasat atunci când Hagi Pitiş, unul dintre cei mai înstăriţi negustori, făce observaţie atunci când nu era salutat de băieţii de prăvălie ai magazinelor pe lângă care trecea sau când „vreun negustor mai tânăr şedea pe scaun şi nu se scula în picioare să-l salute“. Lipscanii erau adevărate figuri care impuneau respect ploieştenilor. Negustorul Popescu din Braşov, de exemplu, contabil cu şcoală, se purta cu joben şi mănuşi, „un gust cu care îşi cinstea persoana şi titlul“, iar celebrul Hagi Pitiş era văzut doar cu un ciubuc de o mărime neobişnuită pe care îl vântura mereu prin aer ca să nu se stingă.
Dintre lipscanii de lux se remarca firma Fraţii Stănescu (Lambru şi Tache) care „deţinea raporturile cele mai întinse cu străinătatea şi care a ocupat rangul întâiu, judecată după intensitatea comerţului şi traficului ei mare de mărfuri. Era printre firmele cele mai reputate şi mai bine cunoscute din ţară, cu o organizare puternică şi un personal numeros“, se mai arată în colorata descriere a străzii Lipscani din Monografia Ploieştiului de la 1937. În prima parte a secolului XIX, strada era pavată cu bolovani de râu, magazinele erau mici – ridicând mână, atingeai tavanul magazinelor – și apele reziduale erau aruncate în mijlocul străzii printre căruțe și mărfurile celorlalte magazine. Totuși, strada Lipscani a fost una dintre primele care a avut trotuare asfaltate, iar mai apoi toată artera a fost acoperită cu asfalt cald. Demolările au afectat strada la sfârșitul perioade interbelice, când capătul ei din fața Palatului de Justiție (actual de Cultură) a început să sufere modificări. În primii ani ai guvernării Ceaușescu, jumătate de stradă este distrusă pentru a se construi Palatul Administrativ. Clădirile de pe Lipscani sunt lăsate să se degradeze, cu toate că zona este pasaj pietonal. În fine, cutremurul din 1977 a însemnat ocazia cu care regimul comunist a ras de pe suprafața orașului o stradă emblematică pentru istoria orașului Ploiești.
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog de mai jos:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2015/01/maldive.html
ÎȚI MULȚUMESC
-->
Răspunsuri